“Libertate, Egalitate, Fraternitate!” a fluturat Revoluţia Franceză. Unii încă se declară împotriva acestui trilob. Alţii încă sunt pentru. Si unii, şi alţii greşesc.Greşesc pentru că iau în discuţie un aspect complet lipsit de relevanţă al Revoluţiei, şi anume, proclamaţiile ei. Se uită la vorbele, nu la faptele care au definit acel sfârşit de veac în Paris.
“Să faci ce zice popa, nu ce face popa” e un proverb mult mai puţin anticlerical decât se crede. Nu îl incriminează pe popă, care, dacă nu se poate întotdeauna ridica la înălţimea a ceea ce predică, e din cauză că predică sfinţenia. Adică transfigurarea persoanei în lumina Adevărului revelat. Dacă sacerdotul nu se poate ridica întotdeauna până la trăirea celor de Sus, minima sa datorie e să propovăduiască în continuare ceea ce lui însuşi nu i s’a dat să facă. Să meţină direcţia privirii ridicată la Cer. Uneori, el nu poate să salte, că e îngreuiat de păcatele pe care i le deşertăm în ureche la spovedanie, de cârtelile preotesei celei cu mulţi copii, de vastitatea pântecului rotunjit cu merindea praznicelor. El nu poate, săracu’, da’ alţii pot. Si, propovăduind Revelaţia, el îi ajută să poată.Căderile persoanei nu ştirbesc cu nimic consistenţa adevărurilor revelate. Din contra, cu cât suntem mai împiedicaţi, cu atât avem mai mare nevoie de trepte spre înălţimi; cu cât suntem mai îndepărtaţi de învăţăturile lui Hristos, cu atât avem mai multă nevoie de ele. Când vom reuşi să postim, să ne rugăm şi să facem milostenie “aşa cum scrie la carte”, atunci vor dispărea postul, rugăciunea şi săracii. Deocamdată asceza e cu atăt mai de preţ cu cât are mai puţină căutare. Goliciunea noastră nu poate aboli plinul, ci din contra. Daca asupra adevărurilor revelate căderile mele nu se pot răsfrânge nefavorabil, în privinţa adevărurilor circumstanţiale lucrurile stau tocmai invers. Pentru că acestea sunt adevăruri la îndemână. Sunt adevăruri care îşi au sursa doar în noi. Dacă eu nu le trăiesc, le răpesc din consistenţă. Pentru că, dacă Dumnezeu şi dracu nu mai există, înseamnă că nu am nici un motiv să nu fac ce-am promis. Sau, din contra, că am toate motivele să nu duc la îndeplinire nimic, că lumea e aşa un haos de atomi că aş face mai bine să nu zidesc nimic. Să nu-mi fixez nici un principiu. Dumnezeu ne-a poruncit să ne iubim fiindcă El Insuşi ne iubeşte. Noi putem să nu ne iubim, dar izvorul iubirii rămâne, neîntinat de ura sau indiferenţa noastră, în El. Dar dacă ne edictăm în nume propriu egalitatea şi fraternitatea şi apoi facem ca porcii din Ferma lui Orwell, se cheamă că însuşi principiul proclamaţiei e dubios şi amar. De aceea e greşit să ne uităm la ce-a spus Revoluţia Franceză, care şi-a infirmat singură şi premisele şi scopul când a pornit, cu mijloace sălbatice, dar în numele autonomiei raţiunii secularizate, la reclamarea demnităţii omului.
Smalţul frunzelor vine din ţărână şi sănătatea cuvântului urca din temeiul lui. Al popii, e Dumnezeu. Al revoluţionarului, el însuşi. De aceea nu mă interesează vorbele, conştientul Revoluţiei, ci faptele, adică măduva sanchilotismului.
Una dintre cele mai lipsite de apărare victime ale Revoluţiei e micul Louis-Charles, duce de Normandia, Delfin al Franţei. Născut la Versailles în 1785, devine moştenitor al tronului în 1789, la moartea fratelui sau mai mare. In 13 august 1792 e închis împreună cu familia sa în Temple. Toate mărturiile epocii ni-l prezintă ca pe un băieţaş extrem de simpatic. Petion, unul din deputatii trimişi de Adunarea Naţională la Varennes să escorteze familia regală înapoi în Paris, nota în jurnalul său, după ce mersese o zi întreagă în trăsură înghesuit între Rege şi Regină: “Eram foarte înghesuiţi. Tânărul Prinţ mi-a stat pe genunchi şi s’a jucat cu mine; era plin de voioşie şi foarte neastâmpărat”. După întemniţarea în Temple, Ludovic al XVI-lea s’a folosit de biblioteca Ordinului Ioanit, care rămăsese acolo, pentru a-i face educaţia micului prinţ. L-a învăţat să recite pasaje din Racine şi Corneille, l-a învăţat să deseneze hărţi, Regele însuşi fiind un pasionat al geografiei. “Inteligenţa precoce a tânărului Prinţ”, nota J.-B. Clery, “răspundea perfect atenţiei tatălui”. Incercarea lui Clery de a-l învăţa pe Delfin tabla înmulţirii s’a lovit de vigilenţa gărzilor care au obiectat că băiatul e învăţat să comunice cifrat. In 20 Ianuarie 1793, când familiei regale i s’a îngăduit să-şi ia rămas bun de la Rege, care urma să fie executat a doua zi, micul Louis-Charles, înşelând vigilenţa temnicerilor, s’a strecurat până în curtea închisorii şi a început să fugă cât îl ţineau picioarele spre ieşire. Oprit de strajă şi întrebat unde se duce, el a răspuns: “Mă duc să vorbesc poporului şi să-l conving să nu-l ucidă pe dragul meu papa. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mă împiedicaţi să-i vorbesc poporului”. Bineînţeles că l-au trimis la loc în celulă.
După moartea Regelui, singurul lucru care i-a mai rămas Reginei a fost micul prinţ. S’a străduit să-i continue educaţia cu ajutorul abatelui Davaux care a devenit tutorele băiatului. Deşi regularitatea lecţiilor era deseori întreruptă de intruziuni politice, inteligenţa sa nu se dadea bătută. F. Hue îşi aminteşte că, după o asemenea lungă întrerupere a lecţiilor, abatele Davaux i-a spus Delfinului: “Ultima noastră lecţie, dacă nu mă înşel, a fost despre cele trei grade de comparaţie – pozitiv, comparativ şi superlativ. Dar cred că ai uitat”. “Ba nu, i-a răspuns Delfinul. Ascultă şi vei vedea. Pozitiv e când spun abatele meu e bun; comparativ e când spun abatele meu e mai bun decât ceilalţi abaţi; iar superlativ e când spun mama e cea mai iubitoare şi bună dintre toate mamele”.
Chiar şi cruntul Hebert a simţit şarmul copilului şi îi scria unui prieten: “Am văzut micul copil din Turn; e frumos ca lumina zilei şi extrem de interesant”. Drept urmare, s’a hotărît să-i ia Reginei copilul. In data de 3 Iulie, la nouă jumătate seara, o echipa de comisari ai poporului au intrat în apartamentul “văduvei Capet”, i-au citit un decret al Comitetului de Salvare Publică şi i-au luat copilul. Lacrimilor şi disperatelor încercări ale Reginei de a-şi apăra fiul li s’a răspuns cu ameninţări cu asasinarea Delfinului şi a unicei lui surori. Luat de sub aripa mamei lui, Louis-Charles a fost pus sub supravegherea lui Antoine Simon, un pantofar beţiv, unul din cei mai exaltaţi iacobini, recomandat pentru această slujbă de Marat şi Robespierre. Misiunea sa era să-l transforme pe micul Capet într’un bun cetăţean al noii republici, să-l dezbare de prejudecăţile trecutului. Drept urmare, Simon a purces la reeducarea micului prizonier. Mai întâi, l-a privat de somn. Noaptea, dupa ce Charles-Louis adormea, Simon începea să strige: – Capet! Capet! Si prinţul trebuia să răspundă: – Aici sunt, cetăţene! – Vino aici, să te văd! răcnea Simon. După ce prinţul dădea fuga la el, Simon îl trimitea înapoi cu un şut, strigând: – Du-te la loc, pui de căţea ce eşti! Si tot aşa, de mai multe ori, noapte de noapte. Când s’a revoltat şi a întrebat în virtutea cărei legi a fost el despărţit de mama sa, Simon i-a răspuns: – Tacere, Capet! Sau am să le arăt acestor cetăţeni cum te pocnesc când o meriţi! Până şi acest nume, “Capet”, nu era decât o ficţiune iacobină, o încercare de spălare de creier şi o înjosire.
Ludovic al XVI-lea, la procesul său, protestase că numele său nu e Capet. Copilul era obligat să cânte cântece revoluţionare, La Marseillaise şi La Carmagnole, cu voce tare, ca să-l audă gărzile. A fost învăţat să-şi înjure familia, aristrocraţia, şi să hulească. A fost forţat să bea şi, în cele din urma, s’a deprins cu băutura. Au fost aduse prostituate şi a fost forţat să se culce cu ele. S’a molipsit de boli venerice. Suferea de diaree continuă. Hebert îl ameninţa constant cu ghilotina, provocându-i bietului copil frecvente leşinuri. In cele din urmă, l-au pus să semneze o declaraţie prin care recunoştea că mama sa îl învăţase să se masturbeze şi că s’a culcat cu ea. L-au luat şi l-au pus să repete aceste lucruri în faţa mamei şi a mătuşii sale şi mărturia lui a fost folosită la procesul în urma căruia Regina a fost condamnată la moarte.
La proces, Hebert a oferit şi interpretarea ideologică a presupuselor relatii incestuoase: “Avem motive să credem că aceste relaţii criminale au fost instigate nu de plăcere, ci din speranţa de a slabi constituţia acestui copil despre care familia sa încă mai credea că va putea ocupa tronul şi pe care voia să fie sigură că-l poate domina moral”. In 16 Octombrie, 1783, Maria-Antoaneta a fost ghilotinată. Delfinul, sau Louis XVII cum îl numeau monarhiştii, s’a stins în sordida mizerie, în anul 1795.
A adus Revoluţia franceză libertatea, egalitatea şi fraternitatea între oameni? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s’au mai văzut în epoca Reformei; asasinarea regelui, în lovituri de palat; masacre, în războaie civile. Dar înjosirea sistematică, pângărirea minuţioasă a chipului lui Dumnezeu din om, nu s’a mai văzut. Inchizitia şi alte instituţii asemănătoare te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire şi apoi te ucideau sau te lăsau în plata Domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, până la Revoluţia Franceză, nu a căutat să pervertească omul. E prima dată în istorie când găsim această intenţie pusă în aplicare cu metodă, vreme de luni de zile, şi încă asupra unui copil. Acolo, în inima Parisului, nu în îngheţata Rusie, s’a născut fenomenul Piteşti. Nu e vorba de libertate, egalitate, fraternitate. Nu e vorba de meritele democraţiei atee. Nu e vorba de sângeroasele gratii ale lui Nero sau de milităroasele stângăcii ale unui dictator nătâng. Sau de lăcomia unui fanariot. Nu e vorba de lucruri rele. Ci de abolirea binelui. De întunecarea diferenţei dintre victimă şi călău. Intunecare făcând imposibilă ipocrizia şi pe toţi la fel de naturali în monstruozitatea lor. Dumnezeu a lăsat răul pentru ca noi să avem libertatea şi meritul de a alege binele. Dracul nu vrea să ne lase nici o libertate. Vrea să nu putem respira decât răul. Să piară până şi amintirea frumuseţii ascunsă în suspinul victimei. Diluată în vasele comunicante ale mass-media, şcolii şi tribunalului, reeducarea a devenit principiul lumii în care trăim. Pângărirea sistematică, impersonală, pietrificată, a binelui strălucind în oameni, fapte, locuri. Nimeni nu mai e bun, nimeni nu mai e rău. Toţi suntem inverşi.
La proces, Hebert a oferit şi interpretarea ideologică a presupuselor relatii incestuoase: “Avem motive să credem că aceste relaţii criminale au fost instigate nu de plăcere, ci din speranţa de a slabi constituţia acestui copil despre care familia sa încă mai credea că va putea ocupa tronul şi pe care voia să fie sigură că-l poate domina moral”. In 16 Octombrie, 1783, Maria-Antoaneta a fost ghilotinată. Delfinul, sau Louis XVII cum îl numeau monarhiştii, s’a stins în sordida mizerie, în anul 1795.
A adus Revoluţia franceză libertatea, egalitatea şi fraternitatea între oameni? Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că, printre altele, a adus reeducarea. Profanări de biserici s’au mai văzut în epoca Reformei; asasinarea regelui, în lovituri de palat; masacre, în războaie civile. Dar înjosirea sistematică, pângărirea minuţioasă a chipului lui Dumnezeu din om, nu s’a mai văzut. Inchizitia şi alte instituţii asemănătoare te torturau ca să scoată de la tine o mărturisire şi apoi te ucideau sau te lăsau în plata Domnului, după ce abjurai rătăcirea. Nimeni însă, până la Revoluţia Franceză, nu a căutat să pervertească omul. E prima dată în istorie când găsim această intenţie pusă în aplicare cu metodă, vreme de luni de zile, şi încă asupra unui copil. Acolo, în inima Parisului, nu în îngheţata Rusie, s’a născut fenomenul Piteşti. Nu e vorba de libertate, egalitate, fraternitate. Nu e vorba de meritele democraţiei atee. Nu e vorba de sângeroasele gratii ale lui Nero sau de milităroasele stângăcii ale unui dictator nătâng. Sau de lăcomia unui fanariot. Nu e vorba de lucruri rele. Ci de abolirea binelui. De întunecarea diferenţei dintre victimă şi călău. Intunecare făcând imposibilă ipocrizia şi pe toţi la fel de naturali în monstruozitatea lor. Dumnezeu a lăsat răul pentru ca noi să avem libertatea şi meritul de a alege binele. Dracul nu vrea să ne lase nici o libertate. Vrea să nu putem respira decât răul. Să piară până şi amintirea frumuseţii ascunsă în suspinul victimei. Diluată în vasele comunicante ale mass-media, şcolii şi tribunalului, reeducarea a devenit principiul lumii în care trăim. Pângărirea sistematică, impersonală, pietrificată, a binelui strălucind în oameni, fapte, locuri. Nimeni nu mai e bun, nimeni nu mai e rău. Toţi suntem inverşi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu