-Au rezolvat într‑adevăr marile epidemii sau este un mit lipsit de orice rigoare ştiinţifică?
-Fabricile care le produc şi guvernele care le promovează sunt sincer îngrijorate de bolile popoarelor infectate cu miliardele de doze sau există un interes economic în promovarea lor?
Cartea autoarei Dr. Christa Todea‑Gross încearcă să răspundă la aceste întrebări pentru toţi – părinţi, medici şi studenţi – cei care o citiţi.
Literatura medicală şi jurnalistica au dovedit în ultimii ani că industria de medicamente este una dintre cele mai profitabile afaceri în lume. Orice conştiinţă profesională trebuie să se întrebe dacă un tratament este sau nu prescris abuziv, numai pentru a se obţine un profit, şi dacă nu cumva reacţiile adverse depăşesc beneficiile.
Idei contestatare asupra teoriei vaccinaliste au fost încă de la începutul folosirii vaccinurilor. Pe măsură ce au trecut anii cercetătorii au acumulat date statistice şi istorice importante, care îi ajută acum să judece şi să precizeze mai bine fenomenul.
Iată doar câteva exemple:
-România este cea mai vaccinată ţară europeană contra tuberculozei şi are cea mai multă tuberculoză între ţările europene (în statistica anului 2004, de 10 ori mai multă tuberculoză decât media europeană); pe de altă parte, ţările nordice nu şi‑au vaccinat niciodată populaţia contra tuberculozei şi astăzi se pot mândri cu o statistică 0 (zero) cazuri.
-Lansarea vaccinului “contra cancerului de col uterin” a fost o farsă ştiinţifică, juridică şi procedurală deoarece între human papiloma virus şi cancerul de col uterin nu există nici o legătură, aşa cum se vede din statistica următoare: peste 6 milioane de femei americane sunt infectate anual cu human papiloma virus; dintre ele doar 0,16 % au şi cancer de col uterin; pe de altă parte, din cele 3700 de femei americane care decedează anual de cancer de col uterin , 70% sunt infectate cu human papiloma virus; aceste cifre demonstrează cu tărie că nu human papiloma virus dă cancer, ci cancerul, o dată apărut, se infectează foarte repede cu human papiloma virus din cauza vulnerabilităţii celulelor colului uterin.
-Toate analizele de sănătate publică menţionează că incidenţa maximă a cancerului de col uterin este între 35‑55 ani); este cel puţin hazardat să susţii, după o urmărire de 2 ani, că vaccinul administrat fetelor de 9 ani previne cancerul la 55 ani!
-Fabricanţii nu au putut garanta la lansare că vaccinul lor nu are efecte oncogene, nici mutagene.
Date importante despre inutilitatea vaccinurilor, reacţiile adverse şi patologia pediatrică nou creată (boli noi induse) de vaccinuri veţi găsi între copertele acestei cărţi (ADHD, autism, leucemii, forme rare de cancer etc.).
Desigur, părinţii sunt liberi să‑şi vaccineze sau nu copiii. Libertatea de a acţiona asupra propriei persoane este sacră şi este un dar al Creatorului. Ea este însă adeseori încălcată de oficialii Ministerului Sănătăţii şi Învăţământului, care dau dispoziţii contradictorii şi viclene: “Vaccinarea nu este obligatorie, dar cine nu se vaccinează trebuie să semneze pe propria răspundere”; „vaccinarea nu este obligatorie, dar directorii de şcoli nu au voie să primească copii nevaccinaţi şi, dacă încalcă această regulă, vor fi amendaţi”, motivându‑se că elevii nevaccinaţi ar fi un pericol contaminant pentru copiii vaccinaţi. În felul acesta ei recunosc singuri că vaccinarea nu este protectoare şi că degeaba au făcut‑o!”
Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă
“De peste 100 de ani, numeroase studii medicale şi experienţa practică demonstrează că vaccinurile din copilărie reprezintă un atac grav asupra imunităţii imature a copilului, provocând numeroase boli cronice grave, nevindecabile, urmate uneori de deces.
Ne confruntăm la ora actuală cu o adevărată avalanşă de boli cronice grave la copii, dar mai ales cu o patologie pediatrică nouă, apărută în urma vaccinării în masă din ultimii ani, şi la care medicina “modernă” asistă neputincioasă şi, deseori, dureros de indiferentă. Avem sindroame noi şi boli noi, pentru care nu există tratament. Despre etiologia lor se spune doar că este necunoscută. În felul acesta, medicina nu mai este obligată să dea nici un fel de explicaţii, ci, în cel mai bun caz, ipoteze, menite deseori “să ne ţină în ceaţă”.
Manipularea părinţilor a fost necesară şi uşor de realizat. Bolile contagioase sau “bolile copilăriei” au devenit afecţiunile cele mai de temut şi trebuiau prevenite cu orice preţ. Nimeni nu le‑a explicat părinţilor că banalele infecţii şi “bolile copilăriei” sunt necesare în viaţa unui copil, pentru a‑şi dezvolta o imunitate naturală şi sănătoasă. Imunitatea naturală, câştigată după “bolile copilăriei”, va fi asemenea unui scut protector, atât faţă de o reinfecţie, cât mai ales faţă de o serie de afecţiuni mult mai grave din viaţa copilului, şi apoi a adultului şi a vârstnicului (boli renale grave, infecţii, alergii, tumori, cancer etc.).
Cu toate acestea, medicina modernă încearcă să prevină de la început riscul mic, aproape inexistent, al acestor boli, prin intermediul vaccinurilor. Apariţia reacţiilor adverse necesită deseori medicamente: antiinflamatoare, antibiotice etc. În felul acesta, medicina intervine în mod brutal, de fiecare dată, în evoluţia sistemului imun al copilului, pe care o perturbă grav. În “încercarea” de a preveni bolile banale, acute şi contagioase la copii (vaccinarea a eşuat şi în acest caz, fiindcă nu sunt prevenite bolile copilăriei, ci doar amânate, până la o vârstă mai mare, când pot fi cu adevărat grave), s‑a ajuns la distrugerea lentă, sistematică a sistemului lor imun, cu provocarea unei game variate de boli cronice, grave şi nevindecabile: encefalite, meningite, paralizii, boli autoimune, autism, ADHD, leucemie, cancer, sindromul morţii subite la sugar, diabet zaharat, astm bronşic, artrita juvenilă etc.
Numeroşi medici şi oameni de ştiinţă, care nu au crezut în ipotezele false din tratatele de medicină, au reuşit, în urma multor studii, să facă legătura dintre vaccinuri şi aceste boli cronice, autoimune în majoritatea cazurilor.
Deşi stau mărturie numeroase cărţi şi articole, ai căror autori sunt din Europa, SUA, China, Japonia, Australia şi din aproape toate colţurile lumii, afacerea cu vaccinurile continuă ca şi când nimic nu s‑ar întâmpla, iar presiunile făcute de către autorităţile sanitare asupra părinţilor cresc, pe an ce trece. Copiii noştri au devenit adevăraţi cobai pentru marile companii farmaceutice şi nu se găseşte deocamdată nici o ieşire din acest cerc vicios. Singurii care vor putea schimba ceva sunt părinţii, când nu se vor mai supune unor tratamente preventive, false şi neobligatorii. În Occident, se cunosc multe cazuri când părinţii ai căror copii suferă de complicaţii grave postvaccinale (paralizii, encefaloptie, autism etc.), sau chiar au murit, ajung în instanţă pentru a‑şi cere puţinele drepturi care să le aline suferinţa: recunoaşterea adevărului (în primul rând) şi compensaţii pentru daunele provocate. În SUA spre exemplu, tot mai mulţi părinţi, ai căror copii au murit în urma vaccinurilor sau suferă de complicaţii grave postvaccinale, precum autismul, au dat statul în judecată, primind despăgubiri. Din surse oficiale ale conducerii SUA, doar în 2010, au murit în urma complicaţiilor postvaccinale, 2.699 de copii iar alţi 101 au fost diagnosticaţi cu autism. De curând, şi în Italia, a fost recunoscută legătura dintre autism şi vaccinul ROR (rujeola-oreion-rubeola). Deşi multe procese au fost câştigate în ţările din Occident, ştim bine că nicio compensaţie financiară nu va mai reda sănătatea sau viaţa acestor copii. Se observă şi în România o schimbare timidă, dar eficientă, a mentalităţii părinţilor. Dacă în trecut aceştia, în special mamele, îşi duceau copiii la vaccinat, fără ca să pună întrebări, având o încredere deplină în cadrele şi autorităţile medicale (a fost şi cazul meu), nu acelaşi lucru se întâmplă în ziua de azi, când părinţii cu studii medii sau superioare, având la dispoziţie numeroase surse despre vaccinuri şi efectele lor secundare, pun tot mai des întrebări despre eficienţa sau ineficienţa vaccinurilor, dar mai ales despre pericolul unor eventuale complicaţii grave.
Din nefericire, nu primesc întotdeauna un răspuns sincer, fiindcă, în spatele unei publicităţi tot mai agresive a vaccinurilor, nu se află altceva decât o goană după bani, la care nu este dispusă să mai renunţe vreodată cunoscuta Big Pharma. În Germania, nu mai există obligativitate la vaccinurile din copilărie, încă din anul 1982. Acelaşi lucru îl constatăm şi în celelalte ţări ale Uniunii Europene, unde vaccinurile nu mai sunt de multă vreme “obligatorii”, ci doar “recomandate”. Cu toate acestea, în ultimii ani, şi aici se duce o propagandă pro‑vaccin tot mai intensă, pe toate căile posibile: emisiuni TV şi radio, publicitate intensă, cărţi, pliante şi afişe care vor să dovedească eficienţa maximă a vaccinurilor şi mai ales gravitatea bolilor de copilărie.
Dr. Buchwald dezvăluie scopul ascuns al consultaţiilor gratuite, periodice la copii, aşa‑zisele “bilanţuri”: “…mamele cred că li se face un mare bine …dar autorităţile sanitare din Germania au cerut medicilor pediatrii să controleze la fiecare consult carnetul de vaccinări a copilului şi să‑l vaccineze imediat cu vaccinul care lipseşte din carnet…” Aceste “bilanţuri” se fac şi la noi, de către medicii de familie şi apoi de medicii şcolari.
În România, din analiza legilor în materie, nu rezultă în mod expres că vaccinurile sunt obligatorii (d.p.d.v. legal, nu există nici un articol care să instituie în mod expres obligativitatea vaccinurilor: vezi Anexa). Poziţia medicală este una opusă, ca şi când vaccinurile ar fi obligatorii. Dezinformarea începe încă din maternitate, unde nou‑născuţii sunt vaccinaţi imediat după naştere, fără acceptul în scris al mamei (fiind încălcat grav dreptul pacientului la “consimţământul informat”), apoi continuă la cabinetul medicului de familie. Presiunile făcute de către autorităţile sanitare asupra medicilor de familie, pentru a‑i vaccina pe toţi copiii, sunt transmise de către aceştia mai departe părinţilor, cu convingerea că “imunizarea” face doar bine. La medicul de familie, bolile copilăriei le sunt deseori prezentate ca fiind boli foarte periculoase, de care uneori se poate muri. Alteori, părinţii sunt ameninţaţi cu scoaterea copilului de pe lista de asigurat (am întâlnit asemenea cazuri), sau că vor fi denunţaţi la DSP (Direcţia de Sănătate Publică). Unii dintre părinţi, sub avalanşa presiunilor, cedează în cele din urmă. Intimidarea părinţilor, rămâne în continuare o armă foarte eficientă la noi în ţară. Dacă ulterior copilul va prezenta afecţiuni sau complicaţii postvaccinale, ele nu sunt recunoscute de cele mai multe ori şi se găseşte mereu o explicaţie: “este doar o coincidenţă” etc. Este de aşteptat acest lucru, deoarece atât studentul cât şi medicul de familie, pediatru sau generalist, nu este învăţat în timpul facultăţii, respectiv al rezidenţiatului, să recunoască toate complicaţiile postvaccinale, ci doar câteva banale reacţii adverse, punându‑se accentul exclusiv pe efectele pozitive ale vaccinurilor. Nu se schimbă nimic când copilul ajunge la grădiniţă, şi în final la şcoală, unde va fi supus altor vaccinuri “obligatorii.” Fără “carnetul de vaccinări complet, cu toate vaccinurile,” deseori este refuzată înscrierea copilului în Instituţiile de stat. În acest caz, părinţii îşi pot cere drepturile care le sunt din nou încălcate . Statul continuă să folosească modelul comunist şi nedemocratic, chiar şi după 23 de ani de la Revoluţie. Cu toate acestea, nici o propagandă falsă nu‑i mai poate păcăli pe părinţii ai căror copii au devenit victime ale vaccinurilor, dar nici pe cei care doresc să cunoască adevărul despre vaccinuri. În Occident, există la ora actuală multe asociaţii de părinţi ai căror copii suferă de boli grave, postvaccinale. Este de dorit să fie înfiinţate astfel de asociaţii şi în România, fiindcă, din nefericire, există şi la noi mulţi copii care suferă de astfel de afecţiuni. Bolile postvaccinale nu sunt încă nici cunoscute şi nici recunoscute de către majoritatea medicilor români, care, în virtutea inerţiei, nu doresc o schimbare în atitudinea lor şi resping în mod constant orice carte sau studiu despre aceste boli. Puţini sunt medicii care se îndoiesc de binele pe care‑l fac vaccinurile, dar aspectul financiar şi teama de a‑şi pierde serviciul îi determină şi pe aceştia să‑i vaccineze pe copii. Rămâne totuşi “o mână” de medici pe care nimic nu‑i poate opri să spună adevărul despre vaccinuri… În ultimii ani am observat la generaţia tânără de medici (care sunt deseori şi părinţi), o deschidere pentru astfel de probleme, fiind interesaţi în aflarea adevărului despre vaccinuri.
Nu am făcut excepţie “de la regulă” nici eu, atunci când am absolvit, în anul 1989, Facultatea de Medicină, secţia Pediatrie, din Cluj‑Napoca. Credeam, asemenea colegilor mei, că tot ceea ce învăţăm este adevărat şi nu aş fi contestat nici măcar un singur rând din tratatele groase de Medicină, sau din cursurile predate la Facultate. Deşi aveam deja o oarecare experienţă cu vaccinurile după 2 ani de stagiatură, nu puneam absolut nici o boală pe seama acestora. Nici nu aveam cum. Puţinele rânduri scrise în cărţile de Boli Infecţioase şi învăţate în mod conştiincios, aproape pe de rost, nu aveau cum să mă determine să fac o legătură între vaccinuri şi unele boli cronice: astm bronşic, artrita reumatoidă juvenilă, diabet zaharat tip 1, encefalopatii, tumori ş.a. Învăţasem că unele dintre ele sunt boli autoimune (când dăm vina pe un sistem imun dezechilibrat, fără a cunoaşte cauzele acestui fenomen), sau cu o predispoziţie genetică (fără ca acest lucru să explice o serie de boli), sau pur şi simplu sunt boli cu o etiologie necunoscută. Acum sunt medic primar de Medicină de Familie, dar cunoştinţele mele despre vaccinuri nu s‑au îmbogăţit decât după ce (şi o spun cu regret) au suferit şi propriii mei copii de complicaţii postvaccinale. Acum îmi este foarte clară legătura dintre numeroasele boli cronice, etichetate deseori ca fiind “de cauză necunoscută”, şi vaccinurile “obligatorii” ale sugarului şi copilului mic.
Cu toate că am început să îmi pun numeroase întrebări, ele au rămas fără răspuns multă vreme, fiindcă în România nu există la ora actuală nici o carte sau studiu în legătură cu această cauzalitate reală şi atât de evidentă, ci doar cărţi care arată marele beneficiu al vaccinurilor, minimalizând întotdeauna efectele lor secundare. S‑a făcut o singură traducere pe această temă, din limba franceză, fiind vorba de cartea doctorului Louis de Brouwer m.d., intitulată Vaccinarea: eroarea medicală a secolului. Singura soluţie a fost să le caut în Occident (Germania, Franţa, Belgia, SUA etc.), unde am găsit o bibliografie destul de bogată. Folosindu‑mă doar de experienţa mea de medic şi mamă, nu aş fi putut scrie niciodată o carte care să convingă pe cineva de existenţa acestor complicaţii postvaccinale, motiv pentru care am folosit nu mai puţin de 23 de cărţi (în limba germană, engleză şi franceză), precum şi sute de articole, scrise de medici şi oameni de ştiinţă renumiţi (fără să epuizez nici pe departe bibliografia existentă în Occident) şi care şi‑au adus aportul, în măsura în care au fost lăsaţi să o facă (deseori cu mari sacrificii), la elucidarea unui adevăr ascuns cu atâta dibăcie. Aşa cum ştim cu toţii, adevărul nu poate fi ascuns la nesfărşit şi cândva trebuie să iasă la suprafaţă.
Am constatat cu mirare că, în ultimii 100 de ani, s‑au făcut zeci de mii de studii, editate în cărţi, reviste, ziare, anuare etc., care atestă fără nici un dubiu că vaccinurile sunt un adevărat atac asupra sistemului imun al omului, pe care‑l pot distruge lent şi ireversibil, provocând cele mai grave boli cronice, nevindecabile, inclusiv sindromul morţii subite la sugar.
Prin intermediul acestei cărţi nu doresc să aduc un prejudiciu vreunui medic, profesor, om de ştiinţă sau oricărei alte persoane din sistemul medical sau din vreun alt domeniu, ci nădăjduiesc să trezesc interesul oamenilor, al părinţilor şi mai ales al medicilor, pentru acest subiect, pentru un studiu mai aprofundat al sistemului imun şi al efectului devastator al vaccinurilor asupra acestuia. Cred că în primul rând imunologii, epidemiologii, infecţioniştii, geneticienii şi biologii îşi vor putea aduce cea mai mare contribuţie la cunoaşterea şi răspândirea acestui adevăr. Colaborarea lor cu medicii neurologi şi cu pediatrii este o necesitate. Cred, de asemenea că, orice medic, indiferent de specialitatea lui, se poate implica în această problemă, având dreptul să intervină şi, când situaţia o cere, are obligaţia s‑o facă, conform jurământului lui Hipocrat pe care l‑a depus la terminarea Facultăţii şi, nu în ultimul rând, în faţa conştiinţei sale de om şi creştin, care vrea binele aproapelui său, cu atât mai mult al unui copil nevinovat, care nu poate lua singur o decizie. Într‑un viitor cât mai apropiat, medicii specialişti în domeniu şi oamenii de ştiinţă din ţara noastră vor trebui să recunoască deschis că efectele vaccinurilor asupra sistemului imun sunt cu bătaie lungă, de ani de zile, putînd provoca boli cronice grave, mai mult sau mai puţin cunoscute de noi, şi care nu vor mai putea fi etichetate ca fiind de “etiologie necunoscută”.
Singura soluţie pe care o văd în viitor este renunţarea la vaccinuri. Prin continuarea programului naţional de vaccinare în masă a sugarilor şi copiilor din România, vom avea în curând un tineret bolnav, suferind de boli netratabile, iar vinovaţi de această situaţie ne facem în primul rând noi, medicii.
Statisticile arată că la ora actuală, în ţările dezvoltate (fără ca situaţia să fie diferită de cea din ţara noastră, după constatările făcute), unul din doi copii suferă de alergie, tot al treilea copil suferă de dermatita/ eczema atopică şi unul din zece, de astm bronşic. Nici una dintre aceste boli nu are un tratament etiologic, ci doar unul simptomatic, adică ameliorează simptomele, dar nu vindecă (specific al bolilor cronice, inclusiv al celor alergice). Este paradoxul zilelor noastre: copii tot mai puţini şi tot mai bolnavi, cu toate că au crescut mijloacele de terapie şi mai ales condiţiile de trai.
Se preconizează că, în decurs de 30 de ani, toţi copiii vor suferi de o boală alergică. Nu vor mai suferi de banalele boli eruptive, infecto‑contagioase (rubeolă, rujeolă etc.), tratabile şi vindecabile în 3‑7 zile, şi care au menirea să le întărească sistemul imun, ci vor suferi o viaţă întreagă de boli cronice, ireversibile, de cele mai multe ori debilizante.
În ceea ce‑i priveşte pe părinţi, am speranţa că vor avea mai mult curaj de acum încolo de a lupta pentru drepturile lor şi ale copiilor lor, ca astfel, prin renunţarea la vaccinuri, să‑i crească sănătoşi, fără să‑i expună la cele mai grave boli cronice. Legislaţia este de partea lor (vezi Anexa). Am încercat, pentru ei, o simplificare maximă a unor probleme medicale atât de complexe. Lor mă adresez cu mare dragoste şi răspundere în acelaşi timp, ştiind că ei vor fi posibile victime, alături de copiii lor. Copiii cu poliomielită postvaccinală, encefalită postvaccinală, epilepsie şi alte boli cronice, debilizante, provocate de vaccinuri, trăiesc în mijlocul nostru, şi doar unii dintre ei au avantajul de a trăi într‑unul dintre puţinele Centre pentru persoanele cu dizabilităţi existente în ţara noastră. Statul nu are timp şi nici un interes să se ocupe de aceste victime nevinovate, dar are timp să facă propagandă unei “profilaxii” agresive şi foarte scumpe, cum este vaccinarea în masă a copiilor. De cele mai multe ori, părinţii sunt cei care fac şi acest sacrificiu, suportând costurile mari ale vaccinurilor. Companiile de medicamente şi vaccinuri stau liniştite şi fericite că şi‑au atins scopul, iar de 200 de ani încoace nimeni nu le poate sta împotrivă, într‑un climat mondial în care totul este o afacere.
Până nu vor fi informaţi părinţii, studenţii de la Medicină şi toţi medicii, indiferent de specialitate, despre pericolul real al vaccinării în masă a sugarilor şi copiilor, atât noi, cât şi copiii noştrii rămânem în continuare victimele “unui marketing perfect al industriei farmaceutice, al unor experimente corupte şi a ignoranţei autorităţilor care fac tot posibilul pentru a‑şi atinge scopul: acela de a deveni cândva cu toţii pacienţi”. Atât de “eficientă” a fost şi este Campania de vaccinare, generatoare de teamă, încât fiecare se lasă vaccinat, pentru ca apoi să se îmbolnăvească…
Este nevoie de o mare reformă în Medicina Preventivă. Ultimul lucru de care are nevoie lumea este o prevenţie care… îmbolnăveşte.”
Dr. Christa Todea‑Gross
Sursa: Carte romaneasca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu