Părintele Arsenie Boca: „Mănăstirea asta se va face cu traista!”

Am ajuns la Mărcuş, în eparhia Harghitei şi Covasnei, într-un miez de toamnă transilvană. Codrii ruginiseră, afară aerul era înmiresmat de parfumul ultimelor flori, iar drumul spre mănăstire părea ireal. Neted ca-n palmă dar abrupt – aveam să aflu că a fost tăiat în coasta Mărcuşului cu proorocia părintelui Arsenie Boca şi cu lacrimile maicii stareţe Serafima. Auziţi-i povestea!

Părintele Arsenie şi buldozerul lor...

Maică stareţă, de ce este pusă poza părintelui Arsenie Boca aici, pe perete?

Fiindcă asta e mănăstirea părintelui Arsenie! Părintele Arsenie, în ’49-’50, a început-o, cu bunica. Dar s-o iau cu începutul. Ceea ce spun eu zic că nu sunt lucruri mari. Le-am aflat şi eu de la alţii şi s-au transmis aşa, ca atare. Bunica mea a visat-o pe Maica Domnului – bunica mea fiind din Mărcuş, chiar de aici, din sat. Şi în vis i-a spus să ridice mănăstire pe un loc vechi; şi i-a indicat locul.

Unde probabil mai fusese o mănăstire, sau o vatră de rugăciune...

A fost o mănăstire, cam pe la 1700. Oamenii ştiau de locul mănăstirii dintotdeauna. S-a transmis din generaţie în generaţie. Visând-o bunica pe Maica Domnului, aceasta i-a spus: „Te vei duce şi acolo vei ridica mănăstire, dar o vei face de maici, de călugăriţe.”

Când se întâmplau aceastea?

Prin ’49-’50.

Când comunismul deja intrase în România pe tancurile sovietice...

Da. Ei bine, bunica atunci s-a speriat şi a spus: „Cum voi face eu lucrul acesta?!”

Da, periculos, într-adevăr, sub toate aspectele. Un lucru riscant.

Şi auzind ea de părintele Arsenie – că era foarte renumit pe timpul acela – a mers la mănăstirea Sâmbăta, să se sfătuiască. Şi atunci, în mulţimea aceea mare de oameni care mergeau acolo, părintele Arsenie s-a uitat fix la ea, a strigat-o pe nume şi a chemat-o în faţă şi i-a spus: „Vei face mănăstirea!”. Chiar a spus: „Suzana – că pe bunica mea o chema Suzana – vei face mănăstire în locul acela, o vei ridica, dar nu va ţine mult.”

Ştia părintele ce urmează...

Vreau să redau chiar cuvintele părintelui: „O vei ridica, dar va fi o altă lume. Eu nu voi mai fi. Nu va ţine mult. Dar cineva din neamul tău o va ridica. Nu va ţine mult şi va fi o altă lume. Dar atunci eu nu voi mai fi. Şi va fi o altă lume.” Ei, să vedeţi cum s-au legat lucrurile! Pur şi simplu, părintele Arsenie era văzător cu duhul, el ştia totul. Şi atunci a venit chiar pe locul ăsta şi le spunea oamenilor: „Măi, voi nu aveţi idee ce loc sfânt e acesta!”

A fost părintele Arsenie aici, chiar în locul ăsta?

O, de multe ori! Venea şi noaptea şi făcea slujbă.

De ce oare?

Fiindcă probabil aşa a simţit. Era şi aproape, cumva. Şi vreau să mai spun un lucru: s-a ridicat biserica în doar trei săptămâni. Deci bunica mea atunci l-a avut tot timpul duhovnic şi nu făcea un pas fără să-l întrebe. Şi tot ceeea ce s-a construit pe acest loc, din ’50 până-n ’80, când a murit ultima maică, s-a făcut cu binecuvântarea părintelui.

Până-n ’80 a durat, ca mănăstire?

Da. Mai exact, în ’73 s-a dărâmat biserica, efectiv. Ei au ridicat-o în ’50 şi... Fiindcă aşa trebuia să fie. Părintele oricum a spus că nu va dura mult.

Dar cum s-a dărâmat?

Au venit efectiv cu buldozerul şi au dărâmat-o. Era o biserică din cărămidă.

Cu ce hram?

Uite că asta nu ştiu să vă spun... Eu vă spun ce s-a întâmplat în perioada aceea, din spusele altora. V-am spus, în trei săptămâni au ridicat biserica. Părintele venea foarte des, dar noaptea. Deja a început Securitatea să-i vâneze, erau prigoniţi. Când am venit eu, în ’91, am mai prins ceva din vechea generaţie de bătrânei, care a contribuit, şi tot ce vă spun eu acum eu nu am aflat de la bunica – fiindcă bunica a fost foarte smerită. Ea vorbea foarte puţin. A fost şi foarte chinuită, a fost închisă – că după ce-au început mănăstirea, a început prigoana. După ce a fost închisă şi a stat nu ştiu câţi ani la puşcărie, a avut domiciliu forţat, era păzită de securitate în sat. Asta tot pentru mănăstire. Dânsa chiar aşa a fost, nu ca mine. Eu vorbesc foarte mult, sunt volubilă. Era tăcută şi smerită şi nu auzeai prea multe de la ea... Bine, eu am stat şi puţin lângă bunica, n-am cunoscut-o atât de bine. Totuşi, eu am venit în ’91 aici şi din gura ei n-am aflat absolut nimic. De la alţii, de la cei care-au stat pe lângă ea am aflat că a fost închisă, că a fost dusă la „nebuni”, la Sibiu, şi ţinută acolo. A fost acuzată de tot felul de lucruri – că instigă poporul, că nu ştiu ce, cum era pe timpul acela... Părintele i-a spus de prigoană şi a pregătit-o şi ea ştia lucrul ăsta şi poate că din cauza suferinţei ea vorbea foarte puţin.

Dumneavoastră când aţi venit aici, eraţi călugăriţă deja?

Da. Dar să vă termin de povestit despre loc. Venea aici părintele Arsenie şi spunea: „Măi, voi nu aveţi idee ce loc sfânt e ăsta! Vor cânta îngerii din cer!” Şi era o trăire atât de puternică... ei noaptea făceau slujbele. Dar, cum era pe timpul acela, au venit şi reclamaţii – că noi suntem şi pe un pământ unguresc. Adică suntem pe un pământ românesc, dar pe timpul acela era sub stăpânire maghiară şi tot timpul au fost discuţii, şi atunci, au venit cu buldozerul, au urcat aici şi au dărâmat tot, ca să nu mai fie nimic.

Incredibil!

Şi totuşi, maicile au stat. Vreau să spun că străbunica mea pe linia mamei – bunica mea, Suzana, era pe linia tatălui – cea pe linia mamei a stat 20 de ani aici, într-un bordei, pe locul ăsta. Pe locul ăsta, pe locul casei respective au fost chiliile vechi. Şi în 2001 le-am dărâmat, cu altă conjunctură. Şi-mi pare rău acum, că trebuia să le păstrez măcar ca muzeu... În fine, e o altă poveste... Şi când venea Securitatea, fugeau. Apoi reveneau. Şi a stat 20 de ani. A murit în ’80, într-o zi de vineri, citind Psaltirea. Vă daţi seama ce viaţă a avut străbunica mea! Tot aici, pe locul ăsta. Mai fuseseră câteva care rând pe rând au murit, ea a murit ultima, în ’80. Şi s-au înmormântat fiecare pe unde au putut, că nu le dădea voie nici să se îngroape aici.

Fetele cuminţi ajung stareţe, fără voia lor

Şi despre viaţa dumneavoastră ce ne spuneţi?

Eu... m-am născut la Braşov. În familia mea nu s-a discutat absolut nimic despre aceste lucruri, nici n-am ştiut despre bunica, am fost de două-trei oripe-aici, nimeni nu discuta. Dar ceva a rămas imprimat în mintea mea de copil. Dormeam cu ea, avea o cameră mai mare cu două paturi. Se trezea la 12 noaptea, îşi făcea rugăciunile. Avea un perete plin de icoane – dar, foarte interesant, că dacă stau să mă gândesc, era tot prin anii ’80. Eu m-am născut în ’68. În anii ’70, până în ’80, avea totuşi un perete plin de icoane, deşi a fost atât de prigonită. Mie mi-a rămas imprimat în minte tot peretele camerei plin de icoane, şi avea o cruce mare, de înălţimea unui om, plină cu beculeţe. Ea se trezea la miezul nopţii. Eu o urmăream şi tiptil, tiptil, mă aşezam lângă ea, fără să ştiu eu ce înseamnă rugăciune, dar stăteam lângă ea. Simţeam o putere extraordinară când stăteam lângă dânsa şi asta mă atrăgea foarte mult. Ei, eu am simţit dragostea lui Dumnezeu de când m-am născut, pot să spun. Fiindcă, dacă stau să mă gândesc, chiar am fost aleasă să-I slujesc lui Dumnezeu şi pentru asta eu n-am niciun merit şi chiar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că m-a ales. Aşa am terminat, ca orice tânără de atunci, zece clase, că aşa a fost să fie, şi în ’86-’87 am plecat la mănăstire.

Unde?

În Oltenia; am plecat la mănăstirea Clocociov. Acolo mi-am început eu ucenicia. Trei ani am stat la Clocociov.

La părintele Visarion?

Da, mi-a fost duhovnic!

Deci sunteţi şi pe linia părintelui Visarion! Sunteţi foarte bine „blindată” duhovniceşte!

Dar foarte interesant că eu, din Ardeal, am plecat acolo, în Sud. Am fost un copil, foarte prietenoasă cu colegii mei, la şcoală eram tot timpul veselă, mă lipeam de oricine, şi totuşi am ales calea lui Dumnezeu. Şi tatăl meu mă urmărea şi-mi spunea: „Tu o să te faci călugăriţă!” Şi eu îi spuneam: „Da, eu o să merg la mănăstirea Ţigăneşti.” Credeţi-mă, nu am văzut niciodată cum arată o maică, cum arată o mănăstire, însă tot timpul aveam sentimentul ăsta, că eu o să fiu într-o mănăstire. Când am păşit prima dată pe poarta mănăstirii, la Clocociov, am întrebat: „Există mănăstirea aceasta? Eu nici nu ştiam!” După zece ani, am ajuns şi eu la mănăstirea Ţigăneşti... Şi asta spuneam eu, tot timpul. Vreau să spun că toate le lucrează numai Bunul Dumnezeu. Noi suntem nişte unelte prin care lucrează şi El îşi face lucrarea. Şi atât de bine se leagă lucrurile! Tot ce s-a spus de către părintele Arsenie în ’50 s-a întâmplat în ’91. A proorocit: „Cineva din neamul tău...!”

Ce s-a întâmplat în ’91?

Deci eu, după şase ani – să vedeţi cum le rânduieşte Dumnezeu! – cu un grup de maici, în ’87, pe când eram la Clocociov, am aflat că s-a deschis mănăstirea Brâncoveni, şi acolo am fost trimise. Era o ruină când am ajuns eu la Brâncoveni. Au fost ani de muncă asiduă, de şantier. Cum a fost şi la Clocociov, de fapt. Cred că viaţa mea aşa a fost: dintr-un şantier în altul. Aşa a fost să fie. De copil am învăţat ce e greul, deşi am fost crescută destul de... ca în puf, aşa, pot să spun. Părinţii au fost foarte atenţi şi nu pot să spun că mi-a lipsit ceva – aşa cum era pe timpul acela, că mai stăteam la cozi, că... aşa cum era pentru toată lumea. Dar am avut o copilărie fericită. Numai că eu Îl doream pe Hristos, atât. Când am plecat la mănăstire, tatăl meu s-a gândit deja, în tăcere, la bunica.

În ’87 s-a deschis mănăstirea Brâncoveni. Maica stareţă a noastră a adus un părinte, Gheorghe, din Moldova, cu zece fete, şi au început reconstrucţia mănăstirii, că totul era o ruină. Părintele Gheorghe, prin şaizeci şi ceva, şi el venea foarte des în zonă, la Mărcuş – eu vă spun ce‑am auzit de la alţii, şi nu e din mândrie... Eu l-am cunoscut pe acest părinte, era foarte îmbunătăţit. Şi a văzut o pară de foc ieşind de aici. Se uita în zona asta, de undeva din vale, de la 10 km, se vede perfect zona asta. Şi dintr-o dată, stând noaptea, a văzut o pară de foc. Şi a întrebat oamenii: „Dar ce este acolo?” Şi i-au spus: „Acolo a fost o mănăstire”. Şi au început, care au ştiut istoricul, să i-l povestească. Şi părintele, din momentul acela, s-a gândit că el acolo va începe, cândva, o mănăstire de maici. Au trecut anii, au venit la Brâncoveni, eu eram acolo. Maica stareţă ne ducea de la Clocociov pe şantier. Dar foarte interesant că, din tot grupul de maici de la Clocociov, aveau ceva deosebit pentru mine, fiindcă şi eu eram foarte ascultătoare – foarte mult m-au îndrăgit părintele şi maicile.

Dar mai era ceva în comun: ceea ce urma să se arate!

Exact! Şi a trecut o perioadă de timp şi... ce s-a întâmplat, că maica stareţă şi cu Prea Sfinţitul au decis să plece părintele înapoi, în Moldova. Au rămas maicile. Au trecut trei ani, a venit Revoluţia.... Dar parcă era aşa, o „problemă”, că fetele astea care au venit cu părintele erau „ale părintelui Gheorghe” şi eu eram „a maicii stareţe”, că eu veneam de la Clocociov. Dar noi ne înţelegeam foarte bine. După ce a venit Revoluţia, atunci cred că părintele s-a gândit la locul ăsta şi s-a gândit că e momentul să-şi aducă maicile, să se înceapă mănăstirea acolo. Eu... de fapt a fost o coincidenţă, că a spus: „Eşti de acolo, de aproape, eşti din zonă, într-un fel. Nu vii cu noi?” Şi eu am spus: „Da, vin!” Da, dar eu am plâns foarte mult pentru mănăstirea de metanie de acolo, fiindcă iniţial nu mi-am dorit să vin aici, în niciun caz. Şi eram atât de legată de obşte, că nici maica stareţă n-a fost de acord să vin, dar părintele duhovnic a spus: „Da, te poţi duce!”

Luminat şi el, la rândul lui...

Probabil că trebuia să fiu aici. Şi eu nu voiam, dar maicile au spus: „Hai, vino cu noi!” Eu ştiam că părintele Gheorghe o să facă mănăstire, dar şocul a fost foarte mare, că am zis: „Vin puţin, şi mă întorc înapoi”, fără să visez eu că voi rămâne, că asta era calea mea. Şi atunci am venit cu maicile. Şi când am descoperit că bunica a început mănăstirea, că părintele Arsenie a proorocit-o, că a descoperit apă şi a făcut o fântână acolo, care... Şi de-abia atunci, maicile au spus: „Da, tu ştiai!” Au rămas şi ele şocate, am rămas şi eu şocată. Era incredibil să se întâmple chiar , am zis eu. Nu am ştiut de bunica, de mănăstire... nu am ştiut! Ele mă acuzau pe mine că am ştiut toate astea – era ca o potriveală. Şi am zis: „Nu!” Şi când a fost de la Dumnezeu, atunci părintele Gheorghe deja avea listă! Asta era foarte interesant, cum s-au spulberat toate, aşa, că eu mi-am dat seama că sunt acum într-o mare încurcătură, totuşi trebuie să ies onorabil din ea, fiindcă eu sunt crescută în Ardeal, şi nu mai puteam să dau înapoi. Pe ­maici le-am cunoscut mai puţin, că, vedeţi dumneavoastră, fiecare avea ascultarea ei la mănăstire, dar când au venit pe acest loc pustiu şi aproape ostil şi mi-am dat seama că cere Dumnezeu mai mult de la noi, fiind şi foarte tinere...!

Dar câte maici eraţi?

Prima dată am venit cu o singură maică şi până toamna ne-am strâns vreo nouă, deja.

Destule!

Erau destule şi fiecare era deja pe listă cu funcţia, cu organigrama, cum spun acum, că urma să înfiinţăm şi asociaţii, şi fiecare cu ascultarea şi cu funcţia ei – deja era făcută lista. Şi am stat eu cu o maică vreo două luni, şi după aceea au venit res­tul, fiindcă fiecare ştia ce are de făcut. Ei, dar când a trebuit s-o luăm de la lingură, a fost mai greu. Organigrama era pe hârtie, dar mai trebuia să fie şi omul dispus să jertfească, fiindcă n-a fost simplu să stai într-un bordei şi s-o iei de la lingură. Şi eu atâta am spus: „Să fiţi foarte conştiente de ceea ce faceţi, fiindcă aici suntem în Ardeal, totuşi, şi când spui un cuvânt... da e da, nu – nu.

De cât timp sunteţi stareţă?

De 21 de ani.

Din vremea aceea? De „mică” sunteţi stareţă!

Da, aveam 23 de ani. Şi atunci, eu am spus: „Bine, eu zic că mi-am făcut datoria şi mă voi retrage şi plec înapoi la mănăstirea de metanie!” Ei, Dumnezeu a lucrat altceva, că mergând acolo, la episcopie – pe atunci aparţineam de Sibiu – m-au luat şi pe mine. Trebuiau să mă ia...! N‑aveam nicio treabă, eram o simplă maică, dar foarte interesant că din câte eram, eu eram singura călugărită. Restul erau surori. Trebuia să vină şi maica stareţă, care era „pe funcţie”, şi maica economă, dar trebuiau să vină mai târziu un pic. În grupul în care eram am plecat la Sibiu era şi un părinte – diacon pe‑atunci, dar urma să-l facă preot. Venea şi părintele Gheorghe, şi părintele acesta – Bartolomeu îl chema, era ucenicul părintelui. Eu deja lăsasem în mâna lui Dumnezeu toate. Şi ne-a primit Prea Sfinţitul Serafim Joantă, care era episcop atunci, şi care acum e mitropolit în Germania; dânsul mi-a fost duhovnic doi ani de zile.

Un om foarte serios.

Da. Ne-a lăsat, au vorbit toate şi la sfârşit mi-a pus mie ştampila în mână şi mi-a zis: „De azi înainte, tu vei răspunde de această mănăstire.” Eu am început să plâng, am zis: „Nu, eu vreau să merg înapoi de unde am venit, vreau să merg la mănăstirea mea de metanie.” Şi a zis: „Nu. Vei răspunde de noua lucrare. Tot ceeea ce se va întâmpla de azi înainte acolo, tu vei răspunde.” A fost aşa o întorsătură de situaţie, că nimeni nu se aştepta! Eu m-am dus bine încredinţată că de când am plecat la mănăstire, am avut dorul ăsta după Dumnezeu. N-am citit nici Sfinţii Părinţi, n-am ştiut nici din rânduială, dar mi-am dat seama din prima că datoria mea e să ascult. Fără ascultare, fără smerenie, nu există nimic! Şi asta am făcut tot timpul: unde am fost dusă, acolo am plecat capul. Şi aşa s-a întâmplat că am venit înapoi... ele, săracele, destul de dezamăgite, dar nici eu prea fericită, dat fiind că ştiam ce mă aşteaptă...

Da, greul de abia atunci începea.

Dar tot nu au vrut să se conformeze. Au luptat în continuare. Actele nu erau făcute. Mergeau la bunica, în sat, să se „lămurească”. Ehei, s-au întâmplat mult mai multe, dar până la urmă am spus aşa: „Eu vreau un lucru: vă dau ştampilă, vă dau tot” – deşi nu mai era ascultare, ştiţi? – „dar îmi promiteţi că o să faceţi mănăstire şi că o să respectaţi ce a zis părintele, că aţi auzit nu din gura mea.”

Dar grupul acesta ce voia, practic? Să nu fiţi dumneavoastră stareţă?

Da, să nu fiu eu stareţă, să fiu ca un simplu ascultător, a zecea spiţă de la o roată şi ele să conducă tot.

Dar ce să conducă? Nu era nimic aici de condus.

Nu era nimic, era o poiană goală, dar totul trebuia făcut.

Organigrama! Vezi ce păţeşti dacă pleci cu o organigramă în cap?

Da, chiar aşa! Din mai până prin septembrie-octombrie, am început drumul. Drumul pe care îl vedeţi dumneavoastră acum, pe care aţi urcat, era o potecă. Se căra totul în spate, cu desaga. Am contactat o firmă de la Braşov, am făcut un contract. Nu ştiam nimic pe timpul acela, eram foarte tânără, fără experienţă. Dar am făcut un contract care trebuia respectat, ceea ce maicile, drăguţele, nu prea ştiau că trebuie respectat. E, când a fost să spun – începuse deja drumul, era făcut până dincolo de cruce, până la intrarea în pădure, şi valora cam şase sute de milioane, în ’91, vă daţi seama ce valoare era! Şi nu aveam banii! Mai spunea odată părintele Arsenie despre mănăstirea asta: „Se va face cu traista!” Să ştiţi că cu traista s-a făcut, că fiecare leuţ a fost strâns cu mare greutate, cu mult efort.

Copiii care deschid cerurile

Maică, dar totuşi cum v-a venit gândul să luaţi copilele astea?

De când am intrat în mănăstire, am înţeles ce înseamnă smerenia şi ascultarea şi călugăria. Şi am vrut să o fac întru totul, şi nu m-a mai interesat nimic. Am întrerupt comunicarea cu ai mei, cu totul. Nicio legătură cu cei din afară, decât cu mănăstirea şi cu mine însămi. Şi atunci eu am fost un pic ruptă de realitate, de tot ce se întâmpla în lumea asta. De-abia când am venit aici, am văzut câtă suferinţă e în lume. Plus că era perioada aceea, după Revoluţie, deja începuse şomajul, începuseră problemele. Şi atunci mi-am dat seama că poate ar trebui să fac mult mai mult, să fac un cămin de bătrâni sau un cămin de copii pe lângă mânăstire. Atunci aşa aveam eu în cap. Dar eu, timp de zece ani de zile, am muncit enorm. N-aveam unde să punem capul, stăteam într-un bordei. Noi n-am avut unde să ne desfăşurăm activitatea monahală, nici rânduiala. Stăteam într-o chiliuţă acolo, patru-cinci într-o cameră, bătea vântul, ploaia. Aşa au trecut zece ani. În timpul ăsta – probabil că am fost şi mai sensibilă, am muncit foarte mult – m-am îmbolnăvit foarte rău. Am făcut un icter mecanic şi era să mor. Stăteam în mijlocul curţii şi plângeam şi ziceam: „Doamne, nici garduri nu sunt, ziduri nu avem, restul nu s-a terminat, sunt atâtea de făcut!” Ei, dar în momentul când mi-am revenit cu sănătatea, am spus: „Dărâmăm totul şi facem casă de copii!” Tocmai renovam chiliile vechi şi atunci n-am mai... m-am îmbolnăvit şi pur şi simplu am decis să dărâmăm şi să facem casă, fără să gândesc cum va fi, ce va fi. Nu, asta am simţit că trebuie să fac! Am simţit că în momentul ăsta s-au deschis şi cerurile, vă spun! Parcă toate drumurile erau deschise. Atunci a venit părintele duhovnic Nil, şi eu eram foarte deschisă dar parcă la ideea asta a mea, care nu prea se potrivea cu rânduiala călugărească, am avut o reţinere şi spuneam: „Măi, să-i spun părintelui? Să nu-i spun?” În momentul când am spus-o – până la urmă trebuia spusă, că am gândit-o, ce să mai... atunci s-a luminat părintele dintr-o dată la faţă şi a spus: „E lucrul cel mai frumos şi cel mai bun pe care poţi să‑l faci!” Dar treceau anii şi părintele mă întreba: „Maica stareţă, dar mai vrei să faci ceva?” zic: „Mai vreau, părinte, dar nu ştiu şi nu văd cum!” Pur şi simplu, nu aveam nici cea mai mică idee de unde să plec şi cum să continui. Ei, v-am zis că viaţa mea a fost un şantier şi totul l‑am făcut de la lingură şi de la zero. Probabil că trebuia să încep tot de la lingură cu aceşti copii. Am ridicat casa. Asta se întâmpla în mai şi până la 1 octombrie, am ridicat casa până la centură. În 2001. Dar nu mă întrebaţi cum am făcut-o, că nici acuma nu pot să vă răspund. A fost o minune de la Dumnezeu! Şi când a venit Prea Sfinţitul, că noi avem hramul pe 1 octombrie, a zis: „Măi, dar ce e asta aici?” – Înaltul Ioan fiind un experimentat inginer şi constructor... „Ce e, măi, asta?” Şi am spus: „Casă de copii, Prea Sfinţia Voastră!” Parcă-l văd şi acuma... s-a uitat o dată şi a zis: „Copilă, ai înnebunit!” Zic: „Nu. O să facem casă de copii.” Dar vreau să spun ce s-a întâmplat: într-o lună de zile – eu toate le-am văzut ca de la Dumnezeu şi ca o binecuvântare a părintelui Arsenie (părintele ştia de când spunea că „Vor cânta îngerii din cer!”) am adus aici copiii, am făcut şi toate actele asociaţiei fără niciun ban. Într-o lună de zile a venit totul. Am rezolvat! Parcă şi oamenii erau puşi de Dumnezeu să le facă, laolaltă cu noi. Ideea a fost: bebeluşi. Aşa am „auzit” eu, aşa am „simţit”, şi Înaltul îmi spunea: „Măi, copilă, dar de ce vrei bebeluşi? Nu te înţeleg!” „Prea Sfinţite, nu ştiu să vă explic, dar vreau bebeluşi.” Vreo două ore a stat aşa, în nedumerire. Dar eu ştiam deja că toate trebuia să le fac de la zero. Am început mănăstirea de la zero, copiii i-am luat de la zero...

... obştea de la zero...

Şi totul a fost lucrarea lui Dumnezeu, şi am văzut minunile lui Dumnezeu. După trei ani, să vă spun ce s-a întâmplat cu îngerii care cântă, că mă tot gândeam: „Doamne, ce-o însemna asta?” Ei bine, la trei anişori, când fetiţele se jucau pe hol şi de-abia vorbeau şi gângureau pe acolo, au început dintr-o dată să cânte Sfinte Dumnezeule.

Fetele luate de la orfelinat?

Fetiţele, da. Toate, în cor. Eram aici, jos. Şi când au început să cânte toate, am simţit că s-au deschis şi cerurile! Şi am izbucnit în hohote de plâns şi am spus: „Ăştia sunt îngerii despre care a spus părintele Arsenie!”. Într-adevăr, să le auziţi la biserică – cântă Liturghia, am făcut repertoriu de colinde cu ele, aşa, micuţe, de la cinci-şase ani. La trei ani, ele ştiau Crezul în biserică. Le urcam pe scăunel şi spuneau Crezul. Nu mişca nimeni în biserică. A fost lucrarea lui Dumnezeu. Eu cred că eu am fost numai o unealtă prin care a lucrat Dumnezeu. Chiar dacă m-aş fi împotrivit, cred că asta era voia lui Dumnezeu să se întâmple.

Ştiţi cine sunt părinţii lor, în general?

Sigur că da. Noi le-am luat cu hârtii, s-a lucrat destul de organizat, nu am lucrat aşa, la întâmplare. Ei, dar încă mai vin. Se întâmplă să mai avem copii – sunt maltrataţi sau i-au abandonat părinţii nu ştiu pe unde şi atunci îi primim în casa noastră, le asigurăm o perioadă de refacere... îi punem pe linia de plutire şi le dăm drumul înapoi.

Lumea Monahilor