„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. (Matei 6, 33)
luni, 22 februarie 2021
joi, 18 februarie 2021
Mucenicul Valeriu Gafencu
Pe 18 februarie 1952 se muta la Domnul, în penitaneciarul de la Târgu Ocna, Valeriu Gafencu (n. 1921), rostind ca ultime cuvinte rugăciunea: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul!”. Redăm câteva mărturii şi gânduri despre cel care a rămas în conştiinţa noastră drept „Sfântul închisorilor”, „un martir care a suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste”, aşa cum îl descria IPS Bartolomeu Anania.
„Valeriu moştenise de la părinţi o înclinaţie firească pentru Adevăr şi dragoste de neam, la care se adăuga educaţia profund creştină pe care i-a imprimat-o mama sa, care avea să sădească în acest lăstar virtuţi strălucitoare”. (Virgil Maxim)
„El m-a convins că cea mai puternică armă în lupta cu răul este dragostea faţă de aproapele.” (Aristide Lefa)
„Astăzi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. M-am dus la Biserică ca să mă spovedesc. Duminică mă voi împărtăşi. În ziua aceasta am aflat zidită în fiinţa mea sfinţenia, aşa fel încât nimic să nu mă mai poată despărţi de ea. Este cea mai fericită zi din viaţa mea, deşi în ziua aceasta a murit cel mai de preţ om pe care l-am cunoscut vreodată.
El este cel care, în ziua aceasta, mi-a transmis fericita şi binecuvântata stare care m-a însoţit întreaga viaţă. Am fost atât de fericit, încât am dorit viaţa veşnică mai mult decât plinătatea spirituală pe care am simţit-o atunci, în ziua aceea. Am fost, şi, fireşte, şi Valeriu a fost, perfect lucid, normal şi conştient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. În el se afla Hristos şi am putut să fiu şi eu părtaş la starea lui binecuvântată de sfinţenie. ÎI umplea desăvârşit o stare de intensitate spirituală. Veşnicia se făcea văzută în timp, în clipă. Fericirea izvora din însăşi suferinţa. Totul era scăldat într-o lumină nepământească. Sufletul îmi era plin de pace. Trupul era lumină. Sub picioare simţeam ceva ca un câmp energetic, un fel de vibraţie care mă ţinea legat de pământ. De fericire — am plâns. Am putut vedea în duh: am văzut cerurile deschizându-se în adâncimea de nemăsurat a ochilor lui Valeriu. Am simţit Duhul Sfânt care lucra şi vorbea prin el. În slăbiciunea şi epuizarea lui fizică am simţit Puterea Dumnezeiască a unui alt plan al existenţei. M-am gândit că sunt în „cer”. Mă gândeam şi la faptul că sunt aproape de Iisus Hristos, pentru că Iisus Hristos se afla în Valeriu. Credinţa lui Valeriu îmi dădea şi mie tărie. Chemarea mântuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desăvârşit iubirii lui Hristos. Ştiu şi simt că Valeriu mă însoţeşte şi mă ajută în toată lucrarea de a discerne cele două „lumi” în care trăim şi care, în planul divin, se află într-o perfectă unitate. Viaţa mea este Hristos.” (Ioan Ianolide, 18 februarie 1983)
Sfantul inchisorilor, Valeriu Gafencu: “Lui i-au dat pe cruce fiere iarvoi imi dati mie miere?”
Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa*
Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!
dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.
Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.
Au fost minuni la moartea sa
Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?
dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere… I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….
Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.
miercuri, 17 februarie 2021
17 februarie: Sfântul Theodor Bizantinul salvează orașul Mitilini de ciumă
Sfântul Theodor Bizantinul face parte dintre Noii Mucenici greci. A mărturisit pentru Hristos în orașul Mitilini, la vârsta de 21 de ani, în ziua de 17 februarie a anului 1795. După ce a fost torturat de turci și după sfârșitul său mucenicesc, a fost îngropat într-o biserică din Mitilini, numită ”Maica Domnului de Aur”.
Pe vremea mitropolitului Ieremia (+1798), care mai târziu a devenit Patriarh Ecumenic, cinstitele moaște ale Sfântului Theodor au fost mutate pe ascuns, de frica autorităților, și aşezate cu evlavie în cripta altarului din biserica mitropolitană, unde au rămas ascunse vreme de 34 de ani, până în anul 1832.
Începând cu anul 1832, Sfântul Theodor a fost recunoscut ca apărător și protector al orașului Mitilini și în general al insulei Lesvos. În același an, pe vremea Mitropolitului Porfirie, o epidemie de ciumă aducătoare de moarte a umplut zeci de morminte atât cu turci, cât și cu creștini, neținând cont de clasa socială sau de vârstă și obligându-i pe locuitori să părăsească orașul de frica contaminării și să se refugieze pe dealurile din jur. Frica, spaima și umbra morții au pus stăpânire pretutindeni pentru un răstimp destul de mare de timp. Chiar și autoritățile au fost obligate să părăsească orașul, de teamă să nu se molipsească, stabilindu-se tot pe dealurile din împrejurimi. În oraș au rămas doar bolnavii împreună cu îngrijitorii lor, care la rândul lor se molipseau de cumplita boală. Un grup de doctori a fost trimis din Constantinopol și au fost luate toate măsurile, fără însă ca plaga mortală a ciumei să fie îndepărtată. Dar, prin sfinții Săi, “Domnul face minuni”. Tot ce nu s-a putut realiza prin medici, medicamente și măsuri preventive, s-a izbutit prin mijlocirile către Hristos ale noului mucenic Theodor.
duminică, 14 februarie 2021
Despre călugărul din mormântul căruia a răsărit un crin pe ale carui petale era scris cu litere de aur: “Bucura-te, Ceea ce esti plina de Har, Marie “
“BUCURA-TE, CEEA CE ESTI PLINA DE HAR, MARIE…”
(...) diavolul nu numai ca nu poate rosti aceasta cantare, dar si numai auzirea ei il alunga.
(...)
In cetatea vechii Rome traia un crestin care se numea Ioan, un om foarte evlavios si foarte bogat. Acest crestin avea o minte atat de greoaie, incat nu putea sa invete carte si de aceea nu stia nici o rugaciune asa cum stiau ceilalti crestini.
Dupa o vreme acesta a mers la o manastire, a dat toata averea sa acolo si s-a facut monah, rugandu-i pe frati sa-l invete carte. Toti incercau sa-i talcuiasca Psalmii si sa-l invete diferite rugaciuni, dar el nu putea sa invete nimic. Mintea lui era ca un bolovan de care nu se prindea nimic.
Atunci un monah incercat, dupa ce i-a citit diferite rugaciuni, l-a intrebat care dintre toate cele pe care le-a auzit i-au placut mai mult si pe care ar vrea sa o invete. Acela i-a raspuns bucuros:
vineri, 12 februarie 2021
Părintele Ioanichie Bălan: Preţuiţi Sfânta Spovedanie!
Preţuiţi Sfânta Spovedanie! Prin Spovedanie se salvează familia, prin Spovedanie se scot sufletele din iad înainte de a ajunge acolo, prin Spovedanie ne împăcăm cu Dumnezeu înainte de a merge în faţa Judecătorului, prin Spovedanie reînviem din nou, prin Spovedanie căpătăm dor de viaţă, prin Spovedanie ne dă nouă Dumnezeu bucurie în viaţă. De spovedanie depinde mântuirea noastră sau osânda noastră!
Părintele Ioanichie Bălan
Text preluat de pe Editura Doxologia
Arhim. Partenie: Să nu lăsăm să treacă nicio zi fără să ne rugăm la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
Să nu lăsăm să treacă nicio zi fără să ne rugăm la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te ceea ce ești plină de Har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este Rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.
– Într-o zi când mă rugam cu metanierul, a venit diavolul să mă ispitească și mi-a smuls metanierul din mână. Atunci m-am adresat Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și i-am spus: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, nu mă pot liniști când mă gândesc că diavolul mi-a luat metanierul din mână. Silește-l ca să mi-l aducă înapoi!”
A trecut o zi, nimic… Două și iarăși nimic… Eu însă mă rugam cu încăpățânare. A treia zi adormisem pe canapea și vine diavolul prin fereastră, ținând metanierul în mână, și mi-l aruncă în față. Dar nu m-a atins, ci a căzut jos. Am auzit numai un: „Buuuum!”
Mă trezesc, iau metanierul și l-am cunoscut. Era al meu. Apoi am spus: „Îți mulțumesc, Panaghia, că l-ai silit să mi-l înapoieze”.
Multe și felurite sunt minunile ei. În fiecare zi, la fiecare paraclis pe care-l facem, ea ne răspunde.
Arhim. Partenie, starețul Mănăstirii Sfântului Pavel
Astăzi se împlinesc 8 ani de la mutarea la Domnul a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Serafim Man
Arhimandritul Serafim (Ştefan) Man s-a născut la 27 noiembrie 1935, în satul Boiereni, de lângă Rohia. La vârsta de 17 ani, la 23 noiembrie 1952, a intrat în obştea Mănăstirii Rohia, fiind primit de către stareţul Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului. După un noviciat de trei ani, la 20 iulie 1955, a fost tuns în monahism, primind numele Serafim. În martie 1957, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, slujind la mănăstire până în anul 1959. Din anul 1959, după Decretul 410, până în 1971, a slujit ca preot în parohiile Cupşeni, Băiuş şi Costeni. În 1971 a revenit la mănăstirea de metanie, iar în anul 1973 a fost numit stareţ al Mănăstirii Rohia. A condus mănăstirea până în 1984, când din motive de sănătate, un cancer la gât, s-a retras. Părintele Serafim Man a fost cel care, în anul 1980, l-a primit pe Nicolae Steinhardt în obştea mănăstirii şi l-a călugărit.
vineri, 5 februarie 2021
Drumul de ”eliberare” alături de Ioan Ianolide
Era sâmbătă, 1 august 1964, când treceam a treia poartă a închisorii Aiud în camionul care ne ducea la gara Teiuș. Comentarii laconice relative la eveniment.
În ceea ce mă privea, nu eram prea optimist. COnsideram că ies dintr-o închisoare cu ziduri și sârmă ghimpată, păzită de santinele, și trec într-o închisoare mai mare, păzită la frontiere de sentinelele care se cheamă grăniceri.
Camionul ne duce până la Teiuș, de unde trebuia să ne îmbarcăm în trenul de București.
În compartiment, pe lângă alți prieteni și cunoscuți, l-am întâlnit pe Ion Ianolide. Stătea lungit pe banchetă, deoarece era bolnav și avea dureri la coloana vertebrală.