BISERICA ŞI CONSTITUŢIA

Comentarii pe marginea unei revizuiri constituţionale

„România recunoaşte rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român, al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege” – aşa este definit rolul Bisericii noastre în actualul proiect parlamentar de modificare a Constituţiei, promovat de actuala putere politică a ţării. Textul este nefericit şi dezvoltă o întreagă teorie pornind de la o premisă absolut falsă. De ce? Pentru că Biserica Ortodoxă nu a construit statul „modern”; cum ar fi putut să contribuie la „modernizarea” statului?!

Ar fi însemnat că Biserica este o continuare a Revoluţiei Franceze, cea care a fost sursa de inspiraţie a secularismului agresiv şi a proiectului „modernizării” ţării, organizat de elitele nutrite de această nouă religie a „drepturilor omului”. Dacă ar fi să discutăm pe teoria modernităţii, comunismul a făcut mai mult decât oricine în această privinţă: electrificarea şi industrializarea ţării, şcolarizarea tuturor copiilor, un sistem de sănătate destul de performant etc. Cei mai mari „liberali” din istoria României au fost comuniştii, în mod oarecum paradoxal. Dar şi unii şi alţii au văzut dimpotrivă în Biserică un factor de frânare a „modernităţii” în spiritul revoluţionar, de „propăşire spirituală a maselor”, având bazele în ideile iluminismului şi ale marxismului, care făcea din lupta de clasă un model de evoluţie socială.

Acest text din viitoarea Constituţie este complet fals. Un ortodox nu poate susţine o asemenea alegaţie bizară. Sigur, liberalii actuali se pot simţi mândri că au dat B.O.R. o importanţă recunoscută în textul constituţional. Dar, aşa cum am arătat, textul este incult teologic şi, de aici, se poate trage concluzia că este o fraudă intelectuală involuntară.

Să ducem explicaţia mai departe: Biserica Ortodoxă este parte intrinsecă a formării neamului românesc, şi asta o poate vedea şi un neofit care vizitează Muzeul Ţăranului Român (de aceea şi se doreşte ca acesta să-şi piardă semnificaţia profundă, prin atragerea lui în propaganda homosexuală), asta o poate vedea oricine citeşte istoria Ţărilor Româneşti, inclusiv cele scrise de occidentali cum ar fi Keith Hitchins, care a scris un studiu despre Mitropolitul Andrei Şaguna şi, implicit, despre rolul Ortodoxiei din Ardeal în prezervarea etnică, sau Charles Upston Clark, care a cunoscut bine istoria Basarabiei. Biserica Ortodoxă este cea care a îmbogăţit enorm patrimoniul cultural românesc, aşa cum o recunoaşte indirect şi UNESCO, instituţia care a pus pe lista de patrimoniu universal toate marile ctitorii voievodale sau bisericile ţărăneşti de lemn. Poţi să-l citeşti doar pe Creangă şi să vezi că şi-a datorat instrucţia pornită pe Ceaslov cu „popa Duhu”, continuată apoi cu şcoala de catiheţi – „fabrica de popi”, cum era ea denumita ironic în epocă. Sau pe prietenul său Eminescu, cel care a făcut afirmaţia tranşantă cu privire la români şi Ortodoxie: „Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e” (în articolulLiber-cugetător, liberă-cugetare din Timpul, 2 februarie 1879).

Prima şcoală românească a luat fiinţă sub egida Bisericii, în Şcheii Braşovului, construită în curtea Bisericii Sfântul Nicolae şi consemnată pentru prima dată în secolul al XIV-lea – loc unde, în secolul al XVI-lea, Diaconul Coresi tipăreşte primele cărţi în limba română. În Bucureşti, Academia Domnească de la Sfântul Sava a fost prima şcoală superioară din Bucureşti, înfiinţată în 1694 de Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu. Nu mai vorbim de Ardeal, unde Ortodoxia a păstrat fiinţa naţională a neamului cu preţul unor jertfe ştiute şi, mai ales, neştiute, vreme de sute de ani în care elementul românesc a fost asuprit în cele mai teribile moduri cu putinţă. De la soldaţii creştini ai Imperiului Roman şi până la diviziile trace din subordinea Sfântului Constantin, trac el însuşi (cel ce a ridicat un alt imperiu, Romania, numit mult mai târziu în istoriografia modernă „Bizanţ” şi a cărui moştenire o purtăm prin felul în care ne numim şi noi, şi ţara noastră, şi care a oferit creştinismului posibilitatea de a exista social şi instituţional), apoi de la primele cnezate proto-româneşti şi până la primii regi maghiari ardeleni, cum a fost Regele Gyula (care a fost ortodox şi a construit prima catedrală, la Alba Iulia, în care a slujit episcopul bizantin Ierotheos, venit din Constantinopol), Biserica Ortodoxă a fost permanent prezentă în viaţa începuturilor statale şi implicit în viaţa românilor, modelându-le sufletul şi substanţa etnică.

Dacă avem o astfel de perspectivă asupra Ortodoxiei şi-a rolului ei crucial în plămădirea neamului românesc, cât şi asupra Bisericii, care şi-a dat, inclusiv în plină „modernitate”, obolul jertfelniciei în puşcăriile comuniste ce ne-au dăruit prisos de mucenici – printre mulţi alţii, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, sau mărturisitori ai Domnului Hristos ca Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Iustin Pârvu şi sutele de alţi mărturisitori, dintre care unii, prin mila Domnului, sunt încă în viaţă – atunci înţelegem deplina mediocritate a articolului constituţional comentat cu atâta fervoare în media noastră.

Acesta este unul dintre multele motive pentru care Alianţa pentru Demnitate Naţională cere invalidarea actualelor revizuiri propuse de Parlamentul ţării în colaborare cu O.N.G.-urile stipendiate de mari finanţişti internaţionali (ce au ca scop exclusiv asigurarea de „pieţe deschise” cu preţul distrugerii identităţii naţionale şi a statelor însele) şi susţine propunerea formulată deja în art. 29 (3): „Biserica Ortodoxă Română este recunoscută ca fiind Biserica tradiţională a poporului român şi, în această calitate, este sprijinită şi protejată de stat”, iar prin aceasta nu facem decât să consfinţim o realitate. Iar realitatea poate crea un cadru legal, nu cadrul legalcreează realităţi – asta se întâmplă doar într-o viziune totalitară.

Rolul Bisericii Ortodoxe este mult prea important în viaţa neamului românesc, în plămădirea noastră ca neam şi în devenirea noastră statală ulterioară, până la realizarea completă numită Marea Unire. Nu putem lăsa Ortodoxia noastră să fie circumscrisă fără discernământ într-o formulare ce poate stârni doar controverse sterile. Să sperăm că lucrurile vor reveni la normalitatea pe care o difuzează calm raportarea la aceste adevăruri funciare.

Iulian Capsali

Articol publicat în Revista Familia Ortodoxă numărul 54 (Iulie 2013)