Întâmplările pe care le veţi citi în continuare reprezintă ajutorul concret pe care părintele Arsenie Boca l-a acordat în diverse circumstanţe, întâmplări pe care nu dorim să le trecem cu vederea, căci minunile sunt pentru a fi povestite şi celorlalţi, spre sporirea credinţei noastre a tuturor.
În perioada de început a misiunii româneşti în Japonia, pe când ne aflam în clădirea pe care o închiriasem pentru parohie, a izbucnit un incendiu care a cuprins biroul părintelui paroh, aflat sub biserică. În acest birou, pe perete se afla înrămată o poză a părintelui Arsenie. Rama era reprezentată numai de marginile de plastic, fără însă ca poza să fie protejată de sticla aferentă multor rame.
În momentul în care a izbucnit incendiul, mă aflam în biserică, săvârşind slujba Sfintei Liturghii. La sfârşitul acesteia, am deschis uşa bisericii şi am observat că holul care dădea către intrarea în clădire, era plin de fum. Văzând acest lucru, am alergat să văd ce anume s-a întâmplat – constatarea pe care am făcut-o m-a pironit locului. În încăperea biroului parohial, izbucnise un incendiu de la o sobiţă cu combustibil ce fusese lăsată nesupravegheată, spre a încălzi încăperea. În momentul în care am deschis uşa biroului, flăcările s-au înteţit aşa de mult încât au început să se ridice către tavanul încăperii şi să se propage către celălalt capăt al acesteia, unde pe perete se afla poza părintelui Arsenie Boca, înrămată.
Stăpânit de teama flăcărilor care înaintau cu repeziciune, înghiţind totul în calea lor, am alergat în căutarea unui stingător de incendiul, dar nu am găsit. În cele din urmă, mi-am amintit că de cealaltă parte a încăperii se afla locul în care era un robinet. Am alergat în acea direcţie, înconjurând prin exterior biroul în flăcări şi am ajuns la robinetul salvator, cu ajutorul căruia am reuşit stingerea flăcărilor.
Când am putut accede în încăpere, am văzut cu groază, cum totul fusese cuprins de nemiloasele flăcări. Tot ceea ce se afla în birou, a fost într-o măsură mai mare sau mai mică afectat de flăcări. Tavanul, care era din lemn, a fost devorat de foc, iar de cealaltă parte, privind spre locul unde se afla calculatorul, cât şi toată aparatura aferentă unui birou parohial, am văzut că aceste obiecte erau grav afectate, majoritatea fiind topite de flăcări.
Pe peretele unde se aflaa aparatura, fusese şi poza părintelui Arsenie. Datorită flăcărilor, firul care o ţinea sus, a ars iar aceasta a căzut pe imprimantă. Privind mai atent în direcţia părintelui, am văzut că imprimanta pe care se afla poza, era topită de flăcări. Rama de plastic ce ţinea poza, a fost şi ea deasemenea topită, picături de plastic încins, căzând pe fața părintelui Arsenie. Hârtia pe care fusese însă imprimat chipul părintelui, nu avea nimic altceva decât funinginea care a fost depusă de flăcări.
Am rămas uimit şi de-a dreptul minunat de întâmplarea aceasta. Cum se poate ca totul în jurul icoanei părintelui să fie topit (calculator, monitor, tastatura, imprimantă, până chiar şi rama icoanei) dar hârtia pe care era imprimat chipul părintelui să nu păţească nimic? În mod normal, hârtia ar fi fost afectată prima în toată această întâmplare, dar în cazul de faţă tocmai ea, nu a păţit nimic.
Inevitabile şi câteodată insurmontabile sunt greutăţile cu care se poate confrunta un preot aflat la începutul misiunii sale într-o ţară străină, dar prin ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor, aceste greutăţi pot fi trecute. Spun acest lucru, deoarece în perioada de început a misiunii, mi-a fost dat să îl simt permanent, pe părintele Arsenie alături de mine, iar ajutorul era cu atât mai puternic în nevoi. Dumnezeu dă ceea ce crede că este mai util omului pentru a face faţă nevoilor prin care trece.
Pentru a mă face mai uşor înţeles, voi spune numai că în momentele de mare greutate, când omul ajunge la limita sa, iar sufleteşte mai are un pic şi cedează, prin rugăciune, Dumnezeu dăruieşte mângâiere sufletului deznădăjduit. Acest har se concretizează printr-o linişte inexplicabilă în mijlocul furtunii sau prin prezenţa unui sfânt, unei personalităţi duhovniceşti importante pentru omul în cauză, care îl ajută necontenit.
Aşa s-a întâmplat şi cu mine nevrednicul, în perioada aceea, când crucea era dificil de purtat, am simţit ajutorul părintelui Arsenie Boca. Mai apoi, după ce au trecut greutăţile, datorită nepurtării mele de grijă, s-a depărtat de la mine acel simţământ al prezenţei părintelui.
Mai jos, am să vă dau un alt exemplu, o întâmplare un pic mai neobişnuită…
Timpul necesar unei călătorii din Japonia în România, este de aproximativ 17 ore. Acestea se petrec în cea mai mare parte în avion, stând pe scaun sau plimbându-te de la un cap la altul al aeronavei, pentru a te dezmorţi. Un rol important în această perioadă îl are, aşa cum era de aşteptat… toaleta.
Vă povestesc aceste lucruri pentru a vă introduce mai bine în contextul unui ajutor nesperat primit de la părintele Arsenie, petrecut într-o situaţie limită.
Mă aflam în avionul care pleca din Japonia către Europa, pe locul de la geam, iar lângă mine, pe locul dinspre culoar, se afla o persoană japoneză. Felul japonezului de a fi, însă, este acela de a fi echipat cu tot ceea ce le este necesar pentru călătoria care urmează să o facă. Cum însă ceea ce am spus poate fi vag înţeles, mă voi rezuma să spun numai că persoană de față îşi pregătise călătoria în cele mai mici detalii, luând de acasă tot ceea ce putea să îi asigure un somn cât mai lung şi mai liniştit. Astfel, în accesoriile avute au încăput printre altele şi dopurile pentru urechi, cât şi protectoare solare pentru ochi, care ajută pe cei ce au probleme cu somnul, să se bucure din plin de el, indiferent de lumina din jur.
După o perioadă destul de lungă de timp, atunci când nevoile fireşti s-au făcut din ce în ce mai prezente, am început să îmi caut neliniştit locul în scaun şi să privesc spre vecinul meu, care dormea liniştit, la adăpostul accesoriilor de care vă povesteam.
Neîndrăznind să îl trezesc pe de o parte, iar pe cealaltă parte, împins de nevoile fireşti, am început să mă rog fierbinte părintelui Arsenie, să îmi dea o mână de ajutor în ceea ce părea o problemă de nerezolvat… Rugăciunea a fost aşa: “Părinte, te rog, ajută-mă şi trezeşte-o tu pe persoana de lângă mine, pentru ca mai apoi să îi pot cere voie să ies pe culoar, şi apoi să merg la toaletă.” Există momente ca acestea, care pot fi mai neobişnuite, ba chiar penibile, dar care contează foarte mult în viaţa unui om.
După ce am terminat scurta şi ferventa rugăciune, spre uimirea mea, am văzut-o pe persoana de lângă mine cum a început să se mişte, parcă ar fi vrut să doarmă în continuare, dar nu îşi găsea locul, dar pentru mine, aceste semne erau modul în care părintele îmi demonstra că a ascultat nevrednica-mi rugăciune.
Încurajat de ceea ce am văzut, dar şi contrariat că persoana în cauză nu renunţase la dopurile pentru urechi şi la protectoarele pentru ochi, am îndrăznit să continui rugăciunea începută spunând: “Părinte, îţi mulţumesc pentru că l-ai trezit, însă am să te rog să nu îmi treci cu vederea rugăciunea nici de data aceasta. Fă tu părinte, în aşa fel încât să își dea jos accesoriile pentru ca mai apoi să pot comunica cu dânsul, şi să îi cer voie să merg la toaletă…”
Sfârşind rugămintea aceasta, am privit în direcţia domnului japonez şi am văzut cum de-a dreptul nu mai avea stare, mişcându-se permanent. Momentul imediat următor a fost de înlăturare a dopurilor din urechi şi ridicarea protectoarelor pentru ochi.
Nici nu vă puteţi imagina care poate fi recunoştinţa unui om aflat în situaţia în care mă aflam, faţă de părintele Arsenie, care nu a trecut cu vederea rugăciunea unui om aflat într-o situaţie “jenantă”. Dumnezeu însă ne încurajează zicând: “Cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi afla” (Luca 11,9) (Dumnezeu, nu pierde niciun moment pentru a arăta omului cât de mult îl iubeşte)
Sfinţii lui Dumnezeu ne sunt permanent alături şi mijlocesc pentru noi. Relaţia cu ei trebuie să fie condusă de dragostea noastră sinceră, izvorâtă din inimă pentru aceşti bineplăcuţi ai lui Dumnezeu. Acesta este modul în care putem să le mulţumim pentru binefacerile primite, dar mai ales în rugăciunea zilnică, să îi chemăm permanent în rugăciune.