A aparut nr. 47 al revistei Familia Ortodoxa

Din paginile revistei:

Din nou copii

Din ce în ce mai mult, copilăria trece neobservată lumii în care trăim. Într-adevăr, mulţi copii sunt idolatrizaţi de proprii părinţi, care-i înconjoară cu tot felul de jocuri şi mijloace electronice de divertisment, dar aceasta nu înseamnă că le este preţuită copilăria. Dimpotrivă, ca niciodată altcândva în istorie, vedem părinţi care dispreţuiesc darurile firii copilăreşti şi-şi vor copilul cât mai repede maturizat. Îl iau martor la certurile lor, îl lasă să se uite la filme pentru oameni mari, îl învaţă să înjure, să-i judece pe ceilalţi, îl îndeamnă „să nu se lase mai prejos” ş.a.m.d. Ei zic că-l pregătesc pentru viaţă – de parcă l-ar pregăti pentru vânătoarea în junglă. Şi sunt atât de convinşi că procedează corect, încât nu-şi văd greşeala nici măcar atunci când se plâng că nu se mai înţeleg cu copiii, că nu mai ştiu ce să facă cu ei. Oare nu este aceasta chiar plata faptului că le-au răpit copilăria?

Înainte nu era aşa. Copiii erau cu ale lor, iar părinţii le îndrăgeau şi le protejau felul lor de a fi, copilăresc. Ba, mai mult, în diferite provincii ale ţării noastre, copiilor li se spunea „coconi”. În unele sate din Maramureş şi Ardeal, chiar şi astăzi li se spune la fel. Adică erau priviţi ca şi cum ar fi nişte boieraşi, odrasle aristocrate de viţă împărătească. Dar asta nu însemna că nu „şi-o luau” dacă făceau prostii. Cineva străin de cugetarea românului creştin ar putea să psihanalizeze răutăcios: Vezi, îşi proiectau aspiraţiile sociale în propriul copil, pe care şi-l voiau boier! Dar nu-i deloc aşa.

de Gheorghe Fecioru

Internetul este pretutindeni, iar cărţile nicăieri – sau de ce nu mai citesc copiii noştri

Pe măsura răspândirii tot mai mari a Internetului, timpul pe care îl acordăm acestui mediu informaţional a crescut cu o viteză năucitoare. Studii şi cercetări care să evalueze timpul petrecut pe Internet au fost efectuate în special în America de Nord, însă ne pot da un indiciu şi pentru situaţia de la noi din ţară. De pildă, în comparaţie cu anul 2005, în 2009 persoanele adulte de pe continentul nord-american petreceau pe Internet, în medie, douăsprezece ore pe săptămână, dublu faţă de media din 2005. Această medie a fost raportată la întreaga populaţie; dacă însă o vom raporta doar la persoanele adulte ce deţineau acces la Internet în această perioadă, media va creşte considerabil, până la peste şaptesprezece ore pe săptămână. Pentru persoanele adulte tinere, această cifră este încă şi mai mare, studiile arătând că tinerii cu vârste în jur de 20 de ani petreceau pe Internet în 2009 peste nouăsprezece ore pe săptămână[1]. Cu siguranţă, din 2009 până în 2012 această medie a crescut încă şi mai mult.

Un studiu internaţional efectuat în anul 2008 pe un număr de 27.500 de adulţi, cu vârste cuprinse între optsprezece şi cincizeci şi cinci de ani, a arătat că oamenii îşi petrec onlinepeste 30% din timpul lor liber[2]. Dacă ne gândim că toate cifrele din studiile menţionate până acum nu includ şi timpul pe care oamenii şi-l petrec pe telefonul mobil, vorbind sau trimiţându-şi mesaje, sau pe computer (în afara timpului online), cu jocuri şi altele, ne putem pune legitima întrebare dacă omului din ziua de astăzi îi mai rămâne timp pentru familie, copii, pentru rugăciune, pentru Dumnezeu… „Comunicăm” tot mai mult în lumea virtuală, şi tot mai puţin avem din adevărata comunicare şi comuniune vie între noi şi cu Creatorul nostru.

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

„Copilul, într-o familie, este o mare taină…” (II) Viaţa de zi cu zi într-o familie cu opt copii

În numărul trecut ați aflat povestea venirii pe lume a Miriamei, cel de-al optulea copil din familia Capsali. Cleopatra, cu binecuvântarea duhovnicului, spre uimirea medicilor şi-a asistentelor, a născut acasă – moaşă (fără de voie!) fiind soţul ei, Iulian. Şi, pentru că nu sunt multe familiile de intelectuali cu atât de mulţi copii, am continuat dialogul cu Iulian şi Cleo Capsali asupra greutăţilor, dar şi bucuriilor pe care ţi le oferă viaţa într-o asemenea familie „generoasă”..

Aveţi opt copii… Cum decurge o zi din viaţa familiei Capsali?

Cleo: Foarte rapid! Începe la 6 dimineaţa şi se termină noaptea târziu. Copiii sunt de diferite vârste, au programe diferite. Avem grădiniţă, avem şcoală, avem liceu, ore de dimineaţă, ore de după-amiază – întotdeauna este un du-te-vino. Trebuie să te scoli dis-de-dimineaţă pentru că cineva va pleca la prima oră. Apoi sunt unii care se întorc la amiază de la grădiniţă, de la şcoală, cei care învaţă după-amiază se întorc pe la 6… Totdeauna trebuie să fie mâncare gata şi casa pregătită…

Cum vă împărţiţi sarcinile în ce priveşte creşterea şi educarea lor?

Cleo: Fiecare după puteri. Cu treaba în casă şi cu lecţiile, mai mult eu. Soţul meu, mai mult cu cei mari…

Iulian: Fiecare are rolul lui, dar mai preluăm unul de la altul: mai fac şi eu de mâncare, mai ajută şi copiii, la lecţii se mai ajută între ei când e cazul… Totul e să fie o „simfonie”, să nu cânte cineva fals în timpul ăsta. În general, lucrurile merg de la sine. Nu facem ceva deosebit, luăm lucrurile aşa cum dă Dumnezeu şi ne lăsăm în voia Sa. Asta-i important! Nu ne gândim ce-o să fie a doua zi; spunem: „Ce-o da Dumnezeu, asta o să fie!”. Nu ne facem planuri de viitor, nu ştiu ce-o să ajungă vreunul dintre ei peste 10 sau 20 de ani. Nu vrem să ne facem asemenea planuri.

Datoria noastră faţă de aceste daruri pe care ni le-a dat Dumnezeu este să le creştem şi să avem grijă de ele, dar şi de sufletele lor. Copiii noştri trăiesc într-un mediu în care Biserica şi Dumnezeu nu sunt ceva exotic, ci o prezenţă permanentă în viaţa familiei…

Altfel, e foarte greu să creşti copii mulţi. Nu poţi să-ţi permiţi. Dacă nu te laşi în voia lui Dumnezeu, nu poţi creşte mai mult de un copil, maxim doi. Familiile numeroase – din experienţa pe care o avem atât noi, cât şi prietenii noştri care au mai mulţi copii – se lasă în voia lui Dumnezeu. De fapt, nici nu ai cum altfel, nu poţi controla atâţia copii, n-ai cum să ai grijă de ei în permanenţă, de la cap la coadă, toată ziua. Este imposibil fizic să-i iei, să-i duci la şcoală etc. – cum sunt alţii, care îşi controlează copiii pas cu pas. La noi n-a fost aşa. Noi am avut copii de clasa I, gemenii noştri, care plecau cu tramvaiul singuri! Asta e bine şi pentru copii, pentru că le dă puterea să răzbească. Şi sper să răzbească, să poată să facă treabă în viaţă.

Material realizat de Raluca Tănăseanu

Poveștile… copilăriei?

În vremurile noastre există o asemenea abundență de jucării, gadgeturi, cărți, filme și desene pentru copii, încât ai zice că trăim cu toţii într-un „paradis al copilăriei”. Să ne amintim doar de propria noastră copilărie, care, prin comparație, era destul de săracă material: achiziția unei jucării era un adevărat eveniment, cărțile erau răsfoite până se rupeau filele și coperţile, filmele și desenele animate erau foarte rare – cât despre jocurile video, acestea lipseau întru totul!

Și, totuși, cei care nu și-au pierdut capul în fața acestui „bâlci al deșertăciunilor” știu și simt că niciodată nu a existat copilărie mai săracă și mai searbădă sufletește decât cea oferită de societatea consumistă. Falsul paradis al abundenței este, în realitate, un fur bine deghizat al copilăriei, care vrea să jefuiască tot ce are vârsta asta mai frumos; la o privire mai atentă, vedem că seamănă cu acel bau-bau cu care eram amenințați când eram mici că înșfacă plozii neastâmpărați şi-i duce într-o lume a monștrilor și a urâtului…

Iar printre multele lucruri furate de acest monstru se numără și poveștile copilăriei.

Vechile povești ale copilăriei noastre, presărate cu Feți-Frumoși, Harapi-Albi și Greuceni, Sfinte Vineri, Împărați, dumbrăvi și gheonoaie au fost înlocuite de Spiderman, Harry Potter, Hannah Montana, monștrii Pokémon și multe altele, din aceeaşi serie. În fața acestei schimbări de ordin cultural, pe care o conștientizăm în întreaga ei semnificație și profunzime mai puțin decât ar trebui, atitudinea părinților și a „specialiștilor” (psihologi și sociologi) este împărțită. Sunt mulți care au, totuși, o reticență, măcar intuitivă, față de noua lume a copilăriei configurată de „eroii” de tipul Spiderman sau Hannah Montana (fie pentru violența, fie pentru viața lor dublă și scăpată de controlul parental afișată în poveștile respective), însă sunt şi destui care privesc acest lucru ca pe ceva firesc, și chiar… necesar. Astfel, spun acești specialiști, pe de o parte, ar fi normal ca poveștile să se schimbe pentru că, nu-i așa?, lumea se schimbă, iar pe de altă parte ar fi necesară expunerea copiilor la acest nou tip de „povești”, deoarece este o modalitate de a obișnui copilul cu ceea înseamnă viaţa reală în societatea zilelor noastre.

Așa să fie?…

de Ioan Bucur

„Când îl văd pe Domnul Bernea, pentru mine e Crăciunul şi Paştele deodată!” (Patriarhul Teoctist)

-de vorba cu Costion Nicolescu despre Horia Bernea si valorile satului romanesc-

În aceste zile, se împlinesc 12 ani de la adormirea întru Domnul a pictorului şi omului de cultură Horia Bernea. Adevărat boier al spiritului românesc, Bernea s-a deosebit de marea parte a intelectualilor români de după 1990 printr-o implicare profund creştină, mărturisitoare şi ziditoare în viaţa lumii româneşti postcomuniste.

La momentul în care satul românesc intra într-o nouă fază a decadenţei sale culturale, în epoca consumismului şi a globalizării valorilor, Horia Bernea este ales de Dumnezeu pentru a da naştere Muzeului Ţăranului Român, fidelă frescă a unei adevărate aristocraţii a spiritului românesc, a unei lumi perfect integrate raţiunilor veşnice pe care Dumnezeu, prin Întruparea şi Jertfa Fiului Său, le-a restaurat în zidirea Sa. Muzeul Ţăranului Român a fost, până la trecerea la cele veşnice a directorului său, Horia Bernea, un adevărat manifest cultural, un semnal de alarmă, dar şi una dintre cele mai puternice mărturisiri creştine ale culturii române de după 1990.

Şi, pentru că unul din marile păcate ale noaste este acela de a nu ne cunoaşte suficient şi aprecia pe oamenii cu adevărat mari ai neamului nostru, l-am rugat pe domnul Costion Nicolescu să ne vorbească despre Horia Bernea, pe care l-a cunoscut atât ca bun prieten, cât şi prin colaborarea sa în conducerea Muzeului Ţăranului Român.  

- Când mă gândesc la Horia Bernea, îmi vine în minte cuvântul „sărbătoare”…

- Într-adevăr, uite, îmi aduc aminte acum de un cuvânt al Patriarhului Teoctist. Întâmplarea e de pe vremea când Horia Bernea făcea parte dintr-o comisie de consultanţă cu privire la proiectul Catedralei Mântuirii Neamului. Şi, odată, când s-a întors de-acolo, de la o şedinţă, era aşa, ca un copil, uimit şi bucuros: „Auziţi ce mi-a zis Preafericitul: «Când îl văd pe Domnul Bernea, pentru mine e Crăciunul şi Paştele deodată!»”… Patriarhul Teoctist nu era fals, căci atunci s-ar fi simţit. Dar el ştia, cumva, să-l mângâie puţin pe fiecare.

A consemnat Mihai Cristea