Ioan Ianolide despre paza minții

Omul neinteriorizat nu poate fi un om duhovnicesc. Dru­mul de la minte la inimă, de la lumea exterioară la cea interioară este cel mai lung, mai complex şi mai ademenitor drum pe care-l poate parcurge omul în viaţă. Începutul lui este războiul nevăzut al gândurilor.

Deosebirea gândurilor se face prin harul care luminează mintea, har primit prin Taina Botezului şi ascuns potenţial în adâncul minţii. În minte se dă războiul dintre gânduri. Ele pur­ced din ”inimă”, aceasta fiind ”subconştientul”, partea cea mai profundă, mai cuprinzătoare, mai tainică a minţii. În ea sălăşlu­ieşte harul Duhului Sfânt, al lui Hristos Dumnezeu.

Deşi este o singură ”inimă”, totuşi ea are o componentă bună şi una rea: partea bună este lăcaş al gândurilor bune, al vieţii cu­rate şi al lui Dumnezeu, iar partea rea este lăcaş al senzualis­mului, al patimilor şi al satanei[2]. Conştiinţa omului sesizează la nivelul minţii duhurile din inimă care o inspiră – bune ori rele – şi atunci mintea se concentrează în sine şi caută locul ini­mii pentru a o curăţi.Lucrarea lăuntrică necesită o smulgere completă din toată grija lumească, din preocupările şi imaginile lumeşti, mintea concentrându-se asupra lui Hristos Cel ascuns în inimă, ca prin El să vedem lumea ”schimbată la faţă”, transfigurată.

Atât Dumnezeu cât şi satana exercită o atracţie infinită asu­pra inimii omului, dar Hristos Se descoperă ca lumină, ca prin­cipiu al vieţii, ca sfinţenie şi ca duh dumnezeiesc, pe când lucra­rea satanică se descoperă intrinsec ca principiu al morţii, nihi­lism material şi negaţie existenţială. Altfel deci arată interiorul omului dacă este pătruns de Dumnezeu şi altfel dacă este pă­truns de satana. Pentru a-L sălăşlui pe Hristos în noi este însă nevoie de curăţirea gândurilor.

Sfinţii Părinţi disting următoarele etape prin care trece gândul: 1) atacul; 2) însoţirea; 3) patima; 4) lupta; 5) robirea; 6) consimţământui; 7) făptuirea[3]. Paza minţii începe prin a supune orice gând din tine însuţi lui Hristos. Mintea este permanent invadată de gânduri, nu poate sta fără gânduri. Orice gând bun care apare în minte este dublat imediat de un gând contrar, duşman, rău. Atenţia minţii trebuie concentrată şi pusă de pază la hota­rul conştiinţei, acolo unde gândul simplu apare ca o deschidere de noi orizonturi, ca un imbold pe care Sfinţii Părinţi îl numesc ”momeală”. Acesta este atacul.

De acest gând primar, involuntar – fie că e izvorât din natura omului, fie că se iveşte din patima cuibărită în el – omul nu e vi­novat[4], căci nu este elaborat de el, deşi s-a format în el; dar toc­mai pentru că s-a format în el, gândul trebuie depistat şi dus imediat la Hristos Cel ascuns în inimă. Aceasta este calea sigură şi dreaptă, căci războiul gândurilor fără Hristos e un război pierdut.

Prin însoţire se înţelege asocierea gândului ”momeală” cu alte gânduri. Este deja un început de proces interior prin asocia­ţie, care face să dispară caracterul de strictă nevinovăţie al pri­mului gând. De aceea, în loc de a discuta gândul prim cu alte gânduri, e bine a-l duce la Hristos, pentru a se lămuri în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este focul arzător care mistuie gândurile ne­curate.

Dacă se insistă în asocierea de gânduri, atunci primul gând a fost deja acceptat şi sufletul se ataşează de el, transformându-l în patimă. Lupta cu gândul rău trebuie dată înainte de a deveni patimă, căci după aceea el capătă amploare, captează voinţa şi raţiunea, trezeşte simţurile şi devine foarte greu de învins. Pa­tima începe să-l lupte pe om, să-l momească, să-l chinuie, să-l tulbure, să-l domine: aceasta este lupta. Şi în acest stadiu poate fi învinsă patima, cu mai mult efort, ce-i drept, dar încă nu e prea târziu.

După ce patima l-a luptat pe om, urmează robirea lui, capi­tularea voinţei şi orbirea raţiunii, antrenarea afectelor în sens pătimaş şi angajarea simţurilor la patimă. Procesul lăuntric se focalizează pe patimă cu argumente şi dorinţe, cu planuri şi nă­zuinţe, cu imagini şi perspective, totul fierbe în om sub arşiţa patimii. În acest stadiu, mintea se întunecă, Dumnezeu Se as­cunde, străluceşte fantasma pătimaşă. Acest stadiu este înde­lungat şi laborios, şi din el se scapă foarte greu. Totuşi păcatul este încă intenţional, căci deocamdată nu s-a consimţit la plini­rea lui.

Patima are o înrâurire uriaşă asupra minţii robite de ea şi de cele mai multe ori mintea, după oarecare oscilaţii, îşi dă con­simţământul la faptă. Consimţirea la patimă este păcat grav şi greu de înfrânat. De aici înainte omul caută numai prilejul de a făptui, în care scop gândeşte îndelung, îşi arată toată iscusinţa, făureşte planul de acţiune, stabileşte condiţiile şi momentul faptei şi, în cele din urmă, trece la fapta însăşi. Totuşi este posi­bil ca, chiar acceptând patima, chiar stabilind circumstanţele şi momentul faptei, în ultima clipă păcatul să nu fie făptuit.

Păcatul săvârşit este cel mai grav, repararea lui este plină de dificultăţi şi necesită suferinţă şi lacrimi multe. Păcatul făptuit alterează fiinţa, degradează comportamentul, viciază societatea, întinează natura – or, toate aceste consecinţe ale lui trebuie în­dreptate prin pocăinţă.

(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă, Ediția a II-a, Editura Bonifaciu, Bacău, 2012, pag. 449-453)