Un fost catolic convertit la Ortodoxie: „Mulţumesc Bisericii Ortodoxe pentru că a păstrat Harul și Adevărul”

Lupta dusă de un catolic practicant pentru a primi botezul în Ortodoxie (partea I)

Pronia lui Dumnezeu a rânduit să mă cunosc cu Luca Zoli la Sfântul Munte, în Mănăstirea Sfântului Pavel, unde venise cu un prieten de-al lui romano-catolic, Emanuel, care urma să se boteze în Biserica Ortodoxă. Născut într-o familie catolică din Benevento, Italia, aproape de Napoli, mi-a istorisit povestea dramatică şi pe alocuri plină de zbucium a „întoarcerii sale la origini”, aşa cum îi place să numească venirea sa la Ortodoxie – acest proces de căutare a identităţii sale şi a rădăcinilor poporului său, ce odinioară făcea parte din pliroma Bisericii Dreptslăvitoare. Iubeşte mult cultura şi ortodoxia românească pentru că în România a avut primul contact cu Ortodoxia, drept pentru care a învăţat singur limba română, fiind astăzi un bun vorbitor al ei. Ca urmare a acestui ataşament faţă de România s-a căsătorit cu o româncă, Elena-Rodica, în luna mai a anului 2000. În prezent are un copil, Ioachim, şi pe lângă grija purtată fermei proprii, cât şi lucrărilor de agricultură, pomicultură şi agroturism de pe pământurile lui, Luca mai lucrează în paralel şi la „Confederaţia Italiană de Agricultură” (CIA) şi predă cursuri de agronomie la un liceu de specialitate din Benevento. În ciuda specializării sale, ascultându-l vorbind ai impresia că ai înainte un dascăl de teologie precum cei de demult sau un veritabil şi renumit profesor de istorie. Întrucât povestea zbuciumată a căutării identităţii sale ortodoxe prezintă un real folos duhovnicesc, mai ales în aceste vremuri de mare confuzie duhovnicească şi dogmatică, datorită sincretismului religios practicat la scară largă, i-am solicitat  lui Luca un interviu pentru Presa Ortodoxă, dându-i posibilitatea să ne spună el însuşi încercările, tristeţile, dar şi bucuriile legate de trecerea sa la Dreapta-slăvire. (M.G.)

Presa Ortodoxă: Luca, te-am ruga pentru început să ne spui puţin despre întoarcerea ta la origini. Ce anume te-a determinat să faci acest pas şi de unde au început aceste căutări?

Luca: Aceste căutări au început de când mi-aduc aminte, de mic. Prima amintire a fost bucuria în sufletul meu că vin la viaţă, că Dumnezeu îmi dă viaţă. Şi nu este o amintire mai veche decât asta! Şi a fost o bucurie imensă. Apoi mi-aduc aminte de bunica mea. Ea îmi tot povestea – şi eu îi ceream mereu să-mi povestească – de Sfinţii Părinţi italieni şi care au fost ortodocşi. Şi îmi spunea de Sfântul Benedict din Nursia, de Sfinţii Silvestru, Leon cel Mare şi Grigorie Dialogul, Papii Romei. Odată s-a întâmplat că am avut un vis. Am visat că un om ce era tot roşu intra în casă şi venea înspre mine. Şi m-am speriat, m-am ridicat din pat plângând şi imediat lângă mine n-au fost nici mama, nici tata, ci doar în câteva clipe a ajuns bunica mea. Întrebându-mă ce s-a întâmplat, i-am povestit tot visul în detalii. Atunci ea m-a dus în cea mai veche biserică din Benevento, ce a fost construită înainte de Marea Schismă. Acolo m-am simţit ocrotit. Pe atunci aveam vreo şapte ani. Şi ce m-a impresionat au fost stâlpii, erau 12 şi Iisus răstignit. Din faţa Lui ieşea pentru mine o forţă, o energie care-mi zicea că eu nu trebuie să am frică de nimeni, de nimic, că puterea Lui e mult mai mare decât orice mă poate speria. Şi mi s-a mai întâmplat de câteva ori că mă sculam speriat din somn. Mă speria frica de moarte. Şi eu căutam tot mai mult pe Iisus Hristos.

Au trecut mulţi ani. Eu tot timpul căutam şi mă rugam la Dumnezeu. Prin 1996 am ascultat o conferinţă despre medicina isihastă. Şi era o carte explicată de un român, Cornel, ce făcea filosofie la Napoli. Cartea era despre un călugăr ortodox român de la Mănăstirea Frăsinei, Vâlcea. Şi în acel moment… nu a explicat toată cartea, doar lucrurile cele mai importante; nu mi-a trebuit mult ca să realizez – până atunci n-am ştiut nimic de ortodoxie – că acolo e adevărul! Asta a fost într-o fracţiune de secundă. Acolo a fost primul meu contact cu Ortodoxia, şi aveam 25 de ani. Atunci, ascultând acea prelegere, mi-a venit în minte tot ce îmi spunea bunica mea, tot ce am căutat până atunci. Şi l-am întrebat pe acel băiat cum să-l cunosc pe părintele Ghelasie – căci aşa se numea călugărul de la Frăsinei – iar el mi-a dat o scrisoare de recomandare, pentru că îl cunoştea bine. Întrucât eu nu cunoşteam România, mi-a spus apoi că pot să vin cu el atunci când se va întoarce. N-am putut, pentru că am plecat în armată. După un timp, la noi în casă a venit o fată româncă ce căuta de muncă. Era viitoarea mea soţie. Întrebarea pe care i-am pus-o când am văzut-o prima oară – şi ea îşi aduce foarte bine aminte de asta! – a fost despre Dreapta-slăvire: dacă era ortodoxă. Iar a doua, dacă ştie de mănăstirea Frăsinei! Nu ştia, dar fratele ei ştia. După un an, eram deja logodit cu ea şi am mers împreună pentru prima dată în România. Nu pot să spun ce impresie extraordinară mi-a făcut România. Îmi trebuie prea mult timp…

P.O.: Să înţeleg că scopul declarat pentru care ai mers în România a fost numai şi numai ca să cunoşti Ortodoxia?

Luca: Da, Ortodoxia şi pe părintele Ghelasie, iar logodnica mea ştia foarte bine că pentru asta merg. Prima oară când am intrat într-o biserică ortodoxă şi am stat la o slujbă a fost la o cununie, în Timişoara. Văzând obiceiurile din România, cu coroanele de la cununie, îmi venea să plâng şi de bucurie pentru ce vedeam şi pentru ce simţeam în sufletul meu, în inima mea… ceva se mişca, simţeam ca şi cum inima mea s-ar sparge şi îmi ziceam: „De ce eu sunt despărţit de la asta?”

P.O.: Ce ai simţit când ai intrat prima oară într-o biserică ortodoxă şi ai asistat la o slujbă?

Luca: Două lucruri ce s-au întipărit în inimă. Prima a fost frumuseţea mai presus de fire, o frumuseţe din tot ce vedeam.

P.O.: Ce nu poate fi exprimată în cuvinte…

Luca: Nu, nu poate fi exprimată. Ştii că-i frumos, că te prinde cu totul! Merge direct la inimă, iar gândurile se liniştesc. Nu ştiu cum să explic.

P.O.: Ai simţit vreodată această frumuseţe în Biserica în care te-ai născut, în Biserica Catolică?

Luca: Nu! Nu! Nu! Atunci mi-am adus aminte de trăirile mele din Catolicism, dar asta le depăşea pe toate şi dădea un sens – vedeam că această frumuseţe din Ortodoxie te împlineşte, că e ceva ce n-are sfârşit. Acolo începea senzaţia asta şi după aceea se oprea. Era ca şi cum mi-aş fi adus aminte de ceva, dar nu-l puteam vizualiza. Însă la acea slujbă ortodoxă îl vedeam. După aceea, m-au impresionat cântările şi simbolurile de la cununie. Şi apoi mă uitam la lume şi mă gândeam: „Lumea asta toată! De-ar şti ce comoară e aici, ce are!” Întrebam cum se face când e nuntă, înmormântare, şi mulţi nu ştiau să-mi răspundă, dar unii îmi dădeau răspunsul, de rămâneam gură-cască şi ziceam: „Vezi, tot ce-ai căutat este aici!” Dar este într-un fel desăvârşit.

P.O.: Atunci ştiai româna, înţelegeai ceva din slujbă?

Luca: Nu, absolut nimic, dar am avut sentimentul că am găsit ce căuta sufletul meu, inima mea. Deci, am plecat după o săptămână la Frăsinei. Era prima mea vizită la o mănăstire ortodoxă.

P.O.: Când ai spus Rodicăi, soţiei tale, că mergi în România numai ca să ajungi la Frăsinei, nu s-a mirat? Nu s-a întrebat: „Măi, ce vrea omul ăsta, ce caută”

Luca: Nu, ci mi-a zis un lucru care m-a făcut s-o iubesc şi mai mult. Mi-a zis: „Mulţi tineri de vârsta noastră cred că Dumnezeu nu există. Ştiu că nu merg prea mult la biserică, dar nu pot să nu cred în Dumnezeu! Eu, când merg la biserică, am momente în care trebuie să mă feresc de lume, căci îmi vine să plâng. Dar nu numai pentru păcate, ci şi de bucurie. E ceva ce-ţi intră în inimă!” Eu am înţeles-o foarte bine. Apoi, ajungând la Frăsinei, printre lucrurile ce m-au impresionat a fost şi rânduiala de la masă. Faptul că se citea un cuvânt de folos. Era o continuare a slujbei din biserică. Acolo se hrănea şi sufletul, şi trupul. M-a impresionat şi ospitalitatea călugărilor, faptul că m-au chemat la masă pe mine, un străin pentru ei. În mănăstirile catolice, mirenii nu sunt invitaţi la masă, darămite să mai stea şi cu călugării împreună – de aceea, şi în această privinţă, Catolicismul îţi dă faţă de Ortodoxie o senzaţie de răceală. Apoi, ce m-a mai mirat în Ortodoxie era faptul că monahii lucrau, făceau agricultură, aveau livadă. Bunica mea îmi povestea despre Sfântul Benedict din Nursia. El avea regulaora et labora, adică roagă-te şi lucrează. Şi Fericitul Augustin spunea că monahii trebuie să lucreze. Asta ajută împotriva patimilor, şi e valabil şi pentru o persoană căsătorită.

Căutându-l pe părintele Ghelasie, am întâlnit un călugăr, care, auzind pe cine căutam, ne-a zis: „Da’ de ce-l căutaţi, că ăla-i cam ţicnit la cap? Dacă vreţi, mergeţi acolo sus, că stă la nişte căsuţe”. Cumnatul meu mi-a zis să plecăm, că ceva nu-i în regulă, dar eu am stăruit, căci vroiam foarte mult să-l cunosc pe părintele Ghelasie. El se speriase de ce-i spusese călugărul. Chiar crezuse. Urcând, ne-a ieşit din nou în cale acel călugăr şi ne-a spus: „Eu sunt părintele Ghelasie, veniţi aici”. Cumnatul meu a făcut ochii mari: „Cum, cel care ne-a spus că Ghelasie îi ţicnit e chiar părintele Ghelasie?!”Atunci i-am dat părintelui scrisoarea de recomandare, după care, printre altele, l-am întrebat şi ce diferenţă există între suflet şi duh, iar pentru mine era important, căci în Catolicism se spune doar de suflet şi trup. El mi-a răspuns, dar cumnatului meu i-a fost greu să traducă. Era prea profund! La urmă, mi-a dat patru cărţi în română, scrise de el, şi mi-a spus ca altă dată când mai venim să stau vreo câteva zile la mănăstire, ca să avem timp să vorbim mai mult. N-am mai apucat să-l mai văd a doua oară, căci curând după aceea el a murit.

După experienţa de la Frăsinei, întorcându-mă la soţia mea, i-am spus că mă gândesc tot mai serios să trec la Ortodoxie. Ea s-a speriat puţin, gândindu-se cum puteam să trăiesc ortodox, având în vedere că toate neamurile mele erau catolice. Din partea bunicii mele au fost mulţi călugări vestiţi şi cardinali. Toţi mă cunoşteau în Benevento. Însa asta a speriat-o doar pe ea, nu şi pe mine, căci se gândea că toţi o vor socoti pe ea vinovată pentru venirea mea la Ortodoxie. După un timp, ne-am căsătorit prima oară în Biserica Catolică. Preotul catolic i-a spus că se poate împărtăşi, iar ea m-a întrebat ce să facă. Eu i-am spus: „Gândeşte-te, nu te poţi împărtăşi la catolici! Aşteaptă – după botezul meu, ne cununăm la ortodocşi”. Aşa că nu s-a împărtăşit. Eu vroiam să trec la ortodocşi, dar nu ştiam cum. Toţi mă opreau. Mama s-a împotrivit căsătoriei mele cu Rodica, din pricină că era româncă şi ortodoxă, dar asta până când s-a îmbolnăvit grav fratele meu şi toţi l-au abandonat, inclusiv soţia lui. Singura care i-a stat alături a fost Rodica. Şi atunci şi-a dat seama mama mea ce fel de om este, ce suflet ascundea. Şi asta este cultură, pentru aceasta eu am zis italienilor să se uite foarte bine ce înseamnă cultura română, pentru că cei mai mulţi nu ştiu sufletul adevărat al românilor!

P.O.: V-aţi căsătorit prima oară la catolici ca să aveţi actele în regulă faţă de statul italian?

Luca: N-a fost numai asta. Eu vroiam să mă căsătoresc ortodox, dar preotul ortodox român M. de la Benevento mă oprea să mă botez la ortodocşi. Zicea să mai aştept, să mă gândesc mai bine. Poate că a vrut să vadă dacă eram într-adevăr hotărât. Trebuia totuşi să se gândească că în acele clipe sufletul meu era sfâşiat… Din orice unghi priveam, vedeam că adevărul numai acolo este, în Ortodoxie. Toţi cei care mă cunoşteau ştiau că eu întotdeauna am fost sincer. Cunoşteam toate scrierile catolice. Şi oriunde mă uitam, la diferenţele dintre Catolicism şi Ortodoxie, vedeam că Ortodoxia avea dreptate.

P.O.: Le-ai spus părinţilor tăi că vrei să treci la Ortodoxie?

Luca: Nu, dar simţeau. Îmi spuneau: „Ţi-ai schimbat religia!”. Mamei mele i-am spus: „Eşti cu facultate, ai absolvit litere şi filosofie – dar când îmi spui că nu mai sunt creştin dacă trec la ortodocşi înseamnă că nu înţelegi nimic. Nu ştii ce spui. Tu faci confuzie, nu ştii ce diferenţă e între un musulman şi un creştin! Şi eu aşa ceva nu pot accepta de la tine. N-ai citit nici un pic de istorie? Eşti cu facultate, eşti femeie cultă, profesoară. Aveam pretenţii de la tine, dar văd că nu ştii nimic”. Dar şi alţii mă luau peste picior şi mă întrebau dacă cred în Iisus, în Maica Domnului, în sfinţi. Făceau confuzie între protestanţi şi ortodocşi, iar eu le spuneam: „Ascultaţi, dacă vreţi să vorbim, vorbim, dar despre lucruri serioase. Aduceţi aici pe cine vreţi, călugări, preoţi, cardinali. Voi mă întrebaţi şi eu vă răspund, şi invers.

P.O.: Erai atât de hotărât, încât erai pregătit să-i înfrunţi pe toţi?…

Luca: Da, dar problema lor era şi faptul că eu îi deranjam cu întrebările mele despre viaţa veşnică şi altele.

P.O.: Căutările tale pentru Ortodoxie au început prin 1996 şi te-ai botezat după nouă ani, în 2005. De ce a durat aşa mult?

Luca: A fost un lucru pentru care am suferit mult. De ce? Preotul român M. mi-a zis atunci să fac răbdare, să mai aştept, dar am mers apoi la Benevento şi simţeam că relaţia noastră era rece, adică el nu-mi spunea nimic ce trebuie să fac. Apoi mi-am zis: „Ce să fac? Nu mai pot sta aşa!”. Şi am sunat la Napoli, la Mitropolia Ortodoxă Greacă şi le-am zis că vrea să trec la Ortodoxie. Nu le-am zis de botez, pentru că părintele M. îmi zicea că trebuie doar mirungerea; eu îl tot întrebam: „Dar sunteţi sigur că aşa e bine”? Eu tot mă gândeam că nu-i drept, că-mi trebuie botezul.

P.O.: Deci tu te gândeai singur că îţi trebuie botezul, fără să-ţi spună cineva lucrul ăsta?

Luca: Da. Eu pentru asta am mers la Napoli, că dacă nu, părintele acela îmi făcea doar mirungerea. Şi când a auzit că m-am botezat s-a supărat! Zicea că nu-i corect! Şi cei de la Mitropolia Greacă mi-au zis să mai aştept. Eu le-am zis: „De-atâţia ani aştept!” Până la urmă, m-au trimis în Calabria unde era un monah ortodox italian, părintele Nil, ce venise de la Sfântul Munte, din Mănăstirea Vatopedi. Am stat acolo vreo 3-4 zile. Şi părintele Nil mă tot amâna. Era acolo şi un părinte rus, destul de în vârstă. Şi eu îi spuneam, pentru că era un om foarte bun: „Roagă-l pe părintele Nil să mă boteze chiar acum. Poate vă ascultă, că sunteţi mai în vârstă! Vă rog din tot sufletul să mă ajutaţi!” Şi-mi aduc aminte că, ori de câte ori avea prilejul, îi spunea părintelui Nil la masă: „Părinte Nil, e pregătit, de ce nu-l botezaţi şi-l tot amânaţi?” Părintele Nil zâmbea şi tot ocolea răspunsul, zicând: „Păi, să vedem…” Eu, în acele momente, eram dărâmat, aveam sufletul sângerând de durere şi suferinţă şi nu îndrăzneam să-l întreb de ce mă amână…. Şi, până la urmă, nu m-a botezat. Mi-a zis că trebuie să aştept, să mă mai rog şi, după ce fac toate astea, mă sună el. Am plecat acasă mâhnit. După ceva vreme, văzând eu că trece timpul şi de telefonat nici gând, arzând de nerăbdare, îl sun eu şi… ce credeţi că-mi spune? Că a uitat de mine!

Atunci am fost distrus şi mi-am zis: „Dar cum poate un călugăr…”. Eu ardeam, şi el uitase! Puteam să mor, şi ţie nu-ţi pasă? Uiţi să-mi dai medicamentul? Prin urmare, m-am dus înapoi în Napoli, la Mitropolia Greacă, la părintele Gheorghios, şi i-am spus: „Părinte, vă rog eu frumos… Părintele Nil a uitat de mine: botezaţi-mă!” Sufeream mult. Mă gândeam la slujbele ortodoxe, la Sfinţii Părinţi şi îmi spuneam: „De ce trebuie să sufăr atâta, să trec prin atâtea ca să ajung fiu al Bisericii Ortodoxe?” Părintele Gheorghios îmi spune: „Dar poţi să faci altceva…”. „Altceva? Nu, nu vreau altceva”. Îmi spune: „Poţi să fii filo-ortodox, dar să rămâi catolic…”. „Părinte, nu! Vă rog din tot sufletul meu să-mi faceţi botezul. Dacă vreţi, facem altfel: ajung ortodox şi apoi îi fac eu pe catolici filo-ortodocşi”. Atunci a zâmbit şi îmi zice: „Bine, te pregăteşti şi-ţi facem botezul!” L-am întrebat apoi: „Căsătoria mea la catolici e valabilă? Căci părintele M. mi-a zis că e, dar pentru mine nu e valabilă”. Mi-a zis atunci că după botez vom face şi cununia religioasă în Biserica Ortodoxă. M-a mai întrebat: „Ce vrei, să-ţi facem doar mirungerea sau şi botezul?” Eu i-am spus că vreau să mă botez. A sunat apoi la mitropolie şi de acolo i-au zis să-mi lase libertatea de alegere. Aşa că în mai 2005 am fost botezat. După o săptămână, am făcut cununia ortodoxă cu Rodica.

P.O.: Să ne oprim la momentul botezului. Ce ai simţit atunci în clipa aceea?

Luca: Eu l-am trăit în alt fel, adică mult mai adânc decât v-aţi putea închpui. De la început, când eram în Biserică şi am făcut lepădările de satana, eram foarte atent la cuvinte şi încercam să îmi dau seama ce se petrece. Simţeam când se pomenea în rugăciuni de apă şi ulei sfânt o bucurie care creştea. Era ca şi cum mă umpleam de o bucurie şi o energie pe care am dorit-o de când eram mic. Pentru mine, botezul a fost ca şi cum aş fi venit iar la viaţă. Şi apoi – şi asta e pentru mine cel mai important – am simţit că m-am unit cu Sfinţii Părinţi, că ei au devenit părinţii mei adevăraţi, ca şi cum te-ai întoarce la familia ta, ca şi cum te-ai uni cu cei pe care i-ai iubit cel mai mult. Înainte nu-i puteam simţi aşa de aproape de sufletul meu pe Sfinţi Părinţi ai Bisericii ca Sfântul Ioan Gură-de-Aur, Vasile cel Mare, Ambrozie al Mediolanului, aşa cum i-am simţit după botez. Şi ăsta-i pentru mine un lucru… nu ştiu, trebuie să mulţumesc neîncetat Bisericii Ortodoxe. Pentru ce? Dacă n-ar fi păstrat ea acest har şi adevăr, nu mai exista posibilitatea acestei strânse legături, a părtăşiei cu Hristos şi sfinţii.

A consemnat monahul Gherontie (Nica), Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel

La pomenirea Sfântului Mucenic Eladie şi Sfântul Ioan Rusul, 27 mai 2009

Articol apărut în numărul 7 al revistei “Familia Ortodoxă”