Ultima întâlnire: Părintele Amfilohie către Justin Pârvu: „Vă iubim, Părinte Justin!”

Interviu realizat de maicile de la Diaconeşti cu Parintele Amfilohie Branza, publicat în revista Atitudini, iulie 2013

Părinte Amfilohie, ce ne puteţi spune acum, la trecerea la cele veşnice a părintelui nostru?

Că părintele a iubit cu adevărat. A suferit cu adevărat şi a iertat cu adevărat. Lucru care mă face să cred că vorbele lui adevăra au fost, iar faptele sale izvorâte din această dragoste de esenţă nemuritoare vor trăi după el şi vor birui.

Ce v-a impresionat cel mai mult la Părintele Justin?

Această putere de iubire a sa, sub iradierea căreia străluceau şi celelalte virtuţi ale lui - rugăciunea din inimă, lacrimile, sacrificiul pentru aproapele, bunătatea, blândeţea, îndelunga-răbdare, mila - şi prin care a putut înfrunta prigoane, închisori, pribegii, fără a se clinti în credinţă.

Ca ucenic al părintelui, ce simţeaţi în prejma sa?

Că am greşit de multe ori faţă de sfinţia sa! Că eram tare departe de a fi ucenic, de a mă numi călugăr!...

Aţi putea să rezumaţi în câteva cuvinte esenţa învăţăturii pe care aţi primit-o de la Părintele Justin?

Da. Iubirea este drumul pe care trebuie să mergem cu toţii. Ea ne împacă cu semenii şi ne uneşte cu Dumnezeu. Tot ce s-a creat durabil în lume, din iubire s-a creat. Doar ea ne poate aduce pacea, liniştea şi unitatea, de aceea dragostea trebuie să ne însoţească în toate împrejurările vieţii! Din dragoste rezultă invincibila forţă spirituală a smereniei şi umilinţei, fără de care nu este posibilă mântuirea. Din păcate, în concepţia actuală, forţa acestei puteri divine - dragostea - nu este apreciată la întreaga sa valoare, cu toate rezultatele ei uimitoare de până acum. Părintele ne învaţă că dragostea este cea mai formidabilă forţă creatoare, pe care oamenii n-au învăţat încă suficient să o folosească. Ea rămâne pururea biruitoare şi asupra ei trebuie să ne concentrăm!

Care a fost ultimul dialog al sfinţiei voastre cu Părintele Justin?

Ultima dată l-am văzut pe Părintele Justin când era pe patul de suferinţă. Mi-aduc aminte că era topit, sleit de puteri, şi cu toate acestea m-a recunoscut imediat, mi-a zâmbit şi mi-a spus:

- Mulţumesc, măi, pentru această salbă de rugăciuni pe care aţi făcut-o pentru mine!

I-am zis atunci:

- Părinte, asta-i suferinţa dinaintea Învierii! Spune-ţi, vă rog: o viaţă întreagă L-aţi mărturisit pe Hristos, aţi suferi pentru El, aţi călugărit în numele Lui, L-aţi chemat în mii de rugăciuni, L-aţi avut mereu pe buze şi în inimă, vă temeţi sau mai degrabă sunteţi nerăbdător să-L întâlniţi, să vă închinaţi Lui? S-a uitat la mine, foarte emoţionat, a clătinat din cap afirmativ şi a dat să plângă, spunând:

- Da, măi! Dar e greu, e tare greu... L-am strâns de mână, i-am sărutat-o şi i-am zis:

- Vă iubim, Părinte Justin!... Să vă mântuiţi şi să vă rugaţi şi pentru noi, să ducem mai departe crezul şi lupta noastră! Apoi l-am mai privit o dată, am bătut o metanie cu fruntea la pământ şi am plecat cu inima ca focul! Aceasta a fost ultima noastră întrevedere.