Gheorghe Vâlcea, tâmplarul Părintelui ARSENIE BOCA: "Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani"

Material aparut in revista Formula AS

I-a sculptat crucea de mormânt părintelui Arsenie Boca. A lucrat, ca tâmplar, alături de el, timp de 12 ani, devenind buni prieteni. Astăzi, Gheorghe Vâlcea este unul dintre puţinii martori ai ultimilor ani petrecuţi pe pământ de părintele Arsenie

"Să-mi faci crucea"

Noiembrie, 1989. Afară ninge uşor şi fulgii se lipesc de fereastră. Dalta muşcă încet din lemnul tare. Printre lacrimi, cu o durere surdă în inimă, tâmplarul a sculptat deja un nume - "Arsenie". Ar trebui să mai scrie încă un cuvânt. Doar atât. "Ieromonahul". Un­spre­­zece litere. Dar nu poate. Durerea îl apasă din ce în ce mai tare şi gândul că nu-l va mai vedea niciodată pe părintele Arsenie Boca îi sfredeleşte inima. Îi răsună în minte cuvintele de la ultima întâlnire: "Să vii la mine la mor­mânt, că te voi putea ajuta mai bine decât acum". Dar despărţirea e prea grea şi-i întu­necă nădejdea. Începe să lucreze la prima lite­ră. Un "I" înalt şi zvelt, desenat chiar de părintele Arsenie în timp ce se afla pe patul de moarte. Încet, pri­virea i se împăienjeneşte şi lacrimile îi curg pe obraz.

Părintele Arsenie venise în urmă cu câte­va luni la el, la spital. Pe Gheorghe Vâlcea îl chi­nuia o dure­re cumplită de picioare. Suferea de ea încă din tinereţe, dar acum nu-i dădea nici­cum pace, aşa că se inter­nase. Părintele a sosit neanunţat. În salon, câţiva bărbaţi îşi omorau timpul jucând zaruri şi flecărind lucruri lu­meşti. Când a deschis uşa, au înlemnit cu toţii. În jurul bărbatului cu barbă albă şi ochi sfredelitori plutea ceva, o boare de sfin­ţenie nenumită, care te ţintuia. A venit la el la pat şi i-a spus simplu - "Nea Vâlcea, aş dori să vii cu mine să-ţi arăt ce trebuie să mai faci la Prislop".

Rugămintea l-a năucit. Stătea înlemnit în pat, cu picioarele betege, iar părintele Arsenie îl ruga să plece! S-a străduit să-i facă pe plac, iar mă­dularele, până atunci bicisnice, l-au ascultat. Încet, ca prin minune, a putut păşi fără să mai simtă du­rerea aceea sfâşietoare. Au plecat împreună din spi­tal. Pe drum, i-a spus la fel de direct: "Nea Vâlcea, eu voi pleca dincolo. Am de la Dom­nul o altă misiune. După ce voi părăsi lumea asta, totul se va schimba în ţa­ră. Nu-ţi pot spu­ne amănunte, pentru că i-aş pa­nica pe oameni. Dar voi fi ală­turi de tine mereu. Din lu­mea cea­laltă, te voi putea aju­ta mai mult. Să vii la mine la mormânt".

L-a ascultat buimăcit. Deşi bă­trân, părintele Arsenie era în plină putere. Şi acum îi vorbea de moarte şi de lumea cealaltă! L-a crezut, dar a sperat mereu, până în ultima cli­pă, că nu va fi aşa. Că părintele va mai face un miracol, încă unul, în­tre atâtea sute câte săvârşise în tim­pul vieţii, şi-şi va prelungi şederea în lume. Însă, cu tim­pul, nădejdea aceasta s-a risi­pit. Părintele l-a pus să-i lucre­ze şi crucea. Una simplă, de lemn, acoperită cu scân­du­ră, aşa cum îşi mai dăltuiesc şi acum ţă­ranii din Ţara Zarandului, locul în care părintele văzuse lumina zilei. De scris n-a scris nimic pe faţa ei. A aşteptat până în ultima clipă. Era acasă, la Comarnic, când a primit vestea: "Vino la Sinaia. Domnul bătrân a murit". Atunci a simţit că ceva se rupe din el. Tot drumul l-a străbătut plângând.

Lacrimile îi curg şi acum, când îşi aminteşte cum terminase crucea. Cea mai grea a fost ultima literă, un "L" încârligat şi bătrân, aşa cum mai văzuse doar pe lespezile voievozilor - "Arsenie Ieromonahul". Atât. Aşa voise părintele, desenând el însuşi literele pe patul de moarte. Un testament care să fie pus la căpătâiul lui. O cruce la care se vor închina sute de mii de oa­meni, mulţimi ce se vor scurge ca un fluviu de rugăciune spre mor­mântul smerit de la Prislop. "De dincolo vă voi putea aju­ta mai mult!".

Desenele unui artist

"Dacă ar veni cineva la mine şi mi-ar spune că pot săpa un tunel până la capătul pământului, ca să-l întâlnesc din nou pe părintele Arsenie Boca, să ştiţi că aş fi gata să sap! Toată viaţa! Aşa foc mi-a lăsat în inimă omul ăsta!"

Gheorghe Vâlcea e şi el acum un om în vârstă. De câte ori aminteşte de părin­tele, ochii i se îm­pă­ienjenesc de lacrimi. Anii l-au ajuns din urmă, dar nu l-au po­topit. Deşi e aproape octogenar, continuă să lucreze şi acum în atelierul lui din Co­marnic. Aici, printre scânduri, cuie şi dălţi, a petrecut împreună cu marele du­hov­nic al Ardealului ani în şir. Ultimii doi­spre­zece ani ai vieţii pă­rin­te­lui. Cei mai e­nig­ma­tici şi mai pu­ţin cu­noscuţi. Cei în care "domnul bă­trân", aşa cum îl numeau apro­piaţii pentru a-l scăpa de ochiul nevăzut al Securităţii, se retrăsese la Sinaia, pentru a se pregăti de marea trecere. Pe atunci, Gheorghe Vâlcea era încă în puterea vârstei.

"Erau ultimii ani ai comunismului. Mă ştia lumea de tâmplar, iar un cunoscut a venit la mine şi mi-a spus că e nevoie de nişte lucrări la Sinaia. Am mers acolo la o casă în care locuiau nişte femei. Pe urmă am aflat că erau de fapt măicuţe, date afară din mânăstire de comunişti, cu decretul din 1959. M-am gândit - «Doamne, în ce mă bag?», dar am continuat să lucrez după nişte schiţe pe care măicuţele mi le adu­ceau".

Desenele erau de o frumuseţe aparte. Gheor­ghe lucrase până atunci în multe locuri şi văzuse nenumărate modele. Dar acestea erau altfel. Păreau ieşite din mâna unui artist. Unul foarte înzestrat. Le-a întrebat pe măicuţe cine le face, iar acestea i-au răspuns că au o ingineră credin­cioasă la Sebeş. "Nu le-am crezut! Ştiam eu cum lucrează inginerii... Aici era mână de artist. Unul mare, dăruit cu talent. Dar nu am zis nimic. Am lucrat după acele modele timp de doi ani de zile. Până-ntr-o zi".

A venit la el pe neaşteptate. Era îmbrăcat în haine civile, pentru că, de când fusese alungat din mânăstire, vieţuia dis­cret, ascuns de ochii celorlalţi, într-un anonimat deplin. Un bătrân dis­tins, zvelt, cu ochi pătrunzători. Atât de pătrunzători, încât i-au ră­mas până astăzi întipăriţi în minte lui Gheorghe. I-a spus direct: "Nea Vâlcea, tu nu mă cunoşti pe mine, dar eu te cunosc foarte bine. De astăzi ră­mâi în fa­milia noastră". Întâl­ni­rea l-a bul­versat. "Mi-a schimbat starea lăun­trică. Nu era un om ca noi. Părea din altă lu­me". Aşa s-au apropiat unul de ce­lălalt. O întâmplare apar­te avea să-i dez­văluie meşterului Gheorghe Vâl­­cea dragostea deplină a părintelui şi smerenia sa. O sme­renie de om sfânt.

Lucrau la Mânăstirea Sinaia, la acoperiş, Gheorghe Vâlcea meşte­rind sus şiţa, iar părintele, de jos, dându-i indi­caţii. La un moment dat, sleit de oboseală, a trebuit să coboare şi să plece acasă. Părintele Arsenie a crezut că-l supă­rase cu ceva. A doua zi l-a aşteptat cu o ceaşcă de ceai şi, după ce au luat micul dejun, s-a ridicat şi l-a luat în braţe. Pe nepregătite: "Nea Vâlcea, te rog să mă ierţi dacă ieri ţi-am greşit cu ceva! Iartă-mă, că şi eu te voi ierta, şi n-o să mai scapi de mine, nici în lumea asta, nici în cealaltă". Din îmbrăţişarea aceea caldă s-a zămislit o mare prietenie. Una mai presus de timp. "De atunci, părin­tele mi-a rămas în suflet. A fost o legătură cu un om care e mai presus de noi, o legă­tură care depăşeşte lu­mea aceas­ta. El nu mă supărase cu nimic, dar era de o delicateţe extraordinară şi a vrut să fie sigur că sunt cu cugetul împăcat. De atunci, ne-am văzut mereu".

Anii din urmă ai părintelui Arsenie Boca au fost ani de anonimat aproape deplin. Deghizat în straie civile, interzicându-le celorlalţi să-l mai numească "părinte", pentru a nu atrage atenţia Securităţii, marele duhovnic se strecura prin vremuri. Pleca adesea de la Sinaia la Comarnic, pentru a adăsta ceasuri întregi în atelierul lui Gheorghe Vâlcea. Vorbeau câte-n lună şi-n stele. În încăperea micuţă, marele duhovnic de la Sâmbăta de Sus, cel la a cărui predică se adunau mii de oameni, moşea acum la naşterea la cer a unui singur suflet. Încet, cu răbdare şi cu multă dragoste. "Eu învăţam de la el, întrebându-l despre lumea asta şi, mai ales, despre cealaltă, iar el ucenicea la mine, că-l deprin­deam cu meşteşugul lucrării lemnului. Era tare smerit! Mă asculta întotdeauna cu atenţie. Niciodată nu mă contrazicea. Mulţi spun că era un om dur. Nici pome­neală! Era un suflet bun şi foarte blând. Se apropia de tine cu o aşa delicateţe, cu atâta prietenie, încât nu puteai să-i rezişti. Eu le-am mai spus celor care vorbesc despre el că l-au întâlnit, dar nu l-au cunoscut. Eu unul l-am cunoscut foarte bine. Şi vă pot spune că vor trece sute de ani până când vom mai avea parte de un asemenea părinte. Unul ca el se naşte o dată la o mie de ani!"

Miracolul

Îşi internase soţia la Institutul Parhon. În ultimul timp, nu se simţise bine. Au fost pe la mai mulţi doctori şi, în cele din urmă, ajun­seseră la Bucureşti. Când i-au dat vestea, era pe hol, aşteptând-o. Soţia avea cancer, unul aflat într-un stadiu foarte grav. Me­dicii îi spuseseră clar - şanse de scăpare nu prea sunt. Poate una la o mie, aşa că ar trebui să se consoleze cu gândul că o va pierde. A rămas năucit. Ce să facă, încotro să se îndrepte? L-au îndru­mat spre spita­lul Filantropia, suge­rân­du-i să o opereze, poate că îi va mai prelungi zilele. Acolo, medicul a privit analizele, apoi l-a între­bat, scurt, dacă are credinţă în Dumnezeu. "I-am răspuns că am, iar el mi-a zis să mă rog, pentru că numai din cer poate veni o scăpare". A fugit direct la Sinaia, la părintele Arsenie. Era disperat. "Pe tren am plâns încon­tinuu. Nu ştiam unde să mă mai ascund de oameni".

Părintele l-a primit ca de obicei. Senin, liniştit, aşa cum era întotdeauna. A început de îndată să-i vorbească de Mânăstirea Prislop, de câte au de făcut acolo. "Încerca să-mi dis­tragă atenţia, dar mie nu-mi stătea mintea decât la so­ţia mea. Nu aveam copii, ea era sufletul meu, iar părin­tele singura nădejde. Am tot aşteptat clipa potrivită să-i spun de necazul meu, când, la sfârşit, mi-a zis chiar el: «Nene Vâlcea, fii pe pace. Să se opereze soţia la Bucureşti şi totul o să fie bine». Nu apucasem să-i zic nimic de boala ei, în tot răstimpul am vorbit doar de lucrările de la Prislop. Dar părintele avea darul înaintevederii şi a ştiut tot timpul prin ce trec, fără să-i spun. Am ple­cat întărit".

După trei zile, femeia a intrat în operaţie. Gheorghe Vâlcea a aşteptat pe holurile spitalului, frământând ru­găciuni, aninând nădejdi. Minutele se făceau cea­suri, ceasurile zile. Îşi pu­sese încrederea în rugăciunile pă­rin­telui, dar în clipele acelea, speran­ţele se năruie. Deodată, din sala de ope­raţie a ieşit o doctoriţă. Era răvă­şită. A spus precipitată că: "domnul doc­tor Bălănescu a amuţit după in­ter­venţie. A început operaţia, dar înăun­tru nu a mai găsit nimic, nicio tu­moră! Acum s-a închis în cabinet şi nu mai primeşte pe nimeni. Aşteptăm şi rezultatul biopsiei, şi dacă nici de la laborator nu iese nimic, înseamnă că e un miracol!". Miracol a şi fost. Când ajunge în acest punct, vocea bătrânului tâmplar tre­mură din nou. A fost momentul în care a văzut pe viu puterea rugăciunilor părintelui Arsenie. Atunci a înţeles pe deplin cu cine fusese prieten atâţia ani. S-a întors la Sinaia şi marele duhovnic i-a spus zâmbind - "Ai văzut puterea lui Dumnezeu! Acum ai încredere în mine?". O privesc pe soţia lui Gheorghe Vâlcea. Umblă prin curte ca un prâsnel, robotind printre flori. E rodul viu al unei nădejdi împlinite.

Dar acesta nu a fost singurul miracol făcut de pă­rintele Arsenie. S-a mai întâmplat şi cu un prieten de-al lui Gheorghe Vâlcea. Fusese internat la spital la Azu­ga, iar doctorii i-au spus că mai are de trăit doar două luni de zile. Îşi pierduse orice nădejde. Faţa lui se înnegrise de boală, ca un tăciune. "Mă durea sufletul de el, că eram tare buni prieteni. Aşa că l-am rugat să se externeze şi să mergem la părintele Arsenie. El nu mai trăgea nădejde că scapă, dar a venit cu mine".

Părintele i-a primit în grădină şi a început să le vor­bească de planurile sale de viitor. Ca de obicei, nu se concentra pe durere şi boală, ci încerca să mute accen­tul spre nădejde. "La sfârşit, a venit la prietenul meu şi i-a trecut mâna de pe piept până spre pântece şi i-a spus: «Stai liniştit, că nu o să mori din asta». Atât! Am plecat, iar prietenul meu nici nu s-a mai întors la spital. În câteva zile s-a pus pe picioare. Trăieşte şi acum şi e sănătos. Tun! Vindecarea s-a petrecut îna­inte de revoluţie, iar de atunci nu a mai avut nicio pro­blemă serioasă cu sănătatea".

De dincolo de mormânt

Gheorghe Vâlcea a fost ultimul care a ieşit din groapă. Ar fi rămas acolo pentru totdeauna, lângă cel la care ţinuse atât de mult. Nu mai ştie decât că l-au prins preoţii în braţe. De văzut nu vedea nimic, din pricina lacrimilor. Apoi zilele s-au scurs, şi între el şi plecarea la Domnul a părintelui s-au aşternut anii. La mormânt au început să vină oamenii. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Pelerinii po­vesteau miracole, călu­gării găseau izbăvire în ispite. Părintele Arsenie nu refuza pe nimeni. Aşa cum îi spusese domnului Gheorghe Vâlcea, din cealaltă lume lucra cu mai multă putere.

Ani de-a rândul s-a numărat şi el printre ei. A continuat să lucreze la mânăstire la Prislop. Poarta de la intrare e sculptată de el, şi la fel şi ceea ce e dăltuit în lemn prin mânăstire. Din când în când, urca în faţa crucii ieşite din mâinile lui. Îngenunchea şi se ruga părintelui. Nu-i spunea multe vorbe. Ştia sfântul ce are nevoie. Până într-un an, de curând, când boala de picioare l-a secerat din nou. A mers la spital, a cer­cetat doctori, dar za­darnic. Durerile nu-l pă­ră­seau. Şi-a adus atunci aminte de ce-i spusese marele duhov­nic - "să vii la mor­mânt!". Şi-a ve­nit. A plecat din spital cu greu, pentru că nu se simţea bine. Chinuit, a ajuns la Prislop şi s-a pră­buşit în faţa crucii părin­telui. L-a rugat să-l ierte, i-a spus că e neputincios şi că acum e ultima oară când vine să-l cerceteze. Bă­trâneţele l-au ajuns, pi­cioarele îl dor, aşa că de acum îi va vorbi de acasă.

Când s-a ridicat, a sim­ţit că durerile îl pără­sesc. Se simţea mai bine. A mers câţi­va paşi, apoi a coborât sprinten până la mânăstire. Era ca nou. "Şi să ştiţi, aveţi cuvântul meu, că sunt om bătrân, de atunci nu am mai avut probleme cu picioarele.

M-au chinuit întreaga viaţă, mai bine de douăzeci de ani, dar, din momentul acela, părintele m-a vindecat. Drept spusese că de dincolo mă va putea ajuta mai uşor".

De atunci nu s-au mai despărţit. Nea Gheorghe Vâlcea îi vorbeşte mereu. Când sculptează în micul lui atelier, acolo unde au stat la taifas zile în şir, când lucrează prin grădină sau când stă, pur şi simplu, gân­dindu-se. Atunci, în ceasurile ace­lea de linişte, când cugetul devine mai subţire şi mai sprin­ten, simte prezenţa părintelui Arsenie. "Vorbesc atunci cu el, aşa cum vorbesc acum cu dum­nea­voastră. Şi-l simt. Ştiu că mă ascultă şi mă vede. Atunci se aprinde-n mine focul pe care mi l-a lăsat şi care nu o să se stingă decât în clipa când vom fi din nou împreună. Pentru că pe părintele l-am iubit mai mult decât orice pe lumea asta. Şi nu o să am pace până când nu-l voi reîntâlni. Din nou. Dincolo. Aşa cum mi-a pro­mis".