Istoricul manastirii Râmeţ

„Pân’ la Putna plânge clopotul ce bate la Râmeţ.”

      Transilvania este un pământ binecuvântat de Dumnezeu, dar chinuit de oameni, ca toate pământurile româneşti. Din acest străvechi tărâm al Neamului nostru au izvorât, din îndepărtate timpuri, oameni puternici. Unii au trăit şi au luptat acolo. Alţii au trecut de cununa Carpaţilor, spre miazăzi, miazănoapte sau spre răsărit, întârind acolo unde se aşezau fiinţa Neamului Românesc. În Muntenia sau Oltenia, în Moldova şi Zaporojia, Crimeea ori Cuban, Caucaz, Dobrogea sau alte ţinuturi, românii ardeleni au adus cu ei credinţă, putere de muncă şi ordine, au sporit numărul şi tăria românilor de acolo, de multe ori dând o nouă viaţă unor grupuri româneşti slăbite de valurile vremurilor.

Iar în inima acestui meleag, stând ca un stâlp al Neamului Românesc cel dreptslăvitor, străluceşte dintru începuturile secolului 13 Sfânta Mănăstire Râmeţ. După cum arată şi numele ei (care vine de la „eremiţi”, adică „pustnici”), înainte de zidirea sa aici s-au nevoit mulţi călugări sihaştri. Nevoinţele înalte ale acestora au fost continuate în lăcaşul zidit în secolul 13 astfel încât acesta a atras asupra sa dragostea şi ocrotirea domnitorilor şi mitropoliţilor din Muntenia. Radu Vodă, Mihai Viteazul şi Mitropolitul Teodosie (sec. 17) sunt doar trei din marii sprijinitori ai acestei sfinte mânăstiri. Dar nu acest lucru arată adevărată măreţie a Râmeţului. Mai mult decât vechimea cunoscută a mânăstirii, mai mult decât biserica frumoasă din secolul 14, este faptul că înspre sfârşitul aceluiaşi secol păstorea de aici peste Românimea ardeleană Sfântul Arhiepiscop Ghelasie, primul ierarh transilvănean al cărui nume s-a păstrat peste veacuri. Şi chiar mai presus de această vrednicie – şi de altele asemenea – strălucesc peste Mânăstirea Râmeţ alte cununi minunate, cununile mai luminoase ca focul ale martiriului.
Cu adevărat, mari suferinţe au îndurat nevoitorii acestui sfânt locaş pentru apărarea Ortodoxiei.

 Deşi nicicând nu au făcut rău cuiva, au fost loviţi de răutăţile duşmanilor de multe ori şi în multe feluri. Chiar şi tunurile au fost folosite pentru a distruge mânăstirea, în timpul generalului de spurcată amintire Bucov, cel care a ars ori dărâmat peste 300 de mânăstiri şi schituri ortodoxe din Ardeal, pentru a-i forţa pe Români să treacă la greco-catolicism. O altă distrugere a avut loc în 1785, ca urmare a adăpostului pe care l-a dat mânăstirea unor fugari urmăriţi de autorităţi pentru participarea la răscoala lui Horea. Deşi dreptul sacru de refugiu al bisericilor şi mânăstirilor a fost recunoscut din mare vechime, „creştinii” (a se citi – păgânii) austrieci şi unguri au distrus a doua oară Mânăstirea Râmeţ.

Dar sângele martirilor este o sămânţă nebiruită. Icoana sfântului lăcaş, cu vechea şcoală ortodoxă din mănăstire, şi pilda sfinţilor vieţuitori de aici nu au pierit din sufletele românilor din Râmeţ şi Ponor. Deşi ei înşişi prigoniţi de autorităţi şi de Episcopia apostată a Blajului (unită cu Roma) nu s-au dat înfrânţi niciodată. Şi după lupte cumplite cu toţi împotrivitorii au izbutit în 1826 repararea vechii biserici a mânăstirii, deşi cu impunerea de a fi folosită doar ca biserică de mir. Clopotul de la Râmeţ nu s-a stins însă, aşa cum nu s-au stins nici clopotele de la Putna, Neamţ, Noul Neamţ sau alte nenumărate mânăstiri româneşti necontenit prigonite. Războiul duhovnicesc a continuat mereu.

Veşnic pomenitul călugăr Evloghie Oţa a izbutit reaşezarea ei ca mănăstire, întâi de călugări, apoi, prin hotărârea Sfântului Sinod, ca mănăstire de maici. După numai câţiva ani însă, în 1960, o nouă prigoană s-a abătut (şi) asupra ei, ca urmare a decretului 410/1859. Maicile au fost izgonite şi condamnate la muncă forţată în fabricile comuniste. Dar dragostea nu cade niciodată. După cuvintele celui între sfinţi părintelui nostru Ilie Cleopa, de vreme ce nu au fost lăsate în mănăstire, s-au făcut ele însele mănăstire. Şi lucrând unite la secţia de covoare din Aiud, împleteau postul cu rugăciunea, cerând pururi Maicii Domnului ocrotire şi sprijin pentru refacerea Mânăstirii. Sub ocrotirea Duhului Sfânt, unul din marii sfinţi români din perioada prigoanei comuniste, ieromonahul Dometie Manolache, a izbutit întâi mutarea secţiei de covoare de la Aiud la Râmeţ, chiar în incinta mânăstirii „desfiinţate”. Şi după 14 ani în care s-a zidit nespus de multă rugăciune, în 1982, s-a săvârşit minunea: autorităţile au acceptat refacerea mânăstirii!!

Nu se pot spune lacrimile de fericire ale celor care de atâta vreme plângeau de dorul sfântului locaş. Nu se pot spune luptele ce s-au dat mai departe, pentru ridicarea noii biserici, pentru restaurarea celei vechi, pentru buna chivernisire a mânăstirii, pentru înălţarea vieţii duhovniceşti, indiferent de vremuri. Dar se poate spune atât: izvor de lumini şi tărie pentru toţi Românii, apărătoare şi mărturisitoare a dreptei-credinţe, Sfânta Mănăstire Râmeţ dăinuie pe mai departe, ca un alt turn al Cetăţii Împărăteşti care este Biserica Ortodoxă Română, Maica Neamului Românesc.

Preot Mihai-Andrei Aldea