La 19 mai 1959, părintele Dumitru Stăniloae intra pe poarta temutei închisori a Aiudului. Primise o condamnare de cinci ani pentru „uneltire contra ordinii sociale“ prin participarea în grupul isihast al Rugului Aprins. Toţi memorialiştii perioadei comuniste care l-au întâlnit pe părintele Stăniloae îl descriu ca profesorul de teologie de anvergură, ca slujitorul profund şi ca omul dedicat lui Dumnezeu. O mărturie în acest sens ne este oferită de tânărul Liviu Brânzaş, aspirant la teologie: „Numele părintelui Stăniloae mi-a izbit timpanul cu rezonanţa unui tunet. Acum câţiva ani, când a sosit vestea că părintele Stăniloae a fost arestat şi condamnat şi că se află la Aiud, a fost o mare emoţie în toată închisoarea. Marele teolog român în lanţuri! Pătimeşte împreună cu cei mai hotărâţi creştini care se împotriviseră fiarei apocaliptice! Prin 1960, când eram în celulă cu Daniel Roman şi Mircea Dumitrescu, am aflat că părintele profesor este într-o celulă la parter, cu nişte ţărani. Atunci le-am spus celor doi prieteni cât de mult doream să ajung în aceeaşi celulă cu părintele Stăniloae. Acum, dorinţa mea s-a împlinit. Ce bucurie pentru mine! Inima îmi bate cu putere. Este neîndoielnic că Dumnezeu a auzit dorinţa mea fierbinte şi a rânduit împlinirea ei în chiar ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
[...] Marea mea bucurie este că părintele Stăniloae este repartizat la şcelulaţ 322, unde sunt şi eu. [...] Eu mă îndrept spre părintele Stăniloae, care rămâne ultimul şi îi spun:
- Sărut dreapta, Preacucernice Părinte, sunt Liviu Brânzaş, fost elev la Liceul «Samuil Vulcan», din Beiuş, şi mă bucur foarte mult că am ajuns cu dumneavoastră, căci vreau să urmez Teologia.
Părintele îmi întinde mâna, zâmbind cu bunătate. Se reflectă pe chipul lui bucuria prilejuită de faptul că un tânăr din fundul temniţei visează să urmeze Teologia. Mă priveşte cu încredere şi zice:
- Neamul românesc a trecut prin multe momente grele în istoria sa, dar a răzbit şi a biruit întotdeauna prin credinţa în Dumnezeu şi prin speranţa în triumful final al binelui. Aşa se va întâmpla acum. Să răbdăm cu tărie şi smerenie suferinţa ce ni s-a dat.
Această mărturisire a părintelui suna ca un testament“.
Acelaşi pătimitor al temniţelor comuniste descrie momentele în care părintele Stăniloae ţinea în celulă adevărate prelegeri de teologie: „Trebuie să beneficiez la maximum de prezenţa părintelui Stăniloae. Părintele se oferă să-mi ţină în fiecare seară un curs de teologie. Participă şi ceilalţi tineri, îndeosebi Gil Ioanid. În jurul patului părintelui Stăniloae, celula ia aspectul unui amfiteatru. Toţi ne aşezăm, unii sus, alţii jos, şi ascultăm cu atenţie. Părintele Stăniloae nu procedează ca părintele Ion Ageu, care mi-a predat teologia în cel mai pur stil didactic, ci ne prezintă diverşi teologi, de la Sfinţii Părinţi clasici la teologii ruşi. Deşi acum reţin mai puţine amănunte, în schimb, îmi măresc viziunea teologică. Sigur că nu lipsesc momentele filocalice. Traducătorul Filocaliei în limba română este, desigur, cel mai competent în acest domeniu al nevoinţei spre desăvârşire. Acum am înţeles ceea ce până acum am intuit doar, faptul că gândirea şi simţirea Sfinţilor Părinţi sunt forme autentice ale creştinismului.
Cine vrea să cunoască despre Hristos, trebuie să citească Sfânta Evanghelie. Cine vrea să-L urmeze pe Hristos, trebuie neapărat să citească scrierile Sfinţilor Părinţi. Ei te învaţă din propria experienţă cum se obţine mântuirea“.
Aşadar, după o evaluare preliminară a memorialisticii foştilor deţinuţi politici, am putea spune că părintele Dumitru Stăniloae a rămas în conştiinţa colegilor de suferinţă din temniţa Aiudului ca slujitorul şi profesorul, îndrumătorul spiritual şi modelul omului în circumstanţele persecuţiei comuniste şi asprului regim impus de gardieni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu