Viaţa mea s-a schimbat brusc dupa divorţul părinţilor, în ziua când am aflat că urmează să fiu crescută de altă familie. Nu ştiam atunci că Dumnezeu ne poartă de grijă la fiecare, şi că toate lucrurile care ni se întâmplă, au rostul lor: familia care m-a luat în grijă era o familie caldă, iubitoare şi, mai mult decât atât, creştin-ortodoxă!
Pentru că am ajuns în casa lor în seara zilei de 20 mai, nimeni nu îmi acorda o atenţie deosebită, aşa cum mă temeam, căci toată lumea se pregătea pentru sărbatoarea de a doua zi, a Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Priveam mirată entuziasmul cu care copiii mai mici îşi alegeau hăinuţele, la migala cu care îşi pregăteau pantofiorii, la nerăbdarea care se citea pe feţele lor, şi nu înţelegeam pentru ce atâta freamăt. Aşa că l-am întrebat pe unul dintre copiii care se perindau pe lângă mine ce eveniment deosebit urma a doua zi, sâmbătă. Copilul m-a privit cu ochişori mari, întrebători, iar când s-a convins că într-adevăr nu ştiam nimic, mi-a răspuns cu un zâmbet larg:
- Mâine merge la biserică! E sărbătoare! Auzisem despre sărbători la orele de religie, la şcoală, dar nu prea ştiam ce se întâmplă atunci. Am tăcut însă, privind în continuare derutată. Mă chinuia un gând: cum o fi la biserică? Ştiam cum arată în exterior, exista şi în satul bunicilor mei una, dar nu am mers niciodată până la ea, nu am avut niciodată voie sa fac asta. Oare când voi merge şi eu odată?
Ca un răspuns la gândul meu, noua mea mămică a venit la mine, având în mâini o rochiţă şi nişte săndăluţe, pe care mi le-a oferit, întrebându-mă dacă vreau să merg cu ei a doua zi. Am răspuns emoţionată că da, iar în zorii zilei următoare am pornit cu toţii spre biserică.
Am intrat temătoare în curte, apoi chiar în biserică.Slujba nu începuse, aşa că noua mea mămică mi-a arătat cum să mă închin şi mi-a explicat de ce facem aşa. Apoi a vorbit ceva cu Părintele, care i-a spus să rămânem pentru o vorbă la sfârşitul Liturghiei.
Toată slujba am stat nemişcată, abia răsuflând, temându-mă să nu pierd ceva greşit. Când, la sfârşit, Părintele Gheorghe m-a chemat să vorbim, am îngheţat. Credeam că mă va certa. Dar el m-a privit cu ochi calzi, m-a întrebat cum mă numesc, dacă sunt botezată, câţi ani am... Când i-am spus că am văzut poze de la botezul meu, faţa Părintelui s-a luminat, transmiţându-mi o inegalabilă bucurie: făceam parte din marea Familie creştină, şi asta era atât de important! M-am simţit atât de specială atunci! Am plecat de la Părintele veselă cum nu am fost niciodată, promiţând să revin.
Când am revenit, emoţiile mele se confundau cu teama, cu frica, cu ruşinea... Mă pregătisem pentru spovedanie, deşi nu prea ştiam ce trebuie să fac. Noua mea mămică îmi explicase că trebuie să ascult nişte rugăciuni speciale, după care va trebui să citesc tot ce îmi notasem pe acea foaie, care acum stătea mototolită în mâna mea transpirată, iar dacă Părintele mă va întreba ceva, orice, eu va trebui să-i raspuns sincer şi fără ascunzişuri.
Aproape plângeam de emoţie. Am ascultat cu frică fiecare cuvânt din rugăciunile citite de Părinte. Apoi... apoi m-am eliberat. Am simţit că sunt mai uşoară decât un fulg, simţeam o bucurie nedesluşită, venita de undeva din adâncul fiinţei mele, pe care nu trebuia să o mimez, şi nici nu aş fi putut vreodată să mimez starea aceea.
Când credeam că o asemenea bucurie nu voi mai simţi vreodată, ziua a doua a venit cu o bucurie şi mai mare. Inegalabilă în cuvinte. Divină, aş spune. M-am împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos! Nici acum nu pot să descriu ce am simţit atunci. Au fost nişte zile atât de minunate! De aceea nu pot să aleg dintre ele. Au fost cele mai frumoase şi mai speciale zile din viaţa mea.
Alexandra Grădinariu (Suceava) - Text premiat cu locul al II-lea la concursul de eseuri al lunii aprilie
Material apărut în numărul din octombrie al revistei Familia Ortodoxă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu