Dupa cinci ceasuri de mers neintrerupt cu masina, am ajuns la Schitul de maici de la Petru Voda tocmai cand soarele isi ridicase geana inflacarata deasupra muntilor, iar lumina lui, inca rece, poleia piezis crestetul falnicilor brazi seculari. De cum am coborat din batranul meu Opel, am fost intampinat cu zambetul pe buze de vestitul mester popular, Ioan Pop, maramuresean de-al nostru, din Grosii Tiblesului, care coordoneaza de cativa ani lucrarile din incinta sfantului lacas.
„Tanguirea monahului ispitit”
Din dreapta noastra se aude un fluierat prelung, moment in care mesterul intelege imediat mesajul, asa ca se scuza politicos, apoi se indreapta cu pasi grabiti spre grupul de muncitori de la capatul cladirii. Se pare ca era ora mesei. Ramas singur, simt cum mi se strecoara in suflet fiori de mahnire, mai ales ca maicuta imi spusese la telefon ca era suspecta de pneumonie. Imi las privirile sa rataceasca jur imprejur, oprindu-le pentru o clipa pe chilia maicutei de peste drum, apoi intru cu aceeasi calda infiorare in camera in care dormeam de obicei. Ma asez pe patul preferat, cel cu picioarele inalte si ma cuprinde, asa, deodata, o dulce toropeala.
De teama sa nu adorm, iau de pe masa, la intamplare, un numar din “Atitudini”, o revista “de gandire si traire romaneasca”. Din primul moment mi-a atras atentia editorialul maicutei Fotini< “Tanguirea monahului ispitit”. Citesc cu multa curiozitate< “O, calugarie! Cat de negraita este taina ta si cat de ademenitoare sunt bratele cu care m-ai strans inca de la inceput. Sa ma intorc? Ma strangi prea tare. Sa merg inainte? Nu am putere. Legata sunt de bratele tale, dar si de patimile mele. Imi simt sufletul ferecat si nicio geana de lumina nu zaresc. Ce intuneric! De neinteles imi sunt toate si pasesc ca intr-o robie”. Citesc apoi cu mult interes< “O, calugarie! Unde este dulcea mangaiere ce mi-o aratai la revarsatul zorilor, cand cu nesat incepeam sa rostesc rugaciunea Mirelui Meu? O, calugarie! Unde-ti este nebiruita putere ce mi-o aratai la apusul soarelui, de parca nimeni nu era mai de neinvins ca mine? Legea firii era mult prea mica fata de puterea ta. Somnul mi-l opreai, foamea mi-o faceai prieten, trupu-mi intareai, mintea mi-o furai si o trimiteai sa cotrobaie prin vietile Sfintilor…”. Fraza aceasta am citit-o de trei de ori si de fiecare data incercam sa-mi imaginez cam ce-ar insemna sa te imprietenesti cu foamea si sa ratacesti prin vietile Sfintilor… Nici nu banuiam ca are atata talent maicuta… Urmeaza alte “tanguiri”, la fel de profunde si mistice, iar finalul este cat se poate de sugestiv< “O, calugarie, strange-ma tare, ca sa nu alunec din bratele tale, cu care m-ai legat din tineretile mele. tine-ma cu darul tau, cel dat mie de Hristos, Domnul meu!”. Uf! Tulburator…
Nea Ion, cum ii spun maicutele, mi-a spus cu bucurie< ”Vad ca te-ai indragostit de Petru Voda, dar nu ma mir, pentru ca, desi sunt aici de patru ani, nu ma dau dus! Pana la urma tot imi mai gasesc ceva de lucru, numai ca sa nu plec. Daca nu gasesc, inventez…”. Rade. Apoi continua< “N-are rost s-o astepti pe maica Fotini pentru ca a fost cam bolnava in ultimele zile si cred ca s-a mutat intr-o chilie mai calduroasa. Asa cred eu…”.
Intrebari si raspunsuri
Rasfoind revista, citesc un interviu incendiar cu Parintele Justin Parvu, realizat tot de monahia Fotini. O sa reproduc, in cele ce urmeaza, raspunsul parintelui la doar doua intrebari puse de maicuta, din motive lesne de inteles. Prima< “Multa lume se intreaba cum de v-ati suparat pe Dan Puric, mai ales ca sfintia voastra i-ati aratat calea catre Biserica si ati rostit multe cuvinte laudative la adresa lui?”. Raspuns< “Mai, in privinta lui merge zicala aceea romaneasca< «Un om, ca sa-l cunosti, trebuie sa mananci o banita de sare». Si a doua< “Credeti ca actoria poate fi un mijloc de pescuire duhovniceasca?”. Parintele a raspuns< “Bineinteles, dar depinde in ce duh o faci, cum o faci. Daca nu ai pocainta, in zadar este toata lucrarea ta. Actoria este si falsitate. Depinde cat adevar ai in tine ca artist. Acest actor care intr-o ora poate schimba trei masti m-a pacalit si pe mine… Eu i-am dat o sansa si o mana de dragoste domnului Puric, ca unul ce putea sluji cauzei acestui neam… Dar, in sfarsit, mai este inca loc de pocainta pentru fiecare, chiar si pentru cel mai mare criminal”.
In asteptare…
Nu cred ca este cazul sa fac niciun comentariu, mai ales ca nu stiu exact ce s-a intamplat. O sa aflu, fara nicio indoiala, asa ca o sa revin pe marginea acestui subiect… Am iesit apoi afara, lasandu-mi pasii sa rataceasca indelung prin curtea schitului, pasind cu grija, de teama sa nu strivesc florile amintirilor care imi rascolesc intreaga fiinta. Veneam pentru a cincea oara aici si de fiecare data am fost insotit de maica Fotini. Acum parca imi lipsea, dar in acelasi timp eram constient ca am venit sa iau binecuvantarea de la Parinte, inainte de a pleca in misiunea vietii mele. In timp ce urcam dealul agale spre chilie, ma las invaluit de tristeti ciudate. Rememorez secvente din cele doua filme documentare, ”Fericiti cei prigoniti” si ”Frumusetea marturisirii”, realizate aici in mai putin de trei luni, filme despre care o sa va povestesc altadata.
Un fior de crispare trece ca un gand fugar prin privirea mea atintita spre usa de la intrare, care era larg deschisa. Pe masura ce urcam treptele, simteam ca nu mai am nimic din infatisarea intunecata, pustie si trista de odinioara. Faptele adunate in mintea mea intr-o enigmatica inlantuire acum au capatat o alta dimensiune. Totul era limpede. Clar si evident. Parintele mi-a risipit bezna din suflet si mi-a dat o noua identitate. Gandul ma duce la interviul realizat de maicuta. Nu stiu de ce, cuvintele ateului Voltaire atarna grele, ca o sentinta< “Lumea e plina de ticalosi care se cred ingeri!”.
Ajung la etajul doi. Un grup de calugarite tocmai se pregateau sa intre. Ma bag si eu printre ele. Cateva ma cunosteau, zambindu-mi discret. Ma asez cuminte pe scaunul de langa usa, asteptand sa-mi vina randul. Dupa calculele mele, trebuia sa astept cel putin trei ore, dar nu era nicio problema. Aveam suficienta rabdare. Langa mine se asaza o calugarita inalta, supla, cu trasaturi fine. Era de o frumusete rapitoare. Citea cu evlavie dintr-o Carte de rugaciuni. Din nou ma duce gandul la maica Fotini, care a scris despre ispitele monahului. O mai admir o data pe calugarita, fara s-o poftesc in inima mea, de teama sa nu comit adulter, apoi revin dintr-o singura scuturare a capului de pe poteca incalcita a gandului.
Revederea cu cel mai mare duhovnic al tarii
Tocmai cand incercam sa ma adancesc in prapastiile fara fund ale sufletului meu bantuit de ispite, se apropie de mine parintele Chirion, un alt maramuresean de-al nostru, baimarean sadea, care ma duce in anticamera parintelui. De aici pana la mult asteptata revedere cu cel mai mare duhovnic al tarii n-a fost decat un pas. Totul s-a derulat atat de rapid incat nici nu mi-a venit sa cred ca parintele Sofronie imi acorda cinstea de a intra inaintea lui. Am deschis usa incet, intrand cu sfiala, apoi am inchis-o dupa mine si mai incet, de teama sa nu fac nici cel mai mic zgomot.
Parintele, cu barba si parul argintii, statea in acelasi fotoliu cu brate imense. Avea o stare de plinatate launtrica, radiind bunatate si intelepciune, ca un sfant bizantin. M-a invaluit intr-o privire calda, prieteneasca. Se vedea clar ca se bucura de reintalnirea noastra. M-am asezat in genunchi in fata lui si i-am sarutat mana dreapta, asa cum face orice crestin cu frica de Dumnezeu. Parintele m-a invitat apoi pe un ton bland sa stau langa el pe un alt fotoliu. Ca intr-o uriasa harpa eoliana cu mii de strune, toate acordate cu grija timp de nouazeci si trei de ani pe care i-a implinit pe 10 februarie anul acesta, simt cum in sufletul Parintelui Justin Parvu vibreaza intreaga istorie a neamului, cu trecutul, prezentul si nadejdea lui in viitor. Vibreaza natura romaneasca, cu toata viata ei plina de culoare, de mireasma, de vuiet, de barbatie, de suferinta, de iubire de neam, de tara, dar mai ales de Dumnezeu.
“Calugaria este forma cea mai inalta de slujire lui Hristos”
Pentru intaia oara suntem numai noi doi in chilie. Ma aflu atat de aproape de duhovnic incat ii vad mai bine ochii de un albastru nepamantesc, ce aminteste de cerul Paradisului. Se vede atat de clar ca Hristos este prezent in el incat nu mai este loc de nicio indoiala. Ma infioara gandul ca amandoi am trait pentru o vreme, in perioade si pe baricade diferite, in lumea dinapoia zabrelelor de fier, sfintia sa ca victima iar eu ca si calau. Pentru mine nu exista o minune mai mare decat aceasta fabuloasa intalnire regizata de Dumnezeu, intalnire care mi-a atins inima ca o flacara glaciala ce sfasie pielea, aidoma fierului rece apucat cu mana goala. Parintele mi-a “scanat” interiorul dintr-o privire, iar vocea lui blanda mi-a risipit toata tulburarea sufleteasca< “Sfantul Augustin spunea< «Fericit talhar, toata viata lui a furat si la urma a furat Raiul». Asa este si cu tine. Ai avut o viata pacatoasa, ai gasit drumul cel drept, cu ajutorul lui Dumnezeu, apoi ai ajuns un om fericit pentru ca ai inteles care este misiunea ta pe acest pamant. Mai, fericirea consta in unitatea interioara pe care o realizeaza mai usor calugarul, de aceea calugaria este forma cea mai inalta de slujire lui Hristos. Cand eram in temnita la Aiud am fost cu adevarat un om fericit, pentru ca a fost singurul loc din viata mea in care am avut timp de o pravila, de un canon de rugaciune mai intens, ca deh, tot restul vietii a fost o continua hartuiala. Eu m-am lasat mereu in voia lui Dumnezeu si nu mi-a placut niciodata sa fug de greu. Tot ce am primit in viata mea am luat-o ca din mana lui Dumnezeu. Acolo, in camaruta din temnita de la Aiud, am descoperit cu adevarat taina vietii duhovnicesti, acolo au coborat peste mine pacea si linistea sufleteasca. Acolo am invatat sa ma rog si frumusetea acelei rugaciuni n-am mai trait-o niciodata in libertate. Cei pe care i-a invrednicit Dumnezeu sa moara mucenici in puscarie ajunsesera cu adevarat la un stadiu sporit al rugaciunii si de aceea Hristos i-a luat degraba la El. Pentru acesti tineri cu suflet de crin, tortura din temnitele comuniste a fost usa prin care Hristos le-a facut intrarea in cer…”.
“Trezeste-te! Ridica-te din mocirla pacatului la cunostinta Luminii mantuitoare!”
Parintele isi sterge ochii umezi cu un servetel alb, ma priveste intr-un anume fel, apoi imi spune cu solemnitate< ”Cand pe pamantul tarii faradelegea se instituise ca putere legala in stat, ignorand vointa poporului, dar mai ales Biserica lui Hristos, tinerii din generatia mea au daruit tot parfumul sufletului lor lui Dumnezeu. Am facut parte dintr-o scoala de formare a caracterelor. De crestere a elitei. Tot ce-si poate imagina mintea noastra mai frumos ca suflet, mai inaltator, mai drept, mai puternic, mai intelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz. Traind impreuna la aceeasi scoala, poate la aceeasi gazda, mancand din acelasi blid, dormind in aceeasi camera, noi ne-am cunoscut gandurile unii altora, ne intelegeam, cresteam impreuna si ne adapam la fantana acelorasi daruri, darurile Duhului nou al vremii< al iubirii in Hristos! Din cei de atunci am ramas doar cativa ca marturie a naufragiului de jumatate de veac al bietei noastre tari, privind cu durere la prabusirea tineretului de astazi in cloaca pervertirii si promiscuitatii morale, in libertinaj si anarhie sociala. Puterile fizice ne-au parasit, e adevarat, dar nu si cele sufletesti. Pana cand vom fi constienti si luciditatea mintii nu ne va parasi, vom striga sufletului tanar romanesc< Trezeste-te! Ridica-te din mocirla pacatului la cunostinta Luminii mantuitoare! Aduna-te cu cei buni la picioarele lui Hristos si porneste din nou la lupta, urcand muntele suferintei, biruindu-ti patimile trupesti, trecand prin padurea cu fiare salbatice, ucigand in tine orice gand meschin si egoist, precum si orice dorinta de marire lumeasca. Numai asa poti sa-ti croiesti drum prin mlastina deznadejdii, suportand tot oprobiul public al celor inconstienti si ignoranti in rautatea lor, in numele neamului tau! Vei suferi, dar vei invinge!”.
*****
Parintele mi-a facut semn cu degetul sa ingenunchez in fata lui, apoi mi-a spus cele mai frumoase cuvinte pe care le-am auzit vreodata< “Te binecuvantez sa duci mai departe acest mesaj al generatiei noastre, constient fiind ca prin fiecare din cei care au cazut jertfa in Numele lui Hristos, neamul romanesc a urcat o noua treapta de lumina in Imparatia lui Dumnezeu!”.
Informatia Zilei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu