Comoditatea și nenașterea pruncilor – cauze ale suferințelor

Comoditatea şi minima suferinţă de a naşte si crește copii aduce la bătrâneţe acea suferinţă mult mai amplificată peste acei oameni. Dacă fugim de suferinţă la tinerețe, ea vine peste noi la bătrâneţe.

Am întâlnit un caz cu un creştin care avusese în viața sa o funcţie importantă, soţia sa de asemenea, şi s-au ferit toată viata de a naşte mai mult de un copil. Totul a fost foarte bine la tinereţe: comodităţi, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au început problemele: bărbatul operaţie de prostată, peste un an tumoare la creier, după aceea preinfarct, accident vascular, operaţie de hernie, fractură de picior etc. Soţia, de asemenea, a început cu bolile genitale, cancer mamar, boli psihice, operaţie de inimă.

Copilul a ajuns la 33 de ani şi nu se putea căsători, era bolnav mereu, serviciu foarte greu găsea, deşi avea două facultăţi, nu se putea împrietenii nici cu fetele nici cu băieţii. Nu avea nici un prieten de suflet la care să se confeseze si cu care să se sfătuiască.

Părinţii au ajuns la 65 de ani şi erau epuizaţi şi bolnavi mereu nu aveau nici o reuşită, nici o satisfactie, credinţă foarte puţină, consolare la fel. Pe lângă toate acestea le-au mai făcut nişte vecini răi farmece la casă, adică au găsit nişte obiecte suspecte în casă şi au dedus că este ceva în neregula.

În cele din urmă au ajuns la mănăstire debusolaţi, decepţionaţi, descurajaţi de viaţă, fără pic de credinţă, ca şi cum ar fi fost foarte drepţi în viaţă şi toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat împreună de vorbă, i-am spovedit, am încercat împreună să derulăm tot filmul vieţii de la începutul căsniciei lor până la acea dată. De unde am dedus că viaţa lor nu fusese deloc în conformitate cu morala creştină.

Păcatele multe si continue din tinereţe s-au strâns şi s-au repercutat la bătrâneţe peste ei şi peste unicul lor copil. Le-am spus că nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorât, strigă „răzbunare“ înaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viaţă numai la unu, iar celor zece nu le-au făcut bucuria să vadă lumina zilei. Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenaşterea acelor prunci din comoditate, din indiferenţă, din neconştientizare. Actul a fost făcut. Acei 10 copii au fost concepuţi ca fiinţe umane, dar nu s-au născut. Ei sunt fiinţe si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea şi minima suferinţă de a naşte și crește copii aduce la bătrâneţe acea suferinţă mult mai amplificată peste acei oameni. Dacă fugim de suferinţă la tinerețe, ea vine peste noi la bătrâneţe. Şi atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au făcut pe cei doi creştini să ajungă în final la mănăstire, să ajungă la biserică şi mai ales bucuria cea mare a fost că ei au conştientizat și și-au recunoscut toată greşeala vieţii lor. Era târziu. Însă nu prea târziu de a o repara. „Trebuie să facem pocăinţă până la ultima suflare a vieţii“ le-am spus.

Dumnezeu este bun şi ne va ierta dacă îi vom cere din toată inima iertare.

(Arhim. Ioachim Pârvulescu, Sfătuiri duhovnicești – repere morale pentru o viață practică creștin – ortodoxă, Sfânta Mănăstire Lainici, 2004, p. 47)