Pozitia BOR despre crima avortului

În anul 2001, în România s-au înfiinţat Comisia Naţională Consultativă a Bisericii Ortodoxe Române pe Probleme de Bioetică şi, în marile centre universitare, patru Comisii locale de Bioetică. În baza propunerilor acestora, Sfântul Sinod a emis trei documente referitoare la: transplantul de organe, la avort şi la eutanasie. Actele oficiale expun credinţa ortodoxă şi punctul de vedere al Bisericii cu privire la temele anunţate, accentuând următoarele aspecte: atitudinea creştină faţă de viaţă şi moarte; apărarea sensului creştin al demnităţii umane; discernământul şi luciditatea deciziei medicale bazate pe respectul profund faţă de pacient; creşterea responsabilităţii medicale faţă de apărarea vieţii, în condiţiile înmulţirii situaţiilor incerte; pregătirea preoţilor pentru informarea credincioşilor şi îndrumarea lor morală şi duhovnicească în probleme de decizie bioetică. Biserica Ortodoxă Română acceptă transplantul de organe, în anumite limite, cerând ca dacă el se realizează – faptă la care nimeni nu poate să fie obligat – să se facă din dragoste faţă de aproapele, prin obţinerea consimţământului prezumat şi atenţionând asupra situaţiilor incerte cu privire la moartea cerebrală. Comunitatea eclesială nu poate însă accepta – din principiu – avortul, susţinând adevărul existenţei unei noi persoane deodată cu momentul fecundării, când noua fiinţă primeşte trupul dar şi sufletul; se recomandă sprijinirea concretă de către comunităţile creştine a femeilor şi mamelor însărcinate, pentru a-i aduce pe copii în lume şi, acolo unde este necesar, pentru înfierea lor de către alte familii. Eutanasia este inacceptabilă, indiferent de formele acesteia, documentul pronunţându-se categoric împotriva grăbirii intenţionate a scurtării procesului natural al vieţii şi îndemnând la acceptarea şi trăirea suferinţei în duh de credinţă. Importanta misiune a educării religioase şi a sfătuirii pe baza acestor recomandări în materie de bioetică le revine preoţilor-duhovnici care, de la caz la caz, vor îndruma, în duhul dreptăţii trecute prin credinţă, dar şi al iubirii fratelui aflat în încercare.

Avortul

Prima parte a documentului referitor la avort sintetizează doctrina creştină despre apariţia vieţii umane şi despre componenţa fizico-spirituală a omului: el este trup, dar şi suflet. Toate fiinţele umane provenind din acelaşi act creator – realitate ce nu ţine doar de umanitate, deşi aceasta a pătruns adânc, dar nu total, în tainele procreării –, ele sunt în mod fundamental egale între ele, căci „posedă deodată, actual şi potenţial, aceeaşi demnitate şi aceeaşi valoare” (Larchet, 2003). Afirmaţia cuprinde aspecte ale antropologiei creştine, care se raportează în primul rând la modalitatea de intrare a omului în existenţă şi apoi la scopul pentru care el trăieşte (Breck, 2007). Din punct de vedere creştin, viaţa umană posedă o demnitate deosebită, rezultând din calitatea omului de a avea o dimensiune spirituală, prin care se aseamănă cu divinitatea, ceea ce în terminologie biblică şi teologică se traduce prin „chip al lui Dumnezeu” (Moldovan, 1997). Termenul „demnitate” primeşte în creştinism un plus de valoare faţă de noţiunea care se foloseşte în mod obişnuit, făcând trimitere nu atât la valorile umane comune, al căror numitor este conferit de „binele comunitar”, ci de cele aşezate în transcendent. Dacă omul este văzut ca aflându-se într-o relaţie cu divinitatea încă de la începutul existenţei sale (Beaufils, vol. 2, 1998), concluzia care se impune este că „tot ceea ce este comis împotriva fiinţei umane este comis, într-o anumită măsură, împotriva voinţei lui Dumnezeu”. În contextul tipului de mentalitate relativist, afirmaţia responsabilizează – fără să absolutizeze, însă – raportul dintre oameni, mai ales pe acela care determină intervenţia şi decizia unora în privinţa venirii în viaţă a altora /12/.

Argumente scripturistice, patristice, canonice şi istorice indică modalitatea în care Biserica în întregul ei a văzut atitudinea faţă de viaţa omului conceput. Documente datând încă de la începutul secolului II, lucrări ale scriitorilor bisericeşti începând cu secolul III, reguli bisericeşti şi canoane arată fără echivoc faptul că s-a crezut şi s-a afirmat concomitenţa trupului şi a sufletului încă de la fecundare, faptul că ele se formează deodată, ceea ce duce la concluzia că, încă din faza conceperii, vorbim despre existenţa unei persoane umane, numită de către unii „persoană în potenţă” (Beaufils, vol. 1, 1998). Concluzia tragică, dar categorică, este că avortul se identifică cu uciderea.

Documentul condamnă avortul chirurgical, dar consideră la fel de grave barierele mecanice şi unele pilule care acţionează după fecundare, deci după apariţia noii persoane. Se atenţionează că medicamentele contraceptive au consecinţe greu de evaluat pentru trupul femeii. Sunt enumerate distinct motivele pentru care Biserica nu poate fi de acord cu avortul: 1. se ucide o fiinţă umană, 2. este afectată demnitatea mamei, 3. există riscul mutilării trupului femeii, al îmbolnăvirii şi morţii premature a mamei şi a femeii tinere (Myriam, 1996). Mai este indicat că „femeia nu trebuie redusă la nivelul de obiect al plăcerii bărbatului, nu trebuie batjocorită şi umilită în ceea ce îi este specific: anume feminitatea şi calitatea sa de mamă” şi că e necesar ca factorii decizionali din societatea românească să favorizeze crearea condiţiilor în care femeia să nu mai fie umilită.

În formula finală a documentului este prezentată situaţia în care se consideră din partea Bisericii că s-ar putea efectua, totuşi, avortul: dacă viaţa mamei este pusă efectiv în pericol prin sarcină sau naştere, ar trebui acordată prioritate vieţii femeii (Iliescu, 2005), nu fiindcă o viaţă ar avea mai mare valoare în sine decât alta, ci datorită responsabilităţilor mamei faţă de copii sau familie /13/. Se recomandă naşterea copiilor rezultaţi din viol şi chiar şi a celor descoperiţi cu handicapuri grave /14/. Dar în fiecare dintre cele trei situaţii se solicită luarea unei decizii finale numai în sfătuirea familiei sau/şi a membrilor familiei cu medicul şi mai ales cu duhovnicul. Se mai arată că „avortul nu poate fi niciodată justificat moral de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei viitoarei mame sau a aspectului ei fizic”.

Un aspect important se referă la mediatizarea în societatea românească a gravităţii păcatului avortului – care înseamnă, totuşi, întreruperea intenţionată a vieţii şi, deci, indiferent de motiv, ucidere – şi la educarea omului contemporan cu privire la scopul sexualităţii umane, la dragoste şi tandreţe.

Sursa: Cultura Vietii