Icoanele și moaștele noilor martiri în Catedrala Mântuirii Neamului

Anul 1983. După întemnițarea a zeci de mii de studenți, țărani, preoți și intelectuali, regimul comunist ateu se află la apogeul puterii. Nimeni și nimic nu mai stătea la acea vreme în calea revoluției proletare. Cel puțin așa credeau tiranii neamului. Astfel, a luat naștere simbolul cel mai de seamă al comunismului în România: Casa Poporului. O construcție mamut, motivată de cultul personalității unui dictator care s-a crezut zeu peste un popor creștin. O construcție pentru ridicarea căreia au fost sacrificate biserici, monumente, căminele oamenilor și nu în ultimul rând vieți omenești. Dar cine s-ar fi gândit atunci că în coasta Casei Poporului, se va ridica peste ani Catedrala Mântuirii Neamului, ca semn tare al biruinței ortodoxiei asupra regimului comunist ateu?

Privind înapoi pe firul istoriei, construirea Catedralei Mântuirii Neamului nu este altceva decât mărturia pe care Dumnezeu o arată întregii omeniri, că Biserica lui Hristos nici porțile iadului comunist nu au putut-o învinge. Această catedrală nu este altceva decât lecția lui Dumnezeu în istorie pentru toți cei care îndrăznesc să lupte împotriva Lui.Cu toate acestea, nu putem vorbi de o Catedrală simbol a sufletului românesc fără ca ea să fie recunoscătoare tocmai față de cei care și-au tocit oasele pentru apărarea demnității neamului în secolul cel mai încercat al existenței sale.

Nu putem vorbi de o Catedrală simbol a comuniunii românești, dacă nu avem comuniune în rugăciune cu preoții și mirenii martiri care au pătimit pentru dezrobirea neamului de lanțurie ateismul cel mai cumplit.

Nu putem vorbi de o Catedrală simbol al unității dintre generații dacă ea nu înglobează în sine patrimoniul de sfințenie al celui mai prolific secol de martiri. O astfel de Catedrală n-ar fi decât una despărțită de istoria neamului ei, una orfană de înaintașii ei și mai ales una lipsită de continuitatea mărturisitoare.

O Catedrală a Neamului din a cărei antimise lipsesc sfintele moaște ale celor care s-au mucenicit pentru învierea neamului din moartea ateistă nu poate fi o catedrală a întregului neam, ci una care ar ignora tocmai jertfa generației datorită căreia avem libertatea de a construi această catedrală.

O Catedrală a Neamului pe a cărei ziduri nu ar lumina și chipurile sfinților din lagărele și închisorile comuniste nu ar putea fi o catedrală a întregului neam românesc, ci una păgubită de zestrea de sfințenie pe care a dat-o neamul în cele mai grele pătimiri ale sale.

Este dezamăgitor că la mai bine de 20 de ani de la încetarea celei mai cumplite prigoane împotriva creștinătății, încă nu avem o zi de cinstire generală a noilor martiri ai Bisericii. Dar așa cum în calendarul creștin-ortodox există o duminică a tuturor sfinților, o alta a tuturor sfinților români iar alta a românilor migranți, tot așa ierarhia Bisericii ar trebui să rânduiască măcar o zi pe an pentru cinstirea tuturor martirilor din timpul prigoanei comuniste. Astfel, s-ar creea fundația pe care să se poată dezvolta demersul de canonizare a noilor martiri și sfinți din ultimul secol, dintre care cei mai mulți au trecut prin temințele roșii. Mai mult decât atât, acest demers este unul de necesitate imediată căci prezența icoanelor și a moaștelor noilor martiri în Catedrala Mântuirii Neamului n-ar fi altceva decât actualizarea liturgică a comuniunii șiunității dintre generații, comuniune și unitate care sunt simbolurile de bază ale Catedralei. Îndrăznesc să spun chiar și faptul că, dată fiind simbolistica Catedralei Mântuirii Neamului, ar fi un gest firesc ca unul dintre hramurile catedralei să fie cel al ”Noilor martiri ai pământului românesc.”

Astfel, ridicând Catedrala Mântuirii Neamului și sub oblăduirea noilor martiri, nu numai că în sfârșit ierarhia va aduce mângâiere evlaviei poporului drep-credincios față de noii martiri, dar va și stinge controversele legate de însăși construirea Catedralei, ce macină pe mulți dintre fiii Bisericii.

Tragem nădejdea că arhipăstorii noștri vor lua seama de aceste sensibilități ale păstoriților și că vor răspunde la timp în fața acestor realități istorice și duhovnicești.

(Dan Tudorache)

Sursa: Fericiti cei Prigoniti