60 de ani de la trecerea la Domnul a Marturisitorului Valeriu Gafencu

Printre ultimele cuvinte ale Mucenicului Valeriu au fost: „Nu uitati sa va rugati la Dumnezeu sa ne intalnim acolo cu totii. Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea ce-mi robeste sufletul“. Valeriu incheia aceasta viata purificat prin rugaciune, traire spirituala inalta, depasind toate suferintele fizice fara nici o revolta.

Valeriu Gafencu s-a nascut in Basarabia la 24 ianuarie 1921 in comuna Sangerei, jud. Balti. Tatal sau, Vasile Gafencu, a facut parte din Sfatul Tarii din Chisinau care la 27 martie 1918 a votat pentru unirea cu patria mama. In 1940, cand a fost cedata Basarabia, conducerea URSS a dispus deportarea lui Vasile Gafencu si a tuturor celor ce au militat pentru Unire, in Siberia – unde a si decedat. Lui Valeriu ii revine sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori. Urmeaza Liceul Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facultatii de Drept din Iasi, unde se refugiase cu familia.

Valeriu – seful Fratiilor de Cruce din Miscarea Legionara

A frecventat Dreptul si Filosofia pana in 1941, cand este arestat si condamnat la 25 ani munca silnica pentru activitate in Fratiile de Cruce, de catre regimul antonescian, si trimis la inchisoarea Aiud. Valeriu intrase ca frate de cruce in Miscarea Legionara in anul 1937. In 1940/1941 era seful Fratiilor de Cruce Iasi.

In toamna lui 1941, cand a fost arestat, avea 20 de ani si era student in anul II. “Am fost, sunt si voi fi legionar” au fost cuvintele rostite de el la proces. Reputatul profesor de drept civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice”. Pledoaria a fost inutila.

La inchisoare

A trecut prin inchisoarea Galata in anul 1941, apoi la Aiud intre anii 1941-1946 (intai sub Antonescu, apoi preluat de comunisti), colonia de munca fortata Galda de Jos, 1946- 1948, reintors la Aiud si trecut prin Pitesti. Dupa trierea celor bolnavi de TBC si escala de la Vacaresti (spital-penitenciar), Valeriu a ajuns la spitalul penitenciar din Targu Ocna in 1950. Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, a ajuns la sanatoriul – inchisoare Targu Ocna intr-o stare atat de grava, incat supravietuirea timp de doi ani (pana la 18 februarie 1952) este o minune. Pretul rezistentei sale moral-spirituale in fata lui Turcanu la Pitesti a fost ruinarea definitiva a sanatatii: TBC pulmonar, osos si ganglionar, reumatism, lipsa hranei.

Chipul sau era scaldat intr-o lumina cereasca, fapt marturisit de toti care au fost in preajma sa. Se ruga mereu. In ultimul an, scuipa mereu sange (hemoptizie). Lumina sfinteniei trecea dincolo de el si ii atingea si pe ceilalti detinuti.

In toamna lui 1943 comandantul inchisorii Aiud, maiorul Alexandru Munteanu, a cerut detinutilor legionari sa dea declaratii de desolidarizare fata de Miscarea Legionara si aderare la politica lui Antonescu – cu perspectiva plecarii pe front pentru reabilitare. Cei care au refuzat sa dea declaratiile au fost izolati in celulele din Zarca veche, cu regim sever, fara legatura cu exteriorul si cu ratie de mancare redusa. In perioada 1941-1944, Gafencu alaturi de alti traitori legionari – Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, pr. Vasile Serghie, Virgil Maxim, Constantin Pascu si altii – au trasat o linie de conduita crestina si romaneasca pentru toti detinutii politici, linie ramasa valabila si in timpul comunismului: neacceptarea concilierii intre asupriti si asupritori.

Perioada dupa 1944 sporeste puterile spirituale ale lui Valeriu printr-o traire in duh, luptand clipa de clipa cu cerintele trupesti si revarsand injur din prea plinul acumulat: dragoste pentru aproapele si model de modestie. Se comporta demn, dar cu multa smerenie. Cand unul din camarazii lui de temnita, punand la indoiala sinceritatea manifestarilor duhovnicesti, iar apoi s-a convins de trairea autentica a lui Valeriu, acesta s-a scuzat:

Sunt vinovat in fata lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ti-am provocat-o si iti multumesc ca mi-ai sesizat o lacuna de care nu eram constient. Nu numai prin pacat poti sminti pe cineva, adica nu numai cu cele de stanga, ci si cu cele de dreapta, cu virtutile, cand nu sunt facute cu tact duhovnicesc.

Despre perioada de la Galda, Petru Baciu da o marturie frumoasa:

„Vorbele lui curgeau lin si era fericit de intalnirea noastra. Ne-am imprietenit indata de parca ne cunosteam de un veac. Eram amandoi frati de cruce si, desigur, vorbeam o singura limba: aceea a tinerilor plini de avant si de incredere in viitor. Mi-a daruit un indreptar la spovedanie construit de el pentru a-l multiplica si a-l imparti tinerilor fedecisti din Bacau. Mi-a aratat apoi fotografia marime carte postala in color cu chipul Parintelui Arsenie Boca de la Manastirea Sambata de Jos, din Fagaras. Mi-a vorbit mult de trairea ascetica a Parintelui pe care o asemuia cu cea a Sfantului loan Botezatorul. Mi-a spus ca parintele iubeste lupta si sacrificiile noastre si se roaga pentru noi”. (Rastigniri ascunse,2004, p. 122)

Repartizarea la Pitesti

Dupa repartizarile facute, o parte din studenti au ajuns laPitesti, printre care si Valeriu. Vechii detinuti, condamnati de pe timpul lui Antonescu, impusesera aici o atmosfera de ordine, pace si disciplina.

„In istoria torturilor, Pitestiul detine o macabra intaietate. Aicis-au aflat fata in fata demonizatul Eugen Turcanu cu cel numit de pe atunci „sfantul inchisorilor”. Avertizat de un gardian mai uman, Valeriu Gafencu se astepta la proba marii lepadari de trecut care i se pregatea. Intr-adevar, seful reeducarii a navalit curand in celula lui, intovarasit de doi batausi solizi, cerandu-i sa nu mai faca lui, pe Apostolul Hristos aici, unde toti au devenit atei prin vointa mea”. I s-a raspuns ca toate sunt trecatoare in aceasta lume in care cel ce-i vorbeste este doar o unealta a diavolului. I s-a mai adaugat urmatoarea precizare:

…Eu sunt pregatit pentru moarte de cand am descoperit cel mai mare adevar al lumii, dragostea in Iisus Hristos care a rabdat toate loviturile, toate jignirile pentru a ne aduce noua credinta adevarata, a ne aduce dragostea netarmurita fata de noi, oamenii, de-a rasplati jignirile, loviturile, schingiuirile si moartea, spunand: «Iarta-l, Doamne, ca nu stie ce face!».

Dupa ce seful l-a izbit cu pumnul pe neasteptate, ceilalti tortionari l-au batut cu palmele, cu pumnii si cu picioarele, intrebandu-se la sfarsit daca mai traieste. Altii l-au ridicat de jos, iarTurcanu a racnit: „Vrei sa traiesti? Injura-L pe Hristos!”. Fermitatea credintei nu s-a lasat asteptata:

Nici pentru o mie de vieti nu fac ce-mi ceri tu, Iisus este Dumnezeul cel vesnic. Iarta-i, Doamne, ca sunt doar unelte!.

Dupa pumnul primit de la Turcanu, sangele a tasnit din gura lui Valeriu, care s-a prabusit pe dusumele. Cand s-a ridicat in genunchi cu ultimele forte, el s-a inchinat si a rostit o rugaciune: “Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, primeste pe pacatosul Valeriu in imparatia Ta si tuturor railor da-le lumina din marea Ta bunatate“. A fost transportat imediat la infirmerie, dar nu a murit atunci.” (pr. prof. dr. Gh. Dragulin, in rev. Porunca iubirii, nr. 1-2/2003).

Fata ii era slabita, trupul putin incovoiat. Dar ochii si toata infatisarea lui degaja un aer de inalta traire spirituala.

Ultimii ani, in sanatoriul de la Targu Ocna

La Vacaresti, dupa vizita medicala, la 14 dintre cei veniti de la Pitesti li s-a pus diagnosticul de TBC si trimisi la sanatoriul – penitenciar Targu-Ocna (feb. 1950). Erau intr-o stare de slabiciune avansata, patru neputand fi transportati decat cu targa. Erau plini de speranta ca aici vor avea parte de un tratament mai uman, dupa regimul de exterminare din Pitesti.

In acest timp, la Tg. Ocna sunt adusi circa 50 de detinuti, jumatate trecuti prin demascarile de la Pitesti. Regimul era mult mai bun, alimentar si medical, dar tratament specific TBC- ului – cu streptomicina si alte medicamente – nu a existat. Lipseau zarzavaturile crude si fructele.

Atmosfera in camera lui Valeriu a inceput sa fie dominata de un spirit profund crestin. Desi in stare grava, cu temperaturi ridicate si dureri aproape continue, Valeriu a reusit sa-i angajeze pe toti care aveau contact cu camera sa la o traire tot mai mare. Boala avansa incet, incet, cuprinzandu-i tot trupul. Practicant al Rugaciunii inimii, a impartasit si altora din binefacerile acesteia, unii atingand un inalt grad de sfintenie. In inchisoare el nu era singur pe linia trairii crestine intense, ci facea parte dintr-un grup mult mai mare, de unde el insusi a invatat acestea: Traian Trifan, avocatul Traian Marian,studentul in drept Ioan Ianolide, Anghel Papacioc (viitorul ieromonah Arsenie Papacioc), Marin Naidim, Aurel Dragodan, Constantin Totea si altii. Adaugam peGheorghe Jimboiu, caracterizat astfel de un coleg: „Si el spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Era de o bunatate si o seninatate extraordinara. Nu auzeai de la el un singur cuvant de razbunare si ura. Un inger in trup”. Amintim si pe: Constantin Dumitrescu, calugarit dupa iesirea din inchisoare (m. Marcu Dumitrescu de la Sihastria!); Tica (Constantin) Voicescu din Bucuresti (viitorul preot) sau inginerul Aurelian Guta, aflat azi in Craiova.

Pe multi i-a convins sa se intoarca la credinta cea adevarata, unii fiind crestini doar cu botezul: ing. Traian Andreescu, fost membru marcant al per, gen. Tobescu, fost comandant al Jandarmeriei, Gh. Filipescu, membru fondator al PSD, ing. Mondoc si altii. Cu totii s-au spovedit si impartasit prin preotii detinuti.

Prin rudele unor detinuti s-a adus administratiei streptomicina, dar detinutilor li s-a conditionat tratamentul de semnarea unui angajament de a deveni informatori. Victor (Remus) Stratan primise medicamentul fara conditionare, dar lui Gheorghe Nitescu i s-a a cerut sa devina informator. Refuzand, ofiterul politic l-a avertizat ca va muri daca el, „banditul”, nu vrea sa slujeasca partidul. Nitescu a murit in scurt timp nepatat de compromisuri, salvandu-si sufletul iar nu viata aceasta trecatoare. Stratan, neavand o afectiune grava, a oferit streptomicina sa lui Valeriu. Valeriu insa a socotit ca e mai de folos s-o ofere unui frate de suferinta din aceeasi camera cu el, evreul increstinat Richard Wurmbrand – grav bolnav de TBC pulmonar, osos si ganglionar. Acesta fusese membru de frunte al pcr, apoi s-a facut crestin si pastor protestant al unei organizatii din Suedia care milita pentru crestinarea tuturor evreilor. In urma tratamentului, Wurmbrand s-a insanatosit, mai tarziu eliberat, iar Valeriu a murit.

Atitudinea lui Valeriu a avut influenta asupra celorlalti detinuti: s-au opus reeducarii refuzand sa faca vreo concesie, apeland numai la ajutorul lui Dumnezeu. Tentativa de reeducare la Tg. Ocna nu a reusit, iar administratia a abandonat initiativa la sfarsitul anului 1951. Toti care l-au cunoscut pe Valeriu au marturisit ca a fost un sfant.

Cu numeroase plagi pe trup, care supurau permanent, Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse lacas al Duhului Sfant. S-a invrednicit de la Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii. Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa le pregateasca pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciulita (se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare. La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune, cu fata transfigurata, Valeriu a rostit ultimele cuvinte:

Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul.

La targa mortuara au venit si s-au inchinat pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoare in acea zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. (amanunte in Permanente, feb. 2002)

extras din cartea: Martiri si marturisitori romani din secolul XX, de Fabian Seiche

Sursa: Apologeticum