Ioan Ianolide despre infranare

Tot ce facem trece prin conştiinţă, deci ne face responsabili. Dacă simţurile sunt lăsate la întâmplare ajung la exces, dacă li se adaugă fantezia devin patimă, iar patima degradează şi distruge însăşi viaţa.

Concepţia materialistă, care pune la baza ei nesaţiul după plăceri, nu numai că nu oferă saţiul senzorial, dar în final îi dis­truge şi spiritual pe oameni, până când aceştia, epuizaţi în cele materiale, obosiţi în plăceri nestăpânite, nemulţumiţi, goi şi de­căzuţi ajung a fi mai răi decât animalele, dezlănţuindu-se în dezmăţ şi denaturări ori în ură, mişelie şi bestialitate[1].

Nimic nu trebuie făcut în exces. De pildă, nu avem dreptul să mâncăm decât atât cât e bine să mâncăm, nici mai mult, nici mai puţin, răul fiind şi-n ispitele de-a dreapta, şi-n cele de-a stânga. Dar simţurile nu au limită, ci limita trebuie să o pună conştiinţa. Conştiinţa intră în aparent conflict cu simţurile când le înfrâ­nează spre norma firească, dar şi simţurile intră în conflict cu conştiinţa când îndeamnă la exces.

Prin viaţa religioasă omul primeşte luminare de sus ca să descopere chipul adevărat al lumii. Acesta nu este un proces strict intelectual, ci unul de trăire, adică un proces de rupere de lume prin înfrânare şi asceză. Asceza aduce cu sine bucuria vie­ţii şi pacea dintre oameni.

Patimile şi păcatele trebuie frânate. La început se vor înfrâna patimile săvârşite cu fapta, apoi cele săvârşite cu limba, iar în cele din urmă trebuie smulsă însăşi rădăcina patimilor din gând, până la curăţirea minţii şi a imaginaţiei. Bătălia trebuie dată zilnic, prin cercetarea atentă a conştiinţei şi prin hotărârea fermă de înfrânare[2].

Armele sunt multe şi variate. Postul subţiază mădularele tru­pului până ce devin transparente şi mintea le poate citi adevă­rata rostuire. Dar postul are rigorile şi primejdiile lui, deci tre­buie practicat disciplinat. Rugăciunea ajută mintea să vadă voia lui Dumnezeu, rostul vieţii şi raţiunile lucrurilor. Ea este iriga­rea cu har a oamenilor. Privegherea e necesară, căci prin ea ne smulgem din preocupările cotidiene şi cugetăm la cele înalte, dumnezeieşti şi veşnice. Lectura Sfintei Scripturi are şi ea o uri­aşă înrâurire asupra oamenilor, iar relaţiile cu ceilalţi se cer şi ele a fi bine orânduite. Cadrul exterior în general îl influenţează pe om şi acesta trebuie să ştie să-şi afle mediul prielnic.

Când mediul nu este favorabil şi sufletul este asaltat violent de patimi, se pot lua măsuri mai aspre, care să disciplineze sim­ţurile şi mintea. Munca, istovirea trupească, sportul sunt mijloa­ce cu eficacitate pedagogică. Boala, suferinţa, durerea sunt prile­juri de tămăduire sufletească. Cugetarea la moarte are şi ea mare înrâurire asupra conştiinţei. De mare importanţă este şi atenţia lăuntrică: o imagine pătimaşă obsesivă prin plăcere poa­te fi contracarată voluntar cu o imagine a urâţeniei acelei plă­ceri, până ce se spulberă plăcerea însăşi. Trebuie evitate prilejurile care stârnesc patimi. Paza severă trebuie pusă în primul rând în gând.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 460-462)

[1] ”Cu adevărat cel stăpânit de draci este mai rău decât aceia” (Sf. Grigorie Simitul, Filocalia, VII, cap 115). (IV. ed.)

[2] ”Deci toată grija omului să fie pentru păzirea simţurilor şi a gândurilor, ca să nu stea sau să nu facă ceva ce nu i se pare că este după Dumnezeu” (Sf. Petru Damaschin, Filocalia, V, Despre înfrânare). (N. ed.)