Născut în 18 februarie 1945 la Gura Râului, în Mărginimea Sibiului, părintele Ioan Peană slujeşte din 1990 chiar în comuna sa natală, după ce a fost preot timp de 15 ani în localitatea vecină, Orlat. La Gura Râului, pe valea Cibinului, la poalele Munţilor Cindrel, încă vezi duminica, la biserică, oameni în straie româneşti. În satul căruia Lucian Blaga i-a închinat poezia intitulată Boca del Rio, pentru cinstirea strămoşilor care au creat şi au purtat acel frumos costum în alb şi negru, în prima duminică după praznicul "Adormirii Maicii Domnului" din 15 august, are loc Sărbătoarea portului românesc.
Viaţa Părintelui Ioan Peană este adânc marcată de cei opt ani petrecuţi alături de Înalt Preasfinţitul Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului (1967-1981), al cărui şofer şi împreună-slujitor a fost, şi de întâlnirile cu Părintele Arsenie Boca. A fost omul de legătură între vlădica de la Sibiu, care în tinereţe, în 1947, fusese tuns în monahism la Mânăstirea Brâncoveanu şi marele duhovnic de la Sâmbăta, care în anii '70 ai veacului trecut picta biserica "Sfântul Nicolae" din satul Drăgănescu, în apropierea Bucureştilor.
Întâlnirea cu Părintele Arsenie
Pe Părintele Arsenie l-am cunoscut printr-o împrejurare fericită, prin legătura de frăţietate pe care o avea cu Mitropolitul Nicolae Mladin, de când amândoi au fost la Mânăstirea Brâncoveanu, în perioada 1939-1948. La Sâmbăta, primii vieţuitori au fost diaconii Arsenie Boca, Nicolae Mladin şi Serafim Popescu: tineri, dornici de a lucra, de a face ceva pentru Dumnezeu şi pentru ţară.
Părintele Nicolae Mladin a absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti în 1938, a făcut studii de specializare la Viena (1941-1943), trimis cu o bursă de către Mitropolitul Nicolae Bălan, şi a fost profesor de morală şi mistică la Academia Teologică "Andreiană" din Sibiu. Din 1967, a devenit Mitropolitul Ardealului. Înainte de ultimul meu an de facultate la "Teologia" din Sibiu, în vara lui 1972, fusesem angajat ca şofer la Mitropolia Ardealului. Chiar dacă erau mulţi cei care voiau acel post, am fost preferat, pentru că aveam carnet de şofer pentru mai multe categorii de maşini. A contat şi că urma să fiu absolvent de "Teologie". Când m-a văzut Înaltul Nicolae mai subţirel, mai mic, m-a întrebat:
- Mă, da' tu poţi conduce maşina?
- Da, Înalt Preasfinţite.
La început, am fost şoferul consilierilor de la Mitropolie, apoi al episcopilor vicari Visarion Aştileanu şi Emilian Birdaş şi, din 1975, al Înalt Preasfinţitului Nicolae Mladin. Conduceam o maşină Volga.
În 1973, la prima mea înfăţişare în faţa Părintelui Arsenie, am fost cu Părintele Nicodim Zaharie (1915-1996). Ne-a trimis, împreună, Mitropolitul Nicolae. Părintele Nicodim era atunci duhovnicul Părintelui Arsenie. În tinereţe fusese frate de mânăstire la Sâmbăta. Părintele Arsenie l-a luat la Prislop, pentru că se pricepea la tâmplărie şi cânta bine la strană. În 1949, a fost primul călugăr tuns în monahism la Prislop, după ce mânăstirea a fost retrocedată ortodocşilor, în 1948, când greco-catolicii au revenit la ortodoxie. După 1976, când a fost redeschisă Mânăstirea Prislop, a fost preot şi duhovnic acolo. Are mormântul chiar în spatele mormântului Părintelui Arsenie.
Părintele Nicodim m-a dus la Părintele Arsenie în Bucureşti, în cartierul Cotroceni, pe strada Dr. Petrini, cu un mesaj din partea Mitropolitului Nicolae Mladin, care greu mai putea lua legătura direct cu Părintele Arsenie, din cauza conjuncturii politice. A avut atâta încredere în mine, încât să-mi încredinţeze o misiune, nişte secrete pe care să le dezvălui Părintelui Arsenie şi să-i ceară, astfel, sfatul. N-aveau posibilitatea să vorbească faţă către faţă sau la telefon. Atunci nu erau telefoane mobile, iar telefoanele fixe erau ascultate de Securitate. Prima dată când m-a văzut, a dat mâna cu mine şi mi-a zis:
- Tu eşti omul lui Mladin?
- Da.
- Mă, să nu faci ceva, să-l compromiţi vreodată!
- Mă străduiesc, Părinte.
Nu ştiam prea multe despre Părintele Arsenie. Cine bănuia că va ajunge o personalitate duhovnicească atât de cunoscută şi de iubită!? Îl ştiau cei de aici, din Mărginimea Sibiului şi, mai ales, cei din partea Făgăraşului, care mergeau la el, îl căutau. Sunt azi mulţi care spun că l-au cunoscut, dar nu ştiu în ce măsură l-au cunoscut cu adevărat. Atunci trăia retras.
Laptele se mănâncă
După acea primă întâlnire, am început să merg des la Părintele Arsenie. Mai întâi, cu trenul. Din Gara de Nord, cu tramvaiul 2, până la capul liniei, dacă mergeam la Drăgănescu. Mergeam şi la Bucureşti, pe Dr. Petrini. Cu mare grijă, pentru că era sub observaţia Securităţii casa din Bucureşti. Uneori mă plimbam pe stradă, aşteptând să vină Părintele. Nu stăteam în faţa casei, ca să nu dau de bănuit. Ştiam că după-amiaza venea uneori de la Drăgănescu sau din oraş. Îmi amintesc cum, odată, a apărut cu două plase în mână. Venea de la piaţă.
De câte ori mergeam, puneam într-o traistă ceva pentru Părintele Arsenie, de la Mitropolitul Nicolae: o pâine bună de aici, din Mărginimea Sibiului, lapte de la vaca noastră, cinci litri de vin. În casă, mă invita să bem împreună un ceai sau un lapte. Odată, cum i-am adus laptele, mi-a zis:
- Hai să bem o cană cu lapte!... Eu am înghiţit laptele imediat.
- Tu nu ştii că laptele se mănâncă, nu se bea?!... - mi-a spus.
De la Părintele Arsenie am învăţat că laptele nu se dă duşcă pe gât, ci se ţine cât mai mult în gură, ca digestia să se facă în gură. Altfel, nu te foloseşti nutritiv de el. Mi-a explicat ce se întâmplă în stomac când dai laptele repede pe gât.
Încredere maximă
Aveam şi mesaje de transmis. Îmi spunea Mitropolitul: "Vezi ce zice Arsenie", într-o chestiune sau alta! Părintele Arsenie răspundea clar şi pe scurt: "Mă, să-i spui Părintelui Mitropolit aşa", şi zicea ce să-i spun. Erau lucruri legate mai puţin de administraţie sau de viaţa duhovnicească, ci mai mult de grija pe care s-o aibă Mitropolitul faţă de autorităţile comuniste, faţă de conducerea politică din vremea aceea. Îl sfătuia cum să procedeze. Era o încredere maximă între ei. Părintele Arsenie îmi zicea: "Ai grijă să nu te prindă!"... O singură persoană mai ştia că eu sunt un om de legătură între ei: Părintele Gheorghe Şpan. Era preot la Gura Râului şi-mi era duhovnic. Şi el îmi spunea: "Ai grijă, On! Să nu ai probleme!"... Nu-mi era frică. Despre ceea ce-mi spunea Mitropolitul să întreb pe Părintele Arsenie nu spuneam nimănui. În casa de pe strada Dr. Petrini sunt convins că nu erau instalate microfoane, pentru că acolo totdeauna Părintele Arsenie discuta liber, despre orice, nu avea niciun fel de reţinere.
De mai multe ori, de la Bucureşti am plecat împreună la Drăgănescu. Mergeam cu tramvaiul 12, de la începutul Căii Rahovei, până la capătul liniei, pe şoseaua Alexandriei. De acolo, luam un autobuz până la podul peste râul Argeş, unde ne dădeam jos şi mergeam la Drăgănescu. Pe vremea aceea nu era construit barajul peste Argeş, aşa că nu era nici lacul care azi vine până aproape de biserica din Drăgănescu.
Când mergeam cu tramvaiul şi autobuzul, Părintele nu vorbea. Stăteam unul lângă altul ca şi când nu ne cunoşteam. Părintele privea lumea, se uita tăcut pe geam. Purta nişte ochelari cu rame aurii, subţiri. Avea o ţinută dreaptă. Stătea în picioare. Rar şedea. Dacă erau locuri libere, ne aşezam unul lângă altul, dar nu discutam nimic. Numai după ce coboram din autobuz vorbeam, dar foarte puţin. Mergând spre Drăgănescu, se oprea uneori admirând natura şi spunea: "Ia uite ce frumos!".
De obicei, ne duceam la Părintele Savian Bunescu, parohul bisericii "Sfântul Nicolae" din Drăgănescu, un om primitor. A avut Părintele Arsenie o binecuvântare de la Dumnezeu cu Părintele Bunescu. Pe aceşti patru oameni - Părintele Arsenie Boca, Părintele Savian Bunescu, Părintele Mitropolit Nicolae Mladin şi Părintele Serafim Popescu - nu i-am văzut vreodată trişti. Aveau mereu o privire senină.
Uneori mergeam la Drăgănescu pe ascuns, printre trestii şi sălcii, pe o vale, urcam printr-o grădină şi ieşeam la biserică. N-o luam pe şosea, pentru că erau perioade când Părintele Arsenie era foarte urmărit.
Călugărie sau căsătorie?
La un moment dat, Mitropolitul Nicolae Mladin - fie iertat, pentru mine e ca un sfânt - mi-a zis:
- Mă, ce bine ar fi să te călugăreşti!... Cât va vrea Dumnezeu, vom fi împreună şi va fi un lucru frumos.
- Gata, Înalt Preasfinţite, mă călugăresc!
- Hai să-l întrebăm şi pe Arsenie.
Mi-a surâs foarte mult propunerea. Peste câteva zile, Înaltul Nicolae a avut drum la Bucureşti, la Patriarhie, şi eu m-am dus la Părintele Arsenie şi i-am zis ce sugestie are pentru mine vlădica Nicolae. Cu darul cunoaşterii omului, pe care-l avea de la Dumnezeu, mi-a zis:
- Tu, nu! Nu sunt vremuri de călugărie. Biserica va trece printr-o criză şi mai mare şi are nevoie şi de preoţi. De preoţi de mir. Du-te şi fă-ţi o familie. Poate vreunul dintre copiii sau nepoţii tăi va fi călugăr. Dar tu, nu! Şi să faci ce zice mama.
În sinea mea am fost un pic mâhnit. Doar era vorba de călugărie, de o viaţă îngerească. I-am spus Înaltului Nicolae Mladin ce a zis Părintele Arsenie:
- Mă, dac-a zis Arsenie aşa, facem cum a zis Arsenie. Ascultă, că-i bine! Mamei tale i-ai zis?
- Nu i-am spus.
- Du-te şi spunei şi lui mamă-ta.
Când i-am spus mamei de gândul călugăriei a început să plângă, deşi era foarte credincioasă. Ţărăncile noastre, mamele noastre, au fost foarte credincioase. Nu putem face comparaţie între cei de atunci şi cei de astăzi. A zis mama, care rămăsese văduvă:
- E grea singurătatea. Eu nu m-am recăsătorit, pentru tine. Şi tu acum să n-ai copii?! Însoară-te!
S-a dus la Părintele Gheorghe Şpan şi i-a spus despre intenţia mea. Părintele Şpan a zis şi el:
- Fă ce a zis Părintele Arsenie!
Când m-am dus din nou la Părintele Arsenie, mi-a spus:
- Când te hotărăşti să te însori, să vii cu ea la mine!
După câteva luni, m-am dus cu o fată. Ea nu ştia de ce mergem la Părintele Arsenie. Când am intrat amândoi în biserica de la Drăgănescu, de cum ne-a văzut, Părintele a zis:
- Nu!... Nu! Sunteţi două pietri tari. Vă fărâmiţaţi una pe alta şi nu faceţi nimic. Nu!
Fata nu ştia despre intenţia mea de a o cere în căsătorie, dar eu am înţeles despre ce era vorba. Alt dialog pe tema asta n-am avut. Am încheiat relaţiile cu fata aceea imediat.
După un timp, m-am dus cu altă fată şi mi-a zis iarăşi:
- Nu!... Şi să nu tot aduci aici pe oricine, după cum visezi. Mie să-mi vii când eşti hotărât să te însori!
A treia oară m-am dus cu cea care a devenit preoteasa mea, cu Ioana. E tot din Gura Râului. Părintele Arsenie a prins-o de umeri şi a zgâlţâit-o tare. Viitoarea mea soţie s-a speriat când a zgâlţâit-o aşa tare. Părintele i-a zis:
- Tu, uite aici, îţi pun trei probleme!
În primul rând: să aveţi copii!
În al doilea rând: să fii în stare să faci rugăciune lângă el!
Şi în al treilea rând: să îl urmezi şi să fii lângă el şi când are neputinţe!
Dacă eşti de acord şi crezi că faci faţă, bine, dacă nu, lasă-l în pace, nu-l mai încurca.
Aceste trei lucruri le cerea Părintele Arsenie viitoarei preotese. Către mine a zis:
- Dacă sunteţi hotărâţi, nu mai aşteptaţi şi vă căsătoriţi. Ai grijă, că dacă nu te grăbeşti, tu scapi trenul.
Am venit acasă şi după o lună de zile ne-am cununat. Am înţeles şi despre ce tren era vorba: viaţa mamei mele. Duminică am făcut nunta şi în următoarea sâmbătă mama a murit. Mama era bolnavă când m-am căsătorit. Eu îi spusesem viitoarei soţii:
- Dacă se întâmplă ceva cu mama, eu nu mă mai însor. Pe ea a durut-o şi mi-a zis mai târziu:
- Deci tu te însurai numai ca să te-nsori!
Am avut bucuria că m-a văzut şi mama însurat. Înaltul Nicolae Mladin mi-a făcut cadou de nuntă un rând de veşminte preoţeşti, pentru că urma să fiu hirotonit preot. Maicile de la Mitropolie, care au făcut mâncarea la nuntă - n-am făcut petrecere, ci numai o masă în cerc restrâns - mi-au zis, împreună cu Înaltul Nicolae:
- Hai, îmbracă-te cu hainele preoţeşti, să te vadă şi mama îmbrăcat ca preot!...
A plâns mama când m-a văzut. Acele veşminte preoţeşti le am şi azi şi cu ele vreau să fiu înmormântat.
În 1975, m-am căsătorit. O vreme am locuit la Sibiu, apoi ne-am mutat la Gura Râului, în casa mea părintească. Mergeam la Sibiu când îmi telefona Înaltul Nicolae, când avea nevoie de mine. Aveam un telefon cu manivelă şi legătura se făcea prin centrală. Tot în 1975, după ce am fost hirotonit, am ajuns preot la Orlat. Aveam parohie la Orlat, cu normă întreagă, şi la mitropolie lucram cu ora. În acest sat erau două parohii, dar o singură biserică şi eram doi preoţi. La Orlat, în perioada aceea, slujeam mai rar. Aproape în fiecare duminică era câte o sfinţire de biserică sau o hirotonire de preot şi eu trebuia să-l însoţesc pe Mitropolit.
Taina Mărturisirii
Am continuat să merg la Părintele Arsenie. De câteva ori, m-am mărturisit la Părintele Arsenie, în altar, fără patrahir. Din 1959, fără nici un temei, i se interzisese să mai poarte haine preoţeşti, deşi nu fusese exclus din cler, nu fusese caterisit. Îmi punea mâna pe cap şi-mi dădea sfaturile de care aveam nevoie. Era foarte sever. Nu era cu jumătăţi de măsură. Îmi amintesc că mi-a zis:
- Uite care-i canonul: când îţi faci rugăciunea, să stai în genunchi. Când citeşti din cartea de rugăciuni, să stai în genunchi. Şi când mergi pe drum sau când lucri, spui în gând rugăciunea: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor Tăi, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi mă mântuieşte".
Asta le-am spus şi eu credincioşilor mei. Să ne rugăm neîncetat. "Ora et labora!". Roagă-te şi munceşte! Şi, dacă eşti singur, fă o rugăciune, că e de folos. Şi pe Mitropolitul Nicolae Mladin l-a spovedit Părintele Arsenie de două ori, în biserica "Sfântul Nicolae" din Drăgănescu. Când a ieşit de la mărturisire, mi-a zis Mitropolitul:
- Sunt un om nou!
Pe Înaltul Nicolae, o dată pe an, în postul Paştilor, îl duceam la Mânăstirea Sihăstria, la Părintele Cleopa Ilie, ca să se spovedească. Şi totdeauna, după Spovedanie, ieşea cu faţa senină şi zicea:
- Mă, sunt un om nou!...
Ce eliberare, ce uşurare! Atât era de fericit când ieşea de la Spovedanie! Aşa le spun şi credincioşilor:
- Mă, trebuie să ieşiţi îmbunătăţiţi de la mărturisire.
Spovedania să nu fie făcută în grabă, pe bandă rulantă, că se ajunge la o bagatelizare a acestei Sfinte Taine. Greşim în tot ceasul. Dacă nu cu fapta, greşim cu cuvântul, dacă nu cu cuvântul, cu gândul. Toate trebuie luate în considerare, ca să păstrăm valoarea nepreţuitei Taine a Împărtăşirii.
Canonul tăcerii
Câteodată, erau mulţi oameni în biserica de la Drăgănescu. Părintele Arsenie dădea câte un sfat vreunei femei, pe care îl auzeau toţi. Se mai întorcea către altul şi zicea:
- Şi tu să ai grijă, că şi ţie-ţi spun asta!...
Era intransigent. Nu lăsa loc de a mai ocoli problema pe care o aveai. Toţi cei care au avut contact cu Părintele Arsenie s-au folosit. Eram preot la Orlat şi mai luam cu mine câte un credincios care avea probleme. Am mers odată cu o femeie al cărei bărbat obişnuia să bea. Şi i-a zis Părintele:
- Tu eşti de vină! Din cauza ta bea!... Şi a făcut-o cu ou şi cu oţet. Adică, prin felul ei de a fi, egoist, prin absenţa iubirii, îl făcuse pe soţ să bea. Când am ieşit de-acolo, mi-a zis:
- Vai, părinte, la cine m-aţi adus?! N-aţi văzut ce tare m-a luat?!
- Tu, dacă ăsta-i adevărul!
- Cum ăsta-i adevărul?
- Tu, Părintele Arsenie ştie mai bine decât tine şi mai bine decât mine.
Nu-i convenea ce-a auzit. Adevărul e greu de acceptat, de multe ori. Părintele a cioplit-o bine. Spunea ce avea de spus în faţă. Nu te menaja.
Părintele Arsenie avea intervale de timp când îşi lua un canon şi nu vorbea deloc. Lucra sus, pe schelă, în biserica de la Drăgănescu şi nu vorbea cu nimeni. În acele perioade, fie că durau o zi, o săptămână, o lună, chiar dacă se adunau oameni în biserică, dornici să le dea un sfat, nu vorbea nimic. Avea puterea de a se aduna. Oamenii îi spuneau ce aveau de spus, îi asculta, dar nu răspundea nimic. Ziceai că e mut. Unora le răspundea scriind pe o bucată de hârtie. N-am îndrăznit să-l întreb de ce îşi lua acest canon.
Ocrotit de Dumnezeu
Odată, când am mers la Drăgănescu, biserica era deschisă, dar înăuntru nu era nimeni. M-am dus pe cealaltă parte a drumului, la casa parohială. Am găsit poarta de la curte descuiată şi am intrat. Părintele Bunescu avea doi câini mari. Am văzut dulăii, dar am crezut că sunt legaţi. Părintele Arsenie era la o cană cu lapte. Când am intrat în casa parohială, Părintele Bunescu m-a întrebat mirat:
- Pe unde ai venit?
- Pe unde să vin, pe poartă?!... S-a speriat. Câinii erau dezlegaţi şi erau nişte dulăi foarte răi.
- Cum de nu te-au simţit câinii?
- Da, i-am văzut. S-au uitat la mine.
- Mă, cum să-l muşte, că a venit cu treabă, la mine, cum să-l muşte?! - a zis Părintele Arsenie.
Pe Părintele Arsenie îl căutau mulţi preoţi. Multe necazuri au preoţii cu oamenii din parohie, uneori chiar şi în familia lor. La Drăgănescu, m-am întâlnit de mai multe ori cu Părintele Petru Vamvulescu. Atunci era preot la Ocna Sibiului. Ca să nu uite, îşi nota într-un carneţel problemele pe care i le ridicaseră credincioşii. Şi-l întreba pe Părintele Arsenie cum să procedeze. Când îl vedea, Părintele Arsenie, îi zicea zâmbind:
- Petre, iar ai venit cu carneţelul!?
Părintele Petru Vamvulescu a publicat recent o cărticică intitulată: Părintele Arsenie Boca. Mărturia mea. Părintele Arsenie mi-a zis, când îmi dădea sfaturi:
- Mai notează unele lucruri.
- Nu notez, Părinte, că le ţin minte.
Bine ar fi fost să scriu.
Ceea ce am învăţat de la Părintele Arsenie e că nu poţi să mergi cu jumătăţi de măsură ca preot sau ca om care vrei să faci un bine pentru cineva. Mergi până la capăt, te lupţi. Dumnezeu a învrednicit România de un asemenea om! Noi, cei care am avut tangenţe cu Părintele Arsenie în acele vremuri, ştim ce ocrotitor a avut ţara noastră, ca rugător pentru poporul nostru. Şi azi primeşte Dumnezeu rugăciunile Părintelui Arsenie pentru noi, cei care l-am cunoscut, şi pentru toţi ceilalţi!
Formula AS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu