Cum reuşea părintele Arsenie Boca să ţină lumânările aprinse în inima furtunii

Plânsul era o stare obişnuită la Sâmbăta, în vremurile acelea. Se plângea mult, se plângea la unison – credincioşi şi călugări. Startul îl dădea părintele Arsenie. “La Prefacere, părintele întotdeauna se zguduia de plâns şi toată biserica, după el. Era o emoţie generală. Mi-am dat seama după mult timp că, de fapt, nu poţi să simţi atingerea dumnezeirii decât plângând”, ne mai spune Aspazia Petrescu. Sute de oameni luau pieptiş muntele până la Sâmbăta doar ca să plângă împreună cu părintele Arsenie. Accidental, unii erau martori la minuni şi la vindecări, apoi plecau şi spuneau mai departe ce au văzut cu ochii lor.

Alţii l-au văzut pe părinte sfidând clar legile fizicii: obişnuia să ia flacăra unei lumânări direct pe deget ca să aprindă cu ea altă lumânare, stinsă. Oamenii plecau muţi, părintelui i se părea firesc. Chiar Aspazia l-a zărit într-o noapte purtând o lumânare aprinsă chiar în inima furtunii. Bătea vântul, bătea ploaia – lumânarea nu se stingea.Din cămara ei de la Roman, femeia îşi aminteşte perfect scena: “Era de groază, bubuia furtuna, iar sălciile pur şi simplu măturau aleea cu coroanele lor. Părintele a luat din sfeşnic o lumânare groasă şi ne-a ţinut-o nouă, să avem lumină că altfel mergeam ca-n străchini. La vijelia aia, flăcarile lumânarii se învolburau în toate felurile, se ridicau, cădeau pe lumânare, mergeau în dreapta, în stânga, în tot felul de vârtejuri, dar reveneau tot pe lumânare. Pur şi simplu, lumânarea rămânea aprinsă. Apoi mi-a spus: ţine şi tu lumânarea asta şi nu te mai mira atât. La mine, lumânarea s-a stins imediat. Vezi, a adăugat, trebuie să înveţi să ţii o lumânare în furtună”. Îi vorbea codificat părintele, dar ea încă nu ştia. El se referea la cei 14 ani de puşcărie care aveau să vină peste ea. Abia acolo, în temniţă, Aspazia a redescoperit tot ce-a învăţat-o monahul.

Au bătut-o, au aruncat-o la şobolani, i-au înfipt fiare în palme până la os şi atunci ea îl striga în gând pe părintele Arsenie. De abia mai avea putere să respire. “Şi de fiecare dată părintele îmi răspundea. Când îl întrebam ceva, îmi spunea: gândeşte-te ce ar face Iisus în asemenea împrejurare. Pe urmă am înţeles că nu trebuie să cer izbăvire pentru anii de închisoare, ci putere să-i duc până la capăt”.

Sursa: Manastirea Prislop Facebook