Se trezeşte foarte devreme. Şi, când toţi dorm, slujeşte Dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: „Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte!”
Întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism, la Mănăstirea Bunavestire din Clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei fusese adus de părintele Iulian la Mănăstirea Buneivestiri de la Mănăstirea Sfintei Treimi, unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavel. El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe, de la Sfântul Sava încoace. Patriarhul Pavel şi-a închinat întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit în popor pentru smerenia sa.
Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop al Raşkăi şi Prizrenului, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al ţinuturilor sârbeşti.
- Preafericirea voastră, să începem cu începutul vieţii voastre pământeşti. Povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici, despre Slavonia, despre satul Cucianţi şi despre copilarie.
- Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau nişte hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum, vedeţi ce se întâmplă… Am rămas de foarte timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecase la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Nu aveam pe atunci nici măcar trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu, şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini – a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi…
Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau „legea lui Dumnezeu”, ştiau Tatăl nostru încă din primii ani de viaţă – când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica şi de care apoi nu s-a mai îngrijit; el, când auzea la ceilalţi copii cuvântul „mamă”, fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea: „mama”…
Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, prentru greşelile noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…
Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav şi incorect; copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.
- Au existat de pe atunci bănuieli, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?
- Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. Odată chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sunt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrâurire hotărîtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.
- Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?
- Atunci, în al treilea an de studii la Academie, mi-a venit în minte gândul: „Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu oare să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi frământau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic –cine putea şti?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am aflat un răspuns la Fericitul Augustin, prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este un şir neîntrerupt, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există; viitorul va fi, încă nu există – dar acum ce este? E prezent, dar şi acesta aproape că nu există – este punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se preschimbă mereu în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri – şi, bineînţeles, pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu există pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai veşnicul acum. Atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, nu şi al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă frământa, negreşit aş fi renunţat la teologie.
- Cum v-aţi simţit când v-au ales patriarh?
- A fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici măcar nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoie să începi ceva nou. Dar „dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara”! Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sunt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi al împlinirii ei – iată ce este important.
- Ne puteţi spune care a fost cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastră?
- Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi neizbutirile au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire; era un drum lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar pe jos un noroi cleios de abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: „Doamne, de ce este aşa? Doar nu mă duc la restaurant – de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: „Dar unde îţi este stăruinţa, unde este osteneala ta?” Totul se rânduieşte dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.
- De ce nu vă socotiţi un martor ocular al evenimentelor din Kosovo?
- Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru era firesc să fiu. Avem mare nevoie de oameni buni şi păstori buni – şi suntem gata să-i vedem pretutindeni şi permanent, chiar şi acolo unde nu sunt! Dar greşim când vedem numai cele din afară. În virtute trebuie să se sporească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă: neputinţa de a păcătui. Este un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se răsfrânge şi în afară. Uneori, un om trece pe lângă tine şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştii de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parcă nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta! Din ce pricină credeţi că sânt? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate întunecatele groaze.
- Aşadar, începutul iadului e pe pământ?
- Fireşte, de aici! Şi fericirea începe tot de aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, dincolo nu mai putem. Moartea – iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea trupească există trepte ale fericirii. Nu este stare pe loc în virtute, în sporirea omului, aşa cum nu este oprire nici în rău. Cât de repede poate să sporească un om, ţine de râvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul află răspuns la această întrebare, atunci totul devine mai uşor.
Un tânăr l-a întrebat pe Einstein care este înţelesul vieţii omeneşti. „Pentru a afla răspunsul la această întrebare, trebuie să ai credinţă”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Dar oare nu-i mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu-şi găseşte scopul vieţii va fi nu numai nefericit, ci şi neputincios de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde legile naturale, am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care toate capabilităţile raţiunii omeneşti sunt doar o palidă licărire”.
După părerea mea, acolo unde există o raţiune superioară, există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, tot aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot exista fără persoană. Pentru mine, „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein, lucrurile stăteau altfel. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu ipostatic, personal; a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.
- Se poate explica pogorârea Sfintei Lumini de la Mormântul Domnului prin legile naturii?
- Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sunt stinse. Focul sfânt se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului, atunci tot creştinismul ar fi o plăsmuire. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens – căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci am fi cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum s-ar putea dovedi că lumea a apărut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor? Aceasta nu este ştiinţă, ci credinţa materialiştilor.
- Ce înseamnă mistica ortodoxă?
- Este adânca trăire personală a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă, încât este cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsească calea cea dreaptă, ca să treacă prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.
- În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia buddhistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Predania ortodoxă este cunoscut isihasmul. Mai există în zilele noastre practicanţi ai isihasmului?
- Oameni ca aceştia se feresc să-şi povestească experienţa – este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a Luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spuneau, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi cerceteze buricul… În realitate, ei îşi adună în chip anume atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihaşti. Acum monahii sunt tot mai puţini; de aceea sunt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.
- Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi se grăbeşte să se întoarcă la El – adică, întru sine însuşi. În Biserica creştină timpurie, spovedania era publică; mai târziu, spovedania publică a fost înlocuită de cea particulară, ca să nu se smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este o pedeapsă, ci un medicament. Şi mie însumi, şi celorlalţi le spun: poate să mă umilească cine vrea, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume: eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti aşezare şi pace.
- Preafericirea voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?
- Coincid. Femeile sunt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor – deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate… Expresia „vasul slab” vine din textul despre Adam şi Eva: Eva a greşit prima.
- De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta o slăbiciune?
- El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un singur trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui; Adam a hotărît conştient, împreună cu Eva, să poarte împreună povara păcatului. De aceea căsătoria este un aşezământ al Raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.
- Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?
- Importantă este şi prima, şi a doua; sunt amândouă foarte importante… Este imposibil să remarci vreuna dintre virtuţi în chip anume. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu-i spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi compătimire faţă de alţii, nici noi nu ne putem mântui. La fel – noi, toţi, sântem un singur trup.
- Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii…
- Pentru dobândirea fericirii sunt şapte trepte. Cea dintâi, smerenia, este temelia. Omul mândru nu este în stare să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Credinţa se preschimbă în vedere dumnezeiască, nădejdea în lucrare, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.
Interviu realizat în anul 1997 de Svetlana Luganskaia, pentru „Pravoslavie i mir”.
Traducere de Valentin-Petre Lică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu