Este istoria zbuciumată a României care a plecat de acasă. Mulți dintre ai noştri sunt în bejenie. I-a păsat cuiva? Ei au ieşit cuminţi la frontieră şi s-au îndreptat unde au văzut cu ochii. Au plecat în valuri, fiindcă în ţară n-a fost bine. Unii au plecat pe la începutul secolului trecut pentru o bucată de pâine, fiindcă la noi era sărăcie. Alţii s-au dus în Occident să scape de regimul politic criminal. Dar după ’90, când ni s-a spus că suntem liberi, de ce am ieşit la marginea ţării şi am plecat generaţii întregi fără să ne mai uităm în urmă?
La anumite răstimpuri, unii se întorc definitiv, aşa cum s-a întors părintele Sorin Paul Grecu († 6 ianuarie 2022) după ce şi-a încheiat misiunea pământească în România fărâmiţată ajunsă în Occident. Acolo i-a primit la sine pe toţi cei pe care societatea îi arunca la periferii, iar această iubire necondiţionată a atras o comunitate uriaşă şi felurită. Atât familii româneşti aşezate, dar şi ţigani, drogaţi, puşcăriaşi, oameni cu păcate grele, care veneau la scaunul de spovedanie, erau întâmpinaţi cu delicateţe sufletească. Toţi, consideraţi scursura societăţii, se refugiau la un părinte pe care-l simţeau al lor, care nu-i condamna, care-i aştepta cu răbdare, fără să-şi întoarcă faţa de la vreunul dintre ei. A stârnit nedumerirea multora cu această avalanşă de proscrişi, dar conştiinţa lui era limpede: „Hristos mă va întreba de ce nu i-am primit”. Şi-i primea în inima lui nobilă. Şi el a fost un proscris şi a trăit în mijlocul controverselor ucigaşe ale societăţii. Şi el s-a lovit în repetate rânduri de neînţelegerea oamenilor, a suferit stigmatul unei lumi care nu l-a considerat ca fiind al ei. Toată această experienţă a marginalizării a devenit mai apoi un argument pentru iubire necondiţionată faţă de tot omul.
