Minuni la Targu Ocna: Cum s-a despărţit sufletul lui Valeriu Gafencu de trup

„Azi-noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simțit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului, sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte, şi cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit.Primul gând a fost să merg să-mi văd familia, dar mi-am amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele diavolul şi să te piardă.Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic căruia i se arăta diavolul în chip de înger de lumină. Bătrânul ieşise de sub ascultarea stareţului şi a obştii şi se credea călăuzit de însuşi Dumnezeu, socotindu-i pe ceilalţi pizmătăreţi. Atunci a venit la el «îngerul» şi i-a zis să-i cheme pe fraţi la fântâna din curtea mănăstirii, ca să le arate puterea lui Dumnezeu. Deci în miezul nopţii s-au dus la fântână Îngerul luminos a apărut şi, intrând în fântână, i-a spus schimnicului: «Aruncă-te în fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că eşti sfânt!» Bătrânul s-a aruncat şi a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac şi aceea voi face!

Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el şi i-am spus:

- Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a binelui. Te supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nici cărţi duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni, însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat. Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite!

Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea mea, şi tocmai această smerenie a lui m-a încredinţat de starea de har în care se afla”

Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pagina 181-182, Editura Christiana, București, 2006