Arsenie Boca - Copiii

144. Însuşirile copilului atârnă de gradul de pervertire la care a ajuns instinctul maternităţii la femeie. Dacă i-a fost stârnită senzualitatea – ceea ce e o decădere de la rostul firii sale, o pervertire convenabilă pentru mascul – evoluţia embrionului în atari condiţii de viaţă intrauterină aduce pe lume un copil uşor aplecat spre onanie precoce şi târzie, şi va fi un copil arţăgos, ereditar nervos, şi predispus spre boli nervoase. Toată această povară îşi are rădăcina numai în această trezire afară de cale a senzualităţii mamei.

Invers, dacă mama n-a fost încă împinsă în acea aprindere a senzualităţii, nici în vremea dezvoltării intrauterine n-a fost tulburată de bărbat şi nici în vremea alăptării copilului, noul venit va fi un copil prea puţin înclinat spre trezirea genezică prematură, neatras spre onanie şi aproape deloc dispus spre nervozitate.

Dacă mama îşi perverteşte rostul maternităţii sale, aduce pe lume copii predispuşi unor pervertiri sporite care le va distruge sistemul nervos sau, de se vor căsători, vor mări decăderea şi necazurile. Ăsta-i ocolul de cercuri şi se soldează cu stingerea neamului celui ce apucă pe panta pervertirii rosturilor firii.

145. Toată vremea sarcinii şi a alăptării bărbatul trebuie să se înfrâneze, ca să nu tulbure viaţa viitoare a celui ce vine în lume cu un anumit rost de la Dumnezeu.

146. Omul care se întunecă despre Dumnezeu şi suflet, despre morală şi orânduirea spirituală a venirii copiilor pe lume, omul care n-are nici un Dumnezeu şi nu-l interesează nimic decât desfrâul lui, sigur că roada sa va însuma în sine toată lipsa lui de echilibru cu marele mediu divin, în care ne mişcăm, trăim şi suntem (Fapte 17, 28).

147. Naşterea de fii, deodată cu o petrecere de acest fel, e ceva care contravine instinctului poligamic şi fără altă socoteală al bărbatului fără Hristos; deci nu e cu putinţă împlinirea intenţiei divine, decât cu un soţ în stare de aceeaşi credinţă şi petrecere. Convingerea că se poate şi ceea ce ni s-ar părea că nu se poate, e o putere nebănuită; un fel de amplificare a voinţei omului cu voinţa lui Dumnezeu.

Avem probe unde nici n-am bănui: în fizica modernă, despre puterile sufletului asupra lumii fizice, deci şi asupra trupului. Prin simpla atingere a unui obiect structura acestuia s-a schimbat întrucâtva. Prin simpla îndreptare a energiei cunoscătoare a sufletului asupra unui lucru, acesta se influenţează şi se schimbă întrucâtva, încât nu e identic în mod absolut cu el însuşi de mai înainte de experienţă.

De aici reţinem faptul că organismul viu înregistrează cu atât mai uşor un bombardament al energiei sufletului şi-i pricinuieşte mutaţia infinitezimală, după dorinţă. Iar o mică schimbare în microbiologie dezlănţuie, prin amplificare, procese uriaşe în configuraţia persoanei, uneori chiar şi în macrobiologia societăţii.

Deci, cum să nu fie în stare blestemul unei babe, aproape cojită de materie, zvârlit cu urgia cea mai mare pe urma unui vinovat, ca voinţa ei să nu-l ajungă şi să nu-i schimbe configuraţia fizică şi psihică? Gândirea îndreptată ca o săgeată poate pricinui la ţintă leziuni organice. Şi iarăşi: cum să nu fie în stare rugăciunea cu iubire să-l folosească şi să-l schimbe, din rău în bun? Cu ce să fie mai prejos rugăciunea unei mame pentru mugurele său, zisă cu tot focul fiinţei sale, ca aceasta să nu-l folosească în chipul pe care îl doreşte? Mai mult: toate stările trupeşti şi sufleteşti ale celor doi părinţi, iar mai cu deosebire ale mamei în vremea celor nouă luni, se întipăresc în copil, cu tendinţe sau predipoziţii, pe care copilul le va avea pentru toată viaţa. Supărări, amărăciuni, dureri, predispun copilul la tristeţe, melancolie, nesănătate. Deci toate acestea trebuie ocolite. În vremea aceea, dacă mama fură oarece, copilul va fura toată viaţa. Se îmbată mama o dată, copilul se va îmbăta toată viaţa – mai ales beţia are şi suport ereditar. Se roagă mama lui Dumnezeu, se va ruga şi copilul.

148. Nota sufletească dominantă în familie, cu deosebire din vremea aceea, şi mai ales a mamei, va fi caracteristica întregii vieţi a urmaşilor.

Acum e vremea când să faci ce vrei din copilul tău, acum eşti cu deosebire datoare să-l păzeşti de toate relele, cu care n-ai vrea să te supere, fiindcă numai acum poţi şi te ascultă cu desăvârşire.

149. Îndreaptă purtările tale, mamă, către Dumnezeu, Care săvârşeşte prin tine minunea îmbinării unui pui de om cu un pui de cer, răsplată de fericire pentru ostenelile tale.

În atari strădanii, orice mamă se va mântui.

Iată faza spirituală a vieţii de familie, răbdând pentru un rost divin o pravilă sfântă, despre care zice Sfânta Scriptură: „Cei ce au păzit pravila sfântă sfinţi-se-vor şi cei ce-ar învăţa-o vor şti ce să răspundă“ (Înţelepciunea lui Solomon 6, 10).

Iată de ce vin: Iisus la nuntă şi nuntaşii la judecată.

150. În copiii veniţi dintr-o vieţuire curată a căsătoriei, precumpănesc înclinările bune şi nu-i biruie împrejurările rele ale mediului, ce eventual l-ar găsi şi, poate că, chiar împotriva acestui mediu sunt rânduiţi. Ei sunt de mici mai străvezii pentru Dumnezeu şi prin aceasta se vede că au chemare să-I fie ucenici, iar, dacă vremea le-o va cere, Îi vor fi şi mucenici.

151. Împărăţia lui Dumnezeu este făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, asemenea copiilor, oamenilor ce au venit la Iisus de copii. Deci, cum să nu Se supere Împăratul, când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus este interzis?

152. Iată o supărare a lui Iisus. Supărarea că copiii nu sunt lăsaţi, de mici să vină la Iisus.

153. Cei care opresc copiii de la credinţă sunt osândiţi mai rău ca sinucigaşii.

154. Indiferent cum este dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu este Tatăl sufletului şi cele ce lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

155. Lui Iisus lucrurile, întâmplările, oamenii de tot felul, până şi copiii Îi prilejuiau motive de revelaţie. De la toate lucrurile lumii Iisus ridică oamenii la raţiunile supranaturale ale Providenţei. Pe copii, de pildă, Iisus i-a găsit modelul sufletului deschis spre Dumnezeu. Ei, deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nici o împotrivire dialectică, cred totul şi pun întrebări uimitoare de credinţă. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină este un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s-au alăturat aceste două cuvinte: copilărie şi sfinţenie. De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenie, apoi o pierde: devine păcătos, devine „întrebătorul complicat al veacului acestuia”.

156. O natură bună (îmbunătăţită) îşi simplifică de la sine principiile şi marginile. S-ar apropia de natura originară, a cărui icoană, printre noi, numai copiii o au.

157. Dacă nu poţi vorbi cu copiii despre Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu despre ei.

158. Copiii nefăcuţi strică pe cei făcuţi.