După dezbinarea de la 1701, propaganda catolicismului a început să se răspândească şi în Maramureş. La sinodul din 7 oct. 1698 de la Alba Iulia, semnau şi protopopul Matei din Lăpuş, protopopul Ştefan al Chioarului, preoţii Ştefan şi Nistor din Chioar[1]. Pentru a înlătura acţiunea prozelitistă uniată dirijată de episcopia din Muncaci, preoţimea din Maramureş a ales în 1690 un episcop din părţile locului, pe protopopul Iosif Stoica, nobil din Criciova (azi comuna Crişăneşti din dreapta Tisei), hirotonit arhiereu în Polonia de fostul mitropolit Dosoftei al Moldovei, aflat atunci în exil.
La 15 mai 1690, episcopul Stoica ţinea un sobor în satul Budeşti, judecând un proces de proprietate, la 17 aprilie 1698 (şi în 1699, tot la Sighet) un alt „sinod mare” la Sighet, un sinod la mănăstirea Moisei, în 1700, şi un sobor la Sarasău, la 29 sept. 1704. „Soborul” sau „scaunul de judecată” era format din protopopii celor trei „ieraşuri”: „de Sus” (al Vişeului), al Cosăului şi „de Jos” (al Sighetului) precum şi din câţiva preoţi şi nobili mireni, ca „asesori” ai soborului.
Episcopul Iosif n-a avut o reşedinţă stabilă, ci sta fie în mănăstirea de lângă Hust, fie în mănăstirea Uglea. Pe un antimis cu text slavon sfinţit de el, se intitula: „din mila lui Dumnezeu episcop ortodox al Maramureşului, exarh al stavropighiei patriarhale constantinopolitane, administrator al Mitropoliei din Bălgrad din Ardeal”.
