Primul interviu al Parintelui Justin Parvu, iulie 1991

Mănăstirea Secu, Iulie 1991, de Monahia Nina

Fiind convertită la ortodoxie şi călugăriţă, am avut binecuvîntata ocazie să vizitez şi să stau în mănăstirile din România timp de 2 ani. O profundă dragoste faţă de această ţară şi de locuitorii ei a crescut în mine şi am învăţat multe; unul din ele este adevărata natură a ospitalităţii creştine. România a fost o ţară ortodoxă de la începuturi şi a fost evanghelizată de Sfîntul Apostol Andrei. Tradiţia ortodoxă s-a păstrat aici de-a lungul secolelor. Am întîlnit mulţi oameni: monahi şi laici, a căror sfinţenie, dragoste pentru Dumnezeu şi apropiere, deci, m-au transformat, m-au impresionat.

Unul din cei pe care i-am cunoscut şi care a avut o profundă influenţă asupra fiinţei mele a fost Părintele Justin Pârvu. L-am întîlnit prima dată cînd era părinte duhovnic la Mănăstirea Secu, unde sînt aproximativ 50 călugări.

Gazda noastră minunată, Părintele Ioanichie Bălan, autorul Patericului Românesc, ne-a luat pe două dintre cele cu care am venit în ţara să-l cunoaştem. Prima dată cînd l-am privit am început să plîng. Ceva din profunzimea mea a fost atins, deşi nu ştiam nimic despre părintele. Am simţit sfinţenia şi profunzimea lui, am simţit o atracţie şi o dragoste duhovnicească pentru părintele şi am dorit să ştiu cît mai multe despre el. Apoi, am început să întreb oamenii despre părintele şi am aflat că a fost închis 16 ani (1948-1964) în timpul comuniştilor. Mi s-a spus că niciodată nu face focul în chilia de iarnă şi mulţi ani a fost în pustie, de aceea mulţi oameni vin să-i ceară sfatul şi să afle mîngîiere, alinare.

M-am hotărît să-i iau un interviu şi am găsit ajutorul unui prieten, Ştefan, care mi-a tradus.

Văzînd cum oameni din toate colţurile ţării şi de toate categoriile vin la chilia Părintelui Justin, mi-am amintit de situaţiile în care pelerinii mergeau să-l vadă, să se sfătuiască şi să se spovedească părinţilor sfinţi şi înţelepţi ai Mănăstirii Optina.

Am aşteptat personal aşa cum de obicei oamenii aşteaptă la uşa chiliei părintelui. Toţi aduceau părintelui daruri: cartofi, ulei, pîine sau altele şi părintele le dăruia următoarei persoane care intră la dînsul. Părintele primeşte fiecare persoană cu dragoste deplină.

Fiii duhovniceşti ştiu multe situaţii în care părintele i-a ajutat. Mulţi spun despre părintele că e un sfînt. La prima vedere părintele pare simplu, dar în acelaşi timp ceva extraordinar întîlneşti la el. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la părintele e imensa suferinţă născută de dragul Domnului, Care-l sfinţeşte, şi de aceea orice povară adusă şi lăsată pe umerii lui, fie că e uşoară sau grea, părintele o suportă ca fiind a lui proprie. Am putut să văd cum durerea ascunsă în cuvintele oamenilor loveşte în centrul fiinţei lui.

Părintele stă liniştit şi suferă, şi apoi din gura lui iese exact ceea ce îţi este necesar – adevărat şi simplu.

Totdeauna străluceşte în ochii lui o bucurie liniştitoare.

Părintele Justin este acum la o nouă mănăstire înfiinţată de el, numită Petru Vodă.

Cînd o prietenă a mea din Bucureşti a citit primul interviu luat Părintelui Justin la Mănăstirea Secu, s-a hotărît să-l intervieveze pentru un ziar ortodox creştin din Bucureşti. Acesta e al doilea interviu. În al treilea interviu, Părintele Justin mi-a relatat o minune întîmplată în perioada în care era deţinut politic, despre păcatul de a fi laş şi despre ispăşirea acestui păcat. Ni le-a relatat cu cîteva nopţi înainte ca eu să părăsesc România.

Monahia Nina

Schitul Sfînta Cruce, Mănăstirea Sfîntul Paisie, Forestville – California – Februarie 1994

LA ORA ACTUALĂ MONAHISMUL PRESUPUNE A PIERDE SINGURĂTATEA

Părintele Justin: – Viaţa monahală contemporană e total diferită de ceea ce era în trecut. La această oră, monahismul e chemat să apere adevărul credinţei. Monahului i se cere a-şi părăsi singurătatea şi izolarea. Să discutăm despre viaţa Sf. Vasile. Viaţa lui sfîntă a trăit-o în mijlocul suferinţelor oamenilor. Spitalele create de el şi toate celelalte realizări arată că ştia despre multele suferinţe ale vieţii.

Monahul e singura fiinţă umană oarecum avantajată: el trebuie să fie prezent şi să muncească oriunde e nevoie, fără a fi plătit material. Munceşte din greu pentru alinarea sau uşurarea suferinţelor umane şi ale vieţii, singur. De aceea, ce fac monahii e respectat foarte puţin. Noi cu greu trăim viaţa ce o avem de trăit, cu greu mai facem ceea ce ar trebui să facă monahii. Sîntem depăşiţi de evenimente. Nu părem a percepe sărăcia spirituală cu care se confruntă fraţii din lume. Monahul trebuie să trăiască intens propriul monahism, dar în acelaşi timp trebuie să poarte de grijă şi lumii. El trebuie să fie un martor rugător, o lumină arzătoare în ochii lumii, un martor sacrificat pentru adevărul creştin.

O mănăstire e într-adevăr un loc de rugăciune. Dar mănăstirile noastre sînt îngrijorate şi preocupate ca proprii monahi să-şi menţină starea de rugăciune. Şi chiar noi, monahii, sîntem reci, lipsiţi de trăire, nerugători din acest punct de vedere. Şi atunci cum putem să-i ajutăm pe cei din lume care caută adevărul, pe mirenii care sînt din ce în ce mai mulţi?

Desigur, mirenii doresc să vadă sfinţenia monahilor, acum, aici, pe acest pămînt. Şi nu există nici un mod să-i minţi. Noi, monahii, nu le putem doar spune că există Dumnezeu şi că trebuie să credem în El. Trebuie să fim icoane rugătoare arzătoare de dor de Dumnezeu, lumini, pentru că oamenii de care noi ne ocupăm sînt foarte pregătiţi intelectual (chiar intelectuali culţi) şi care caută adevărul.

Sîntem lipsiţi de credinţa şi de curajul Sfinţilor noştri Părinţi.

Pe pămînt minunea noastră este să trăim o viaţă sfîntă în mijlocul atîtor lucruri la care trebuie să renunţăm. De fapt noi, românii, am trăit oarecum izolaţi, fără a avea parte de multă bunăstare şi tehnologie şi această situaţie a fost benefică pentru nivelul de înţelepciune spirituală. De exemplu viaţa de familie: sănătatea vieţii de familie e necesară pentru orice fiinţă umană. Ceea ce vreau să spun este că atunci cînd nu eram fericiţi din punct de vedere material, nu eram consideraţi mai puţin buni creştini. În vest, spiritualitatea creştină a slăbit foarte mult din cauza dezvoltării tehnologice foarte puternice, începută în special de la Revoluţia Franceză.

Să vă spun ce este monahismul: este singura armă a unei naţiuni care trebuie să lupte întotdeauna în linia întîi a bătăliei. E adevărat că acum noi, monahii sîntem slabi şi mijloacele noastre sînt sărace. Am devenit aşa după primul război mondial, cînd francmasoneria ne-a invadat ţara. Biserica a devenit din ce în ce mai supusă. Carol al II-lea a avut un caracter corupt. A omorît figurile remarcabile ale ţării, a învrăjbit partidele politice între ele, a lucrat ca să discrediteze şi să dezonoreze partidele şi le-a făcut să lucreze împotriva intereselor ţării. Biserica a fost mereu subordonată politic, supusă acţiunilor şi capriciilor politice. Învăţătura noastră religioasă a fost foarte săracă. Noi am avut numai un seminar pentru monahi la Mănăstirea Cernica, dar şi el a fost desfiinţat după 1940 din motive politice.

Ascunzîndu-ne în spatele cuvintelor “supunîndu-ne oficialităţilor, ne supunem lui Dumnezeu Însuşi”, ierarhia noastră s-a supus în faţa cezarului acestei lumi. Acest lucru ne subminează existenţa noastră. Nu vreau să spun că trebuie să fii nerespectuos, dar acest mod de a deforma versetul biblic ne-a înrobit pe noi monahii, politicienilor. Din nefericire, sîntem lipsiţi de credinţa şi curajul Sfinţilor noştri Părinţi, care au coborît din sihăstrie şi au mers pe străzi şi în pieţele Constantinopolei ca să prevină distrugerea sfintelor icoane cu propria lor viaţă. Şi dacă am avea minimum din această credinţă a sfinţilor în Domnul nostru Iisus Hristos, am putea cu siguranţă schimba soarta acestei ţări. Vedeţi voi, noi am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim. Noi încă dormim. Să ferească Dumnezeu să dăm socoteală de aceia care şi-au trădat credinţa!

CEA MAI INTERESANTĂ EXPERIENŢĂ A VIEŢII: A TE CUNOAŞTE PE TINE ÎNSUŢI

Monahia Nina: – Vă rugăm, părinte, povestiţi-ne ceva din timpul anilor de detenţie.

P. Justin: – Dragii mei, a fost o perioadă întunecată de cumplită suferinţă, ani în care era foarte greu de trăit. Am avea nevoie de un an întreg să ne liniştim sufletele ca să răspundem la întrebări. Acele anchete care se făceau au implicat mulţi oameni. De exemplu, dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute şi apoi să mă întîlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai tîrziu – numele acelei persoane apărea în anchetă.

Trebuia să răspundem întrebărilor: “Da, sigur am avut o scurtă discuţie” şi anchetatorii întrebau: “Despre ce aţi vorbit? Despre cum să organizaţi rezistenţa?” Apoi răspundeam: “Nu, nimic despre aceste lucruri, doar chestiuni obişnuite”; în sfîrşit eram bătuţi, torturaţi psihic pînă semnam o hîrtie în care se spunea că noi ştiam totul şi că eram criminali. Şi aşa luam 10 sau 15 ani pedeapsă.

Toate aceste întîmplări au însemnat mult în viaţa mea. Cînd toate aceste întrebări s-au terminat, viaţa mea a cunoscut o perioadă de pace – toti deţinuţii, de fapt, treceam prin această perioadă. Ea începea cînd reuşeam să pătrunem în interiorul nostru. Aceasta e cea mai importantă experienţă pe care o poţi avea în timpul vieţii: a te cunoaşte pe tine însuţi. Apoi urmează o perioadă de consolidare pe calea suferinţei, graţie căreia reuşeşti să te cunoşti pe tine însuţi. A fost total şi simplu că noi ne redescopeream la acele ore pe patul suferinţei: era o chemare.

După 15 ani şi jumătate am întîlnit pe unul din foştii deţinuţi ca episcop. Se retrăsese de asemenea într-o mănăstire şi mi-a spus: “Părinte, ştiu că ai suferit mult, dar nu crezi că n-ar trebui să facem politică?” “Prea sfinţite, cu permisiunea voastră, asta nu e politică. E dreptul şi datoria noastră să veghem şi să ne apărăm pe noi şi adevărul creştin. Aceasta presupune să vorbim şi să arătăm lumii pericolele cu care se confruntă creştinătatea în aceste zile”. Episcopul nu a părut mulţumit de acest răspuns. Numai după ce am înţeles exact de ce eram în închisoare am început să rezistăm. A urmat o perioadă în care ne-am închipuit, şi apoi ne-am eliberat de iluzia acelor zile în care americanii vor veni şi ne vor elibera pe toţi. Oamenii erau foarte înflăcăraţi de această speranţă. Dar acest zvon era pură propagandă. Era un mijloc prin care comuniştii făceau mai multe victime, prin care mai mulţi deveneau deţinuţi.

A urmat apoi adevărata întărire duhovnicească. A fost foarte puternică, aproape inexplicabilă, pentru că noi eram complet izolaţi în fortăreţe ca Aiud şi Gherla. Aiud şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai literar sens al cuvîntului.

Noi eram martori ai degradării propriului trup. De la un anumit stadiu nu mai eram în stare să simţim nimic – era ca o pace adîncă. Puteai să simţi numai coloana vertebrală. Singurul mijloc de subzistenţă al trupului era rezistenţa muşchilor. Depăşirea acestui stadiu ne făcea să aşteptăm şi să ne pregătim de moarte: a trăi permanent cu această realitate şi avînd-o mereu în faţa ochilor a fost un lucru înspăimîntător.

Aşa că nu erai uimit cînd colegul tău de pe priciul alăturat nu îţi răspundea cînd era strigat. El putea fi mort şi aşa rapid s-au întîmplat multe morţi. Din cauza stării avansate de inaniţie, trupul începea să se umfle peste tot: picioare, degete, cap. Ne întrebam de ce deveneam aşa de graşi. Printre noi erau medici care ne-au explicat că atunci cînd trupul îşi pierde puterea nu mai e în stare să elimine apa pe care o reţine în ţesuturi. Noi apăsam cu degetul undeva pe piele, acolo se făcea o gaură şi pielea nu-şi mai revenea la loc. Această fază însemna că moartea era o chestiune de ore. Noi toţi eram foarte tineri: de la 22 la 35 de ani. Oricînd intrai în acea fază puteai să-ţi pierzi controlul – nu mai ştiai ce spui şi ce faci.

ACELEA ERAU ZILE DE SACRIFICIU ŞI JERTFĂ, EXTRAORDINARE, UNICE

- Ce puteam ca preot să fac în acele situaţii? Am început să spovedesc aceşti oameni, în special în Posturi: în Postul Mare, în cel al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului, al Sfinţilor Apostoli. Dar nu puteam să spovedesc decît 3 sau 4 oameni care sufereau în aceeaşi celulă cu mine. Ce puteam să fac pentru ceilalţi, care erau în celulele de lîngă şi deasupra noastră? Cum puteam să obţin Trupul şi Sîngele Domnului Iisus? Această responsabilitate de a schimba viaţa
spirituală a celorlalţi oameni a devenit bucuria fundamentală a vieţii mele. Personal, nu am mai simţit durerea. Eram în propriul domeniu mai fericit decît atunci cînd eram afară liber, în lume. Aceasta şi pentru că viaţa noastră spirituală devenea din ce în ce mai puternică, cu mult mai puternică decît era înainte de detenţie.

Am suferit de hepatită în infirmerie. Atunci am terminat ultima bucăţică din Sfînta Împărtăşanie şi n-a rămas nici o firimitură. Era acolo un bărbat, Şerban Constantin de 28 de ani, din Constanţa. Suferea de ciroză şi intrase în faza de descompunere. Toată ziua şi toată noaptea ţipa, gemea şi plîngea. Nu primise Sfînta Împărtăşanie de 4 ani şi avea acasă o soţie şi doi copii. Ce puteam să fac? L-am spovedit uneori noaptea şi dimineaţa devreme între 4:00 şi 5:00, timp de 5 minute; gardienii ne verificau prin vizetă. Ei patrulau de la un capăt la altul al culoarului şi se uitau prin vizeta fiecărei uşi, dacă stai în genunchi sau încerci să te rogi pentru cineva.

Ce puteam noi să facem? Am aranjat să avem o discuţie şi am spus: Băieţi, trebuie să mergem şi să cerem să ne vadă un doctor pentru că, slăbiţi cum sîntem, avem dreptul la puţin vin. Şi uite aşa am început: cu o mică bucăţică de pîine pe care o aveam şi cu toate rugăciunile pe care le ştiam, într-un colţ, în afara suprafeţei ce putea fi văzută prin vizetă, singur.

Şi dacă am săvîrşit vreodată Sfînta Liturghie, a fost atunci. Acelea erau zile de sacrificiu şi jertfă, extraordinare şi unice.

Şi durerea era să vezi cum moare un om în faţa ta. Aceasta e adevărata suferinţă. Şi aşa am reuşit să dau Sfînta Împărtăşanie acelui bărbat din Constanţa, care a murit după 3 zile, pe care l-au ridicat din celulă. Am spovedit oamenii din celelalte celule prin alfabetul Morse. Fiecare ştia cum să comunice cu ceilalţi prin perete. Acum ce puteam noi să facem? Nu puteam ţine discuţii foarte uşor; în special cînd discuţiile erau provocate din interior de acei dintre noi care colaborau cu autorităţile, puteai să spui ceva în acea discuţie, înregistrau pe bandă şi apoi foloseau ceea ce ai spus împotriva ta.

Noi eram oameni cu condamnări mari – 7, 8, 9, 10 ani şi mai mult. Oricînd aveam ocazia, puneam cîteva firimituri de pîine în cusături. Ni le verificau la intrare într-adevăr, dar nu în totalitate. Aşa că dacă reuşeai să ascunzi 20 sau 25 grame de pîine în cusături era suficient să prepari Sfînta Împărtăşanie pentru 100 de oameni. Singurul punct de întîlnire era toaleta. Puteai să trimiţi prin morse, că într-un loc din toaletă, omul spovedit găsea Sfînta Împărtăşanie. Sau puteai să trimiţi Sfînta Împărtăşanie cînd treceau prin faţa celulelor, asigurîndu-te că gardieni nu te vor prinde. Acelea erau zile de lumină şi bucurie şi viaţa era bogată. Era cel mai bun loc de educaţie religioasă. Dar apoi gardienii au descoperi şi imediat au încercat să ne împrăştie. Au decis să ne trimită la o mină de sare, nefăcînd distincţie între oamenii sănătoşi şi bolnavi.

AM PRĂZNUIT ÎNVIEREA LUI IISUS HRISTOS LA 800 DE METRI SUB PĂMÎNT

Au urmat două săptămîni de muncă grea. Trebuia să mînuieşti un ciocan uriaş cu greutatea între 15-20 kg şi să spargi bucăţi mari de sare cu el. Jos în mină temperatura era de 35-40 grade şi apa curgea şuvoi pe trupurile noastre.

Îmi amintesc cum un preot, părintele Şerban, Dumnezeu să-l odihnească, la un moment dat nu mai putea ţine ciocanul şi ne-a spus: “Priviţi, eu intenţionez să le spun că refuz să mă sinucid prin acest efort.” În ziua următoare a făcut un pas înainte în timpul inspecţiei şi a spus: “Domnule, eu nu mai pot coborî în puţ – puteţi să-mi daţi orice muncă la suprafaţă dacă doriţi”. Comandantul i-a spus: “Bine, în viitor vom vedea, dar acum intri în mină “. Şi chiar dacă nu i-a plăcut ce i s-a spus el a coborît în mină. Următoarea zi, comandantul lagărului i-a spus: “Şerban, tu stai la suprafaţă”.

În lagăr, un gard înconjura mulţi metri în lungime o bucată de pămînt. Nu ni se dădea voie să ne apropiem de pămîntul de lîngă gard. Autorităţile l-au pus pe Şerban la bucătărie să cureţe cartofi. Soldatul de serviciu i-a spus lui Şerban să ia coşul de gunoi şi să-l arunce dincolo de bucătărie. Dar bucătăria era aproape de bucata de pămînt de lîngă gard. “Nu mi se dă voie să-l duc acolo”. “Du-te şi aruncă gunoiul acolo”. Aşa că el a luat coşul cu gunoi, l-a depozitat acolo, a luat colţul şi în acel moment au tras în el. S-a întîmplat în jurul orei 9:00 dimineaţa.

În 1954, noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 metri sub pămînt într-o mină de sare. Totul în acel timp se făcea după modelul sovietic, întreaga viaţă era după modelul sovietic: sărbătorile, muzica, totul. Chiar şi gardienii erau sătui de asta şi ne cereau nouă: “Măi, cîntaţi-ne nişte cîntece româneşti”. “Vrem să auzim viaţa românilor, sîntem acasă”.

Jos, în mină, munceam cot la cot cu civilii, dar eram numiţi “Forţa specială de muncă “. Nu ne dădeau voie să ne strigăm pe nume, purtam numere: 2121, 400 sau 200. Poţi să-ţi imaginezi aceasta? Noi deţinuţii eram împreună cu acei oameni, mineri civili, care încercau să ne arate nouă ce trebuie să facem şi să ne înveţe cum să ne descurcăm (nu ştiam nimic despre minerit). Securiştii, îmbrăcaţi în civil sau în uniforme, nu contează, erau tot agenţi de securitate, le-au spus muncitorilor ce lucrau cu noi că vor lucra cu condamnaţi extrem de periculoşi, cu criminali, şi că nu trebuie să vorbească cu deţinuţii mai mult decît este strict necesar, pentru că deveneau agresivi, chiar în stare de crimă. Am cărat acele unelte de metal foarte grele utilizate în mină. În mai puţin de o lună, acei civili au înţeles că criminalii s-au comportat ciudat de paşnic. Au început să se adreseze nouă cu “domnule profesor” sau “părinte”. Apoi au început să se întrebe: “Ce poate fi aceasta? Ce fel de criminali sînt aceşti indivizi?” După un timp, civilii au început să ne aducă frînturi de informaţii de la suprafaţă: articole tăiate din ziar, lucruri de genul acesta. Nu puteţi să vă imaginaţi ce mult a însemnat aceasta pentru noi, în special pentru intelectualii care erau printre noi. Era o pedeapsă de moarte pentru ei să nu ştie nimic din ce se întîmpla în societate. Trebuie să ai un psihic robust ca să fii capabil să accepţi acesta, să-ţi salvezi sufletul, inima şi mintea, să le păstrezi nealterate, întregi. Aceasta era de fapt ceea ce încercau să distrugă: încercau să-ţi omoare sufletul, mintea, inima şi voinţa ta. Aşa că, vă imaginaţi ce binecuvîntare a fost cînd acei civili, acei oameni, lăsau cîteva ştiri, cîteva informaţii ca noi să le găsim. De exemplu am găsit la un moment dat însemnări ca: “Opriţi creşterea producţiei. Autorităţile intenţionează să ne oblige să muncim cît mai mult şi noi nu mai putem! Intenţionează să ne taie salariile şi noi avem familii de întreţinut.”

Am lucrat într-un mod inteligent, să ştiţi, au fost printre noi mulţi oameni deştepţi, mulţi intelectuali, chiar dacă nu se remarcaseră anterior, şi am fost hrăniţi din nou. Dar cînd am înţeles motivul schimbării modului de comportare faţă de noi, am schimbat placa. Noi, deţinuţii, am fost prea cinstiţi. Dar civilii ne-au arătat ce trebuie să facem: să încărcăm micul tren cu piatră la bază şi cu minereu la vîrf. Aşa că în loc de 50 de vagoneţi am ajuns la 70. Şi asta s-a întîmplat pentru că noi eram prea productivi şi autorităţile au început să concedieze civilii. În acelaşi timp, unii din civili, foarte precaut, au început să strecoare ziare în mină. Acolo printre noi erau oameni de diferite orientări politice, exact ca astăzi. După ce terminau de citit ziarele, începeau să facă comentarii de o profundă perspicacitate politică. Au început să apără diferite fragmente din Sfînta Scriptură. Dar, desigur, aceste lucruri erau descoperite pînă la urmă, pentru că erau agenţi printre noi. La trei oameni unul era agent.

A venit un an de totală şi veritabilă izolare. Am fost aşa de separaţi de lume, că nu am putut şti cînd au fost Sfintele Paşti. În special la Aiud am fost derutaţi de un lucru: la ora 24:00 fix, biserica reformată a început să bată clopotele. Dar noi eram atenţi la biserica ortodoxă, ne-am ascuţit urechile să auzim acele clopote, ştiam că se trag clopotele.

ÎNDRĂZNEŞTI SĂ SPUI CĂ CREZI ÎN DUMNEZEU ?

Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acei vagoneţi pe care îi foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Făceau un zgomot minunat. Le-am bătut pe toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii. Timpul de adunare a fost 2:30. Acela a fost momentul cînd am intrat în ascensor, şi cînd cu toţii am început să facem zgomot. A fost momentul vieţii noastre, cînd am simţit o profundă şi duhovnicească tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii, am cîntat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată. Cînd am intrat în lift am intrat cîntînd “Hristos a înviat!”. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cîntecul lor în adîncime, în mină. Cîntecul a început jos sub pămînt, a continuat în lift şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cîntînd. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului.

“Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Cînd vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Cînd o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, bandiţilor! Toate vieţile voastre sînt în mîinile noastre: noi sîntem cei care decidem ce se va întîmpla cu voi. Şi am hotărît că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi! Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de preoţi, atît ortodocşi, cît şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu mirenii. Apoi, comandantul a început din nou :”Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi ! Aceştia sînt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sînt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Măi, voi! Îndrăzniţi să spuneţi că credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!”

Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în acel moment, dar mi-am spus mie că trebuia să spun ceea ce aşa era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. “Măi, spune de unde eşti!” I-am spus de unde sînt şi m-a întrebat “Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” “Da!” “Nu mai sînt şi alţii în afară de tine? Să-i chemăm pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adînci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai avea apă în ea. Curtea a devenit ca o mlaştină murdară. Au venit vremuri grele pentru noi. Se temeau că am putea forma un grup de rezistenţă acolo. La început ne-au luat la anchetă. Ancheta nu a fost violentă, a fost chiar civilizată. Autorităţile deja ştiau totul despre noi – eram acolo de mulţi ani şi în timpul anchetelor ne-au ascultat cu atenţie să vadă ce le spunem.

Eram acolo de toate categoriile: profesori universitari, ingineri, doctori, judecători şi preoţi. Fiecare a învăţat unul de la celălalt. A fost o şcoală, o universitate a vieţii plină de respect. Acolo am învăţat germană şi italiană. Acolo erau teologi care ne învăţau dogme, rugăciuni, cîntece de slavă, acatiste, orice. Noi toţi învăţăm unii de la alţii. Iată cum a fost păstrată flacăra vieţii, iată cum am rămas vii. Puteai să asculţi un apicultor, şi după mulţi ani ştiai totul despre albinărit şi miere în detaliu. Puteai deveni în acelaşi timp un viticultor şi un geograf. După detenţie ai fi putut merge uşor la cea mai bună universitate dacă doreai. Şi toate acestea se întîmplau în situaţia în care nu era hîrtie şi creion. Dar puteai învăţa franceză zgîriind pămîntul sau peretele cu un cui sau cu o unghie. Profesorul de franceză pe care l-am cunoscut scria texte, cuvinte pe pereţi.

Credeam din suflet că era absolut greşit să nu rezistăm împreună, să nu ne facem datoria, care a fost una de sacrificiu. Totul a început în 1917, cu revoluţia rusă. Adică cu comunismul. Am putut vedea bine ameninţarea lui – noi citeam ziare, nu-i aşa? Numai că nu ne-am aşteptat ca acel dezastru va veni peste noi după 1944 şi chiar şi apoi nu am fost uniţi împotriva comunismului. Nu am avut acea putere, şi pentru ceea ce am spus anterior, că Biserica susţine să nu intre în politică, că intenţionează să se supună statului. Dar atunci ea nu mai e Biserică! Ce o va arăta pe ea Biserică? Unde va fi puterea ei? Regimul comunist ştia cum să se împrietenească cu unul care se supune…

COMUNIŞTII ŞTIAU FOARTE BINE CĂ CEL MAI MARE ŞI REAL PERICOL A FOST BISERICA

Ştefan (traducătorul român): – Părinte, eu cred că poporul nostru în lăuntrul său nu a avut nimic de-a face cu ideile comuniste.

Părintele Justin: – Nu a avut, e adevărat. Noi niciodată nu am crezut în ideile lor. Comuniştii au ştiut cum să-şi introducă proprii oameni în locurile potrivite. Ce altceva au făcut ei? Mulţimi de oameni au devenit deţinuţi. Au luat 7 sau 8 oameni din fiecare sat – elita: poate un preot, un învăţător, cel mai informat şi cel mai respectat. Apoi restul s-a spus fără murmur. Au introdus imnul republicii în loc de “Tatăl nostru” în şcoli, i-au pus pe învăţători şi pe cei mai importanţi în închisori şi i-au înlocuit cu persoane care abia puteau să citească şi să scrie corect, lor le-au dat puterea. Comuniştii au adus în faţă, în frunte, elementele cele mai josnice, oameni fără credinţă şi fără Dumnezeu. Le-au oferit avantaje materiale şi le-au dat pentru că erau oameni foarte săraci. Iată cum au devenit membri ai partidului comunist. Iar acesta n-a fost nici comunism. A fost doar o parodie grotească şi comunismul, şi naţionalismul. Comuniştii ştiau foarte precis ca cel mai mare şi mai real pericol era Biserica. Şi asta o spuneau tot timpul: “Cum puteţi fi atît de proşti să îi credeţi pe popii ăştia? Nu vedeţi că sînt ai noştri acum? Ei n-au nimic de-a face cu Biserica. Nu vedeţi că nu mai slujesc Biserica? În acea perioadă, am a vorbit cu oficialităţile securităţii că de la om la om, fără frică. Nu mă puteau răni mai adînc – eu eram deja condamnat pe viaţă. Şi mă ascultau într-adevăr pe mine. La un moment dat au ezitat: “N-ar fi mai bine să-l credem, ca pe unul care plăteşte din cauza noastră?” Dar, desigur, nu puteau fugi de comunişti cum doreau. Ei spuneau: “Ai dreptate, aici tu eşti criminal, deşi nu ai nimic de-a face cu criminalii”.

Împreună cu noi erau criminali adevăraţi, hoţi, spărgători, cu sentinţe de 10-15 ani. Te îngrozeai numai cînd te uitai la ei. “De ce nu ne permiteţi jumătate din tratamentul acestora?”

Nu ni se permitea să ne vedem rudele, să ţinem corespondenţă, în timp ce criminalii şi hoţii de drept comun ţineau corespondenţa, primeau pachete de acasă, orice doreau.

Securiştii mereu ne răspundeau că noi eram adevăraţii criminali periculoşi, din cauza modului de a gîndi. “Cu modul vostru de gîndire puteţi omorî un întreg popor, în timp ce aceştia (deţinuţii de drept comun ) omoară un om aici, un om acolo. Pericolul sunteţi voi, cu minţile voastre şi ideile voastre. De aceea nu vă dăm voie nici măcar aş vorbiţi cu rudele. Aceasta pentru că te convingeau despre lucruri care tu însuţi ştii că sînt bune şi adevărate. “Aşa că dacă nu le accepţi este pentru că nu vrei să le accepţi împotriva propriei conştiinţe”. Aşa vorbeam cu ei, fără frică. Aceasta e ceea ce numesc eu infirmitatea oamenilor. Noi nu ştim cum să ne apărăm fiinţa, sufletele şi inimile noastre. Acesta e lucrul care contează cu adevărat, aceasta e realitatea fundamentală pe care noi, ca fiinţă umană, trebuie mereu să o sprijinim şi să o apărăm. Noi niciodată nu am ştiut să ne apărăm sufletul. Ne-am revoltat cînd nivelul material a fost sever redus, dar niciodată nu ne-am revoltat cînd sufletul nostru a început să fie atacat şi distrus.

BISERICA TREBUIE SĂ SE ÎNTOARCĂ LA DATORIA EI

Ştefan: Credeţi că viaţa religioasă ne poate ajuta acum?

P. Justin: Da, cu siguranţă. Ne poate ajuta în mod esenţial. Din nefericire avem aceeaşi coruptă ierarhie pe care o avem de 45 de ani de la comunişti. Ierarhii cu siguranţă îşi cunosc meseria, ştiu cum să corupă, aşa că aproape toată ierarhia noastră are pete urîte, hidoase pe conştiinţă. O pată nu poate fi ştearsă mult timp. Eu îi înţeleg. A greşi e omenesc. Dar a rămîne în gresală şi a greşi în continuare e diabolic. Nu pot să accept această greşită poziţie a Bisericii, a preoţilor şi a episcopilor, a fiecăruia cînd e nevoie să stai treaz şi să lupţi, atunci cînd naţiunea şi credinţa sînt în pericol.

Ştefan: Sînteţi optimist? Credeţi că România…

P. Justin: Dacă România îşi vine acum în fire, dacă devine mai cinstită şi luptă pentru viaţă şi drepturile ei, cu siguranţă poate învinge. Dar pentru aceasta trebuie cu toţii să ne sprijinim împreună, unii pe alţii, pînă la sfîrşit. Şi trebuie să spun că oamenii sînt ceea ce noi preoţii îi învăţăm să fie, şi ceea ce noi sîntem. Noi ne vedem în oameni aşa cum te-ai uita într-un pahar. Biserica trebuie să se întoarcă la datoria ei pentru că importanţa şi influenţa ei sînt înfiorătoare. Patriarhul trebuie să ia totul în mîinile lui şi să înţeleagă care sînt datoriile oamenilor de astăzi. Aceasta nu înseamnă ca toţi să se implice în politică. Trebuie să ne ocupăm de ceea ce Iisus Hristos ne-a învăţat pe noi.

Ştefan: Care credeţi că va fi evoluţia vieţii monahale?

P. Justin: E dificil a spune, atîta vreme cît suferim de această mentalitate bolnavă. Monahismul suferă de această boală de care suferă şi societatea însăşi. Dar cînd viaţa monahală va deveni sănătoasă din nou societatea de asemenea se va însănătoşi. Viaţa monahală este acum chiar decăzută. Sînt foarte îngrijorat de victimele pe care prozelitismul protestant a început să le facă în ţara noastră. Credinţa noastră ortodoxă e înţeleasă numai cu stimulente materiale, nu vedeţi? Nordul Moldovei e inavadat de materialism. Oameniii vin şi îi ademenesc pe moldoveni cu bunătăţi, pachete, blugi şi nu mai ştiu ce. Bunul nostru creştin ortodox e total pierdut, bietul om. Bunurile materiale sînt singurele bunuri care-l interesează acum. Moldova a fost una din cele mai spirituale părţi ale ţării. Dar acum are o disperată concepţie materială.

- Credeţi că se mai poate descoperi caracterul militant în monahismul nostru? În ce constă? Aceasta e ceea ce mi-ar plăcea să aud.

- Tipicul ortodox e al doilea element în comparaţie cu esenţa adevărului nostru, cu adevărata chemare şi misiune. Tipicul e un lucru omenesc. Nu e o dogmă, o doctrină. Sigur, e important cînd şi cum citeşti Vecernia sau să săvîrşeşti Sfînta Liturghie după rînduială. Dar cu adevărat important este să ne cristalizăm, să ne dezvoltăm spiritul de sacrificiu, de jertfă din noi şi acesta este miezul manifestărilor exterioare. Vorbesc despre capacitatea de a înţelege vîrsta pe care o trăim acum şi despre rolul pe care-l avem în mărturisirea adevărului creştin ortodox.

Înţelege monahismul misiunea cu care se confruntă? Pentru că monahismul, în concepţia mea, mişcă lumea, este cel care ţine aprinsă flacăra vieţii şi a adevărului în lume. Monahismul e geniul creştinismului. Nu sînt sigur că citirea troparelor, a Vecerniei, Privegherile, trezirea la miezul nopţii şi citirea Acatistelor îl fac pe om fericit. Aş vrea să văd geniul omului cum reînnoieşte viaţa monahală, în sensul de a se umple cu forţă creativă. Aceasta e ceea ce vreau. Dar în aceste timpuri nu pot să văd acest lucru. Noi nu vedem că Ortodoxia şi adevărul sînt atacate din toate părţile de ateism, de neoprotestantism, de indiferenţă şi de altele. Ochii noştri nu sînt deschişi în faţa acestor pericole şi continuăm să dăm acelaşi răspuns: “Hai să postim, hai să ne rugăm, hai să ne spovedim”. Toate acestea sînt adevărate şi necesare. Dar noi nu le facem în realitate. Pentru că dacă le-am face, apoi am putea vedea rezultatul: reînnoirea spirituală a credinţei noastre, o viaţă plină de jertfă.

Monahismul e cea mai înaltă chemare la această oră. Viaţa monahală, prin lumina ei, prin energia sacrificiului ei, e singura capabilă să biruie criza actuală.

Din nefericire, lucrurile nu stau încă aşa. Oamenii adesea spun: “Am văzut Agapia. Ce mănăstire frumoasă, ce drăguţă, ce mare! Minunate ateliere, minunate lucruri!” Şi ce-i cu asta? Nu le puteţi găsi pe acestea şi în lume? Noi nu avem nevoie de reclamă. Noi avem nevoie de Viaţă, care să rămînă după noi. Sîntem în criză, nu-i aşa? În cea mai mare din istoria Bisericii! Dacă continuăm aşa, vom dispărea ca naţiune în mai puţin de 50 ani.
Părerea mea: Aceasta este cea mai rea criză din istoria Creştinismului! Şi credincioşii, bieţii oameni continuă să întrebe: Unde sînt duhovnicii noştri, preoţii noştri, mănăstirile noastre? Ce fac ei?

Interviuri luate de maica Nina Hagopian din Alaska, publicate în revista The Orthodox Word, 1994

Traducere de Radu Hagiu