Pe urmele parintelui Arsenie Boca: Adolescentul din gradina cu flori

De vorba cu d-na Zoe Daian, nepoata Parintelui

In gradina Ghetsimani

Suntem la mijlocul anilor '20 ai secolului trecut. Intr-un sat din Ardeal, romanilor li se pregateste, nestiuta, o minune... Retras intre flori, ascuns sub ramuri de peri si de nuci batrani, un tanar licean gandeste la sfinti si proroci, invatand Biblia pe de rost. Adolescentul are o memorie fenomenala, o memorie a pioseniei si rugaciunii! Culcat toata ziua pe un tol in gradina casei, tanarul citeste fara oprire. Citeste si picteaza cu frenezie si cu indarjire, cu ochii deschisi, un singur vis: sa-L slujeasca pana la capat, cu toata fiinta sa, pe Iisus. Putini au intrezarit atunci in baiatul tacut si sfios, frumos ca un zeu, dar dedicat intru totul credintei, pe cel ce avea sa fie marele Arsenie Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai secolului XX...

Nestiute si minunate, din vremurile de-atunci au ramas pana azi putine dovezi. Totusi, poate prin bunavointa cereasca, doua din ele ne-au iesit in cale toamna aceasta, daruindu-ne bucurie adanca: o icoana necunoscuta pictata de parintele Boca in anii adolescentei si o alta "icoana", dar vie, a anilor de atunci - Zoe Daian, o distinsa doamna psiholog din Timisoara, ruda apropiata a parintelui Boca si, mai presus decat toate, martora a adolescentei lui. Icoana se numeste "Iisus in gradina Ghetsimani" si Il infatiseaza pe Mantuitor rugandu-se aprins la Dumnezeu Tatal, putin inainte de Martiriul Sau, caci Iisus stia de Patimile ce urmau sa vie si avea sa le indure pentru oameni. Si poate ca si viitorul Parinte Arsenie va fi intuit patimile si inaltarea ce-l asteptau la randu-i si pe el, pe cand isi picta tabloul acolo, in gradina unei case dintr-un sat transilvanean de demult...
*
In ce-o priveste pe doamna Zoe Daian, ea se afla aievea in fata mea, vorbind incetisor, cu timbru cald si voce raspicata. Este nepoata Parintelui Arsenie, singura ruda in viata a lui, nepoata iubitoare care a crescut cu el in aceeasi casa si care mai tarziu l-a urmat peste tot, acolo pe unde Parintele a lasat semnele lui misterioase si sfinte. Perspectiva pe care mi-o infatiseaza despre Parinte - un altfel de Arsenie Boca, unul in plina efervescenta si formare, o imagine de dinaintea anilor care i-au consacrat emblema de sfant inspirat, fulgerand si binecuvantand multimile stranse in juru-i -, aceasta imagine neasteptata ma emotioneaza puternic: caci eu ma stradui sa merg mai departe pe drumul cel greu al apropierii de sfantul Ardealului - desi Parintele Arsenie ramane, cum spunea cineva, taina cea mare, greu de descifrat, a Ortodoxiei romane.
Acum insa, inchid ochii si ascult mai departe istorisirile d-nei Daian, incercand sa mi-l inchipui pe Parintele Arsenie Boca pe cand era doar un adolescent insingurat si noros, visand Evangheliile...

"Marioara, eu nu-s pentru lumea asta!"

Cu nepoata Parintelui am stat de vorba intr-o dupa-amiaza aurita a acestui inceput de toamna. In asteptarea intalnirii noastre, ma plimbasem cu infrigurare prin centrul Timisoarei, cu Catedrala ei cea mare si istorica, si esplanadele din jur, stralucind cu eleganta si tihna lor imperiale. Apropiata revelatie despre Parintele Arsenie ma intimida putin. Si pe deasupra, mai eram emotionat si pentru ca nu mai fusesem in Timisoara de ani buni, de pe vremea in care, copil fiind, priveam cu ochi mirati pe cheiul Begai la niste chitaristi aproape neverosimili, catarati pe acoperisurile tramvaielor: un mic semn de libertate care avea sa se piarda repede, mai apoi.
Casa doamnei Daian nu e nici ea departe de centru, se afla intr-o aceeasi zona speciala a tihnei. Cand s-a deschis usa, o femeie distinsa si demna, cu demnitatea aceea scrobita, ardeleneasca, m-a poftit inauntru. Pe pereti, icoane, fotografii de familie (intre ele si ale Parintelui Arsenie) vegheau linistea umbroasa a odailor.

- Cum va inruditi cu Parintele? - am intrebat-o, curios, pe d-na Daian.

- Vedeti, Parintele era var primar cu tatal meu, Vasile Crucin. Tatal Parintelui Arsenie si cu bunica (mama tatei) au fost frati. Asa ca era o diferenta, intre noi doi, de o generatie. Si cand mama lui a ramas singura, prin moartea tatalui sau, fiind prea tanara, neamurile au obligat-o sa se recasatoreasca. Iar el n-a suportat asta si a venit si s-a refugiat la matusa lui, la bunica mea. Tata, auzind ca Parintele a plecat de acasa, s-a dus, l-a luat de acolo si l-a adus la noi, in comuna Buteni, judetul Arad, unde tata era invatator, directorul scolii. Cand Zianu (adevaratul lui nume) a venit acolo, eu nu eram nascuta inca. "Iisus in gradina Ghetsimani" a fost pictat in 1929, iar eu m-am nascut in 1930.

- Cum era Parintele Arsenie Boca, in anii scolii?

- Era foarte modest si mai slabut. Nu-i placea sa iasa in evidenta. Era retras si timid. Si ochii ii erau albastri; de fapt, uneori erau verzi, alteori erau albastri... Ca eu totdeauna il intrebam: "Tu ce ochi ai? Ca nu stiu niciodata, odata-s verzi, odata albastri!". Iar parul ii era negru ca abanosul.

- Cat a stat Parintele la dvs.?

- A stat ani multi, ca la noi ii era casa. De la noi se ducea mai tarziu, la liceu, la internat, la Brad. Mergea cu trenul 80 de km. Venea sambata si in vacante. La fel a fost si mai tarziu, cand Parintele s-a dus la Sibiu, la Teologie, sau cand a facut Belle-Artele la Bucuresti. Casa noastra era casa lui. Locuiam in cladirea scolii. Aveam trei camere mari, cu toate acareturile, si Parintele isi avea acolo odaia lui, in care toata ziua citea, cand nu se ducea in gradina. Si toata lumea lui se invartea in jurul credintei si a cartilor religioase. Si cand nu citea, picta in gradina ori se ruga. Ii placea sa picteze cu precadere peisaje si scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe panza. Dar cel mai mult citea... Dupa 1930, cand m-am nascut eu, primise sarcina sa aiba grija de mine, sa nu fac vreo boacana.

Iar eu ma tineam ca un catel dupa el! Cat despre perioada de liceu a Parintelui, sa stiti ca a fost un elev foarte bun, chiar daca introvertit si retras. Ii placea sa invete orice. Era bun la toate, pentru ca era un copil serios. Isi lua in serios viata. Dar asta nu se intampla chiar totdeauna, uneori se mai copilarea si el. Imi amintesc ca la noi acasa, mama il punea, intre altele, sa adune ouale proaspete de prin cuibarele gainilor, iar el le bea! Si-i spunea mama: "Daca vreti prajituri, nu mai bea ouale!". Si Zianu radea, era fericit... Pe urma, dupa ce s-a dus la facultate, s-a mai maturizat si s-a schimbat. Dar ramasese tot inchis in sine, cenzurat si timid. In vacante, insa, cand venea acasa, se simtea in largul lui. Ratacea prin sat, visa sub perii batrani din gradina, discuta cu tata, patimas si aprins. Mai tarziu, probabil, cand a-nceput sa cunoasca viata, si-a schimbat comportamentul. Era furtunos si necrutator cu oamenii si cu pacatele lor. Nu ierta. Le spunea in fata, in vazul tuturor. Cu familia insa, Parintele a ramas toata viata lui foarte tandru. Imi amintesc, de pilda, ca Parintele tinea enorm la tatal meu si erau si apropiati ca varsta. Pe tata il chema Vasile, si in familie ii spuneau Lica. Seara, cand cinam, cand tatal meu ii zicea: "Ziane, ia un pic de tuica cu mine." "Ma, Lica, ma, bea tu linistit, fara mine" - refuza el. Si sa va mai spun niste intamplari despre curatia Parintelui. Parintii mei aveau foarte multi fini, le-a placut lor sa cunune. Si mama, cand era vreo nunta sau vreun botez, il indemna: "Ziane, vino cu noi la nunta, sa te distrezi si tu acolo, sa dansezi cu vreo fata, ca esti tanar!" Mama tot voia sa-i faca cunostinta cu fete din comuna. Si de fiecare data, Parintele ii raspundea la fel: "Eei, Marioara, Marioara, eu nu-s pentru lumea asta". Era pornit pe o alta cale... Toata viata lui a vrut sa-l slujeasca pe Iisus, inca de pe cand era mic. De asta nu-i placea lui nici societatea fetelor, dar nici a baietilor.

In tot timpul cat ascultam istoriile d-nei Daian, silueta fastuoasa a unui pian cu coada scurta imi invaluise privirea, sugerandu-mi, parca, un adagio la poveste. "Pianul acesta a fost al principesei Ileana si a stat mult timp la castelul Bran", mi-a explicat d-na Zoe, de parca mi-ar fi ghicit gandurile. "Si dupa ce domnita Ileana a fost nevoita sa plece din tara, in 1947, impreuna cu Regele, ea l-a daruit maestrului de vanatoare al Casei Regale, colonelul Ciorogaru, de la care l-a cumparat, apoi, tata. La pianul acesta obisnuia sa cante si Parintele Arsenie, atunci cand mai venea pe la noi, pe acasa, tot mai arar, caci incepuse prigoana si pentru el. Sa stiti ca parintele a avut parte de o educatie ardeleneasca foarte serioasa. Tot asa cum eu am fost data de parinti la lectii de vioara si pian (am invatat chiar pe pianul acesta!), la fel si Parintele a primit o educatie muzicala serioasa. Ii placea mult muzica. Impreuna cu tatal meu, care canta foarte bine la vioara, faceau des dupa-amieze de muzica."

"Asta-i imbracamintea mea!"

- Din clipa in care Parintele a ajuns la Sambata si s-a calugarit, s-au produs in el schimbari profunde - a continuat doamna Zoe. Si asta s-a vazut mai ales dupa ce s-a dus la Muntele Athos si a avut viziunea aceea sfanta a Maicii Domnului! Atunci Parintele a venit acasa si ne-a povestit fericit si cutremurat intalnirea lui in Duh cu Maica.

Si tot cam pe atunci, a inceput sa se manifeste la el intuitia aceea cu totul aparte: numai ce privea omul si deja stia tot despre el, dar si spiritul inainte vazator. Le-am simtit si eu, caci oriunde m-am dus sa il vad - la Sambata, la Bucuresti sau la Draganescu - el a stiut de fiecare data ca vin, desi nu-l anuntam niciodata.
Dar cea mai fericita m-am simtit la Sambata! Atunci, prigoana rosie inca nu se napustise pe noi, iar eu am stat cu parintii mei, mai bine de trei saptamani, la manastirea care inflorise toata sub mana Parintelui. Si el, inconjurat de-acum de multimile de credinciosi, tot gasea timp sa se bucure si sa se mandreasca cu mine, nepoata lui, care atata ii semana, incat aveam chiar si aceleasi gusturi la mancare - ne placea amandurora mamaliga cu branza, cum observase bucatarul manastirii...
*
- Cativa ani mai tarziu, regimul cel nou l-a incoltit! Chiar daca el n-a facut nici un fel de politica. Spunea ca face politica Bibliei si a lui Dumnezeu. Dar ajuta pe toata lumea, cu atat mai mult pe oamenii napastuiti. Si cand a fost intrebat in ancheta daca i-a ajutat pe partizanii din Fagaras, el nu a spus nici da nici ba. Ca nu voia sa minta. Asa ca l-au aruncat in inchisoare.
Ce i s-a intamplat acolo mi-a povestit cu gura lui chiar Parintele Arsenie. Au trimis un ofiter si doi soldati ca sa-l dezbrace de sutana, dupa ce l-au arestat.

Si astia s-au apropiat de el: "Popa, sa te dezbraci imediat de anteriu!", au poruncit. Si Parintele le-a spus: "Asta-i imbracamintea mea!". "Las' ca te dezbracam noi!" s-au rastit aceia si au facut un pas spre Parinte. Dar imediat s-au indepartat; nu se puteau apropia. Si s-au dus si i-au raportat sefului inchisorii. "Ei lasa ca ma duc eu si-l dezbrac!" Era un maior, asta. "Mai bine dezbraca-te tu", i-a zis maiorul - "sa nu te dezbrac eu!" "Asta-i imbracamintea mea!", a spus iar Parintele. Si s-a dus ofiterul spre el si imediat s-a indepartat ca impins de-un zid nestiut, si a zis: "Tu il ai pe dracul in tine!". "Nu, eu il am pe Dumnezeu in mine!", a rostit Parintele si asa a ramas tot timpul in inchisoare: in sutana. Si cand era scos la plimbare, in curte, Parintele propovaduia cuvantul Domnului. Seful inchisorii i-a pus in vedere sa nu mai tina predici, ca prea se-adunau toti in jurul lui. Dar el n-a respectat nici ordinul asta. Mi-a povestit chiar el: "La un moment dat, l-am vazut si pe maior in multime, ascultand cu ochi mari cuvantul Evangheliei, pe care eu il propovaduiam".
*
- Si pentru ca nenorocirile vin in haita, atunci l-au luat si pe tatal meu la Canal! Il reclamase un coleg ca merge la biserica, tocmai el, ditamai profesorul

si directorul scolii, si da exemplu prost comunei, asa ca l-au arestat si Canalul l-a mancat! Cand n-a mai putut da cu tarnacopul ca se imbolnavise, l-au dus la Ghencea, la inchisoare, si l-au operat de cancer la stomac. Cand a venit acasa, tata era doar o umbra stravezie. De altfel, la 50 de ani a murit!

- Si dvs.? N-ati avut de suferit cu atatia "dusmani ai poporului" in familie?

- Eu am scapat ca prin urechile acului! Eram studenta la Cluj cand aparuse la Decanat o lista cu studentii din parinti chiaburi si din familii din astea, "deochiate". Iar in dosarul meu lipsea salariul tatalui, n-aveam de unde-l lua, ca el era la Canal, saracul. Si numai ce m-am vazut acolo, pe lista aceea a epurarii. Si cand m-au chemat la Rectorat sa dau seama, rectorita, Raluca Lipan, academician si chimist, Dumnezeu s-o odihneasca, m-a intrebat: "Care-i situatia ta, ce-i cu tata?". "Tatal meu nu lucreaza, e arestat si dus la Canal"- i-am raspuns.

"Si de ce-i tata la Canal?" "A fost reclamat ca merge la biserica si da un exemplu prost comunei!" Rectorita a stat, s-a uitat lung la mine si m-a intrebat: "Dar tu mergi la biserica?" "Da!", am raspuns. "Ei, bine, pentru acest "da", tu vei ramane in facultate!". Cum era sa spun nu? Cum sa tradez credinta? Doar eram, ca si tata, din spita Parintelui Arsenie!, a suspinat d-na Zoe, oprindu-se o vreme, inchisa in amintirile ei ingreunate de suferinta.
*
- Cativa ani mai tarziu, am aflat ca Parintele fusese trimis in surghiun la Bucuresti, la atelierul de icoane al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Asa ca m-am dus sa il vad si acolo. Si cand am ajuns, era un calugar la poarta schitului. "Il caut pe parintele Arsenie Boca", i-am spus. "Uitati-l! Stia ca veniti!", mi-a spus. Si, intr-adevar, unchiul meu venea spre poarta. In ziua aceea am vorbit mult amandoi. Zicea ca-i multumit si linistit. "Am avut si eu incercari, dar au trecut. Sa ne rugam necontenit", zicea.
Cand s-a sarbatorit centenarul liceului "Avram Iancu" de la Brad a venit si Parintele. Era imbracat cu o sutana alba. M-am dus si eu cu fiica mea, cu sotul meu, cu mama - ca sa ne binecuvanteze pe toti. A fost foarte fericit. La fel a fost si la biserica Draganescu cand am mers sa-l vad. Mai ca n-a chiuit pe schele ca m-a vazut iar.

Izvorul de la capul mormantului

- Au mai trecut cativa ani si intr-o zi, cand am fost din nou la el, sa il vad, Parintele mi-a marturisit ca-si simte sfarsitul aproape. Si s-a dus atunci la manastirea Prislop, din Hateg, atat de draga inimii lui, si si-a ales un loc, zicand: "Aici vreau eu sa-mi fie mormantul". Locul ales de Parintele e extraordinar, parca-i rupt dintr-un psalm. Dar maicutele i-au spus: "Parinte, e tare frumos locul, dar nu are apa si nu-i nicaieri prin preajma vreun izvor!". Si el le-a spus: " O sa vina si izvorul!" La scurt timp, a aparut in padure, la doi-trei metri de capul mormantului, un izvor! Si nu mult dupa ce a rasarit de niciunde izvorul acela - s-a sfarsit si el, Parintele nostru Arsenie...

- Ati fost la inmormantare?

- Nu, ca nu m-au anuntat! N-au anuntat pe nimeni din familie. Mai are o nepoata la Brad, dar ea n-a tinut legatura cu el, nu l-a cautat nicaieri pe unde a peregrinat Parintele. Asa ca n-a fost nimeni din familie. Parintii mei murisera si ramasesem numai eu: nepoata lui iubitoare care l-am cautat si l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el in casa. Iar el mi-a urmarit si mi-a ocrotit toata viata: unchiul Zianu, pe care l-am iubit asa de mult. Si pe care il urmez si azi, asa cum pot eu, la cei aproape 80 de ani pe care ii am, caci merg de cate 5-6 ori pe an la mormantul lui. Ce este acolo la manastirea Prislop nu am cuvinte destule sa va spun! Ploi de flori, oamenii care vin puhoaie si saruta crucea, lipesc fotografii si scrisori, haine... Imi spunea Maica Stareta, anul acesta, in iulie, cand am stat doua zile la manastire, ca vin foarte multi oameni cu carje, ajutati, si stau si se roaga si dupa asta isi lasa carjele acolo, se insanatosesc!

- Spuneti-mi, doamna Daian, dvs. il simtiti pe Parintele Arsenie ca fiind sfant? Sfantul Ardealului, asa cum ii spun credinciosii?

- Da, ii simt aproape tot timpul harul. Il simt seara si dimineata, atunci cand ma rog, si il simt ca ma ajuta in orice. Si pe deasupra, socot ca Parintele seamana cu Iisus. Ma uit in poze de multe ori si mi-l amintesc cand era la Sambata, imbracat in sutana neagra sau in sutana alba, cu brau de piele, inalt, slab, cu o privire patrunzatoare si neiertator fata de pacate. Nu suporta si nu era bland cu cei care aveau pacate.

- Avea Parintele aura aceasta de sfintenie si cand era tanar?

- Da. A avut mereu asa, ca o patina de sfant... Un sfant intelept si furtunos, care a visat si s-a chinuit printre noi si al carui suflet "s-a suit la Dumnezeu ca un suvoi de foc", cum spunea Parintele insusi. Un sfant a carui vreme nu s-a aratat inca...

Valentin IACOB - Formula AS