Pătrunzând adânc în ținutul Neamțului, până spre trecătorile Ardealului, dincolo de muntele Petru-Vodă, şi pătrunzând, iarăși, tăcerea pădurilor, se ajunge la schitul de lemn întemeiat anul trecut (în 1992 – n. red.), prin „tăria” unui monah. Este părintele Iustin Pârvu, figură de „luptător al minţii”, unul din duhovnicii pe ale cărui rugăciuni s-a ținut vie, zeci de ani, societatea românească răstignită de comunism. Omul care a cunoscut, în cei 16 ani de detenție politică – între care mulți la ocnă – răul condiției umane până în străfundurile sale, nu se mai poate detașa de suferința lumii. În anii ’70 şi ’80, la mănăstirea Bistrița de lângă Piatra Neamț, zeci şi sute de oameni (tot combinatul Săvinești, se spunea) așteptau zilnic să-şi verse durerea şi să-şi regăsească speranța. „În chilia lui, îngropat în popor” (cum îl definea un alt călugăr) – aceasta este imaginea, foarte puţin celebră în înalta societate, a părintelui Iustin, un mare cunoscător, din lăuntru, al societăţii laice. Şi acum, în pustia de la Petru-Vodă, oamenii vin, ziua şi noaptea, să găsească „punctul de sprijin” în durere, cu convingerea că monahul, „aşezându-se” în suferinţa lor, îi poate ajuta, prin darul lui Dumnezeu, să întrevadă fericirea. La Petru-Vodă, tăria duhului a învins tăria pădurii. Aici monahismul este „mai contemporan” societăţii decât noi înşine, vieţuitorii ei, pentru că e mai clar-văzător. Iar speranţa are o „faţă” distinctă: o privire directă în cauza răului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adâncă. De aceea, dialogul care urmează este impregnat cu afirmaţii paradoxale – un balans nevăzut între iubire şi dreptate – de rosturi parţiale, aluzive, ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.
Constanţa Costea: – Cum apreciaţi, astăzi, starea de spirit a societăţii româneşti?
Părintele Iustin Pârvu: – E foarte grav că am ajuns în stadiul acesta al stărilor de lucruri… Ne acuzăm, ne dezgolim, ne discredităm, ne dezumanizăm, stăm, în faţa acestei drame, şi plângem… n-aş zice altceva decât că ticăloşi suntem, pentru că nu este o ieşire, fără sânge, decât în trudă, în osteneală, fără de care nu se redresează această stare de lucruri. Aici, lumea asta a satului, aşa-zisă mai bună, aşa-zisă intelectuală, este aşa de alterată de un trecut atât de bolnav! Toţi suntem în stadiul acesta de decadenţă permanentă… De-abia copilaşii care pleacă în viaţă, aceştia, cumva, vor ajunge să poată realiza ceva. Nu lăsăm însă, acest trecut, care este pierzarea noastră… asta este prăpastia.
– Credeţi că înainte de ’89 oamenii erau mai uniţi?
– Cel mai mare bine şi realizare şi unitate exista tocmai atunci când era lovită această masă creştină, când era maltratată, nedreptaţită… Atunci erau mai coalizaţi oamenii, mai apropiaţi.
– De ce oare? Oare numai „presiunea” poate să unească?
– Păi, da, sigur. E normal, să ştiţi.
– Cunoscând atât de multă lume care vine aici, aţi sesizat vreo diferenţă în comportamentul oamenilor, înainte şi după revoluţie? Pentru că la nivelul societăţii, în oraş, se simte o dispersie, o izolare.
– Uitaţi, am impresia că viaţa creştină a fost mult mai abundentă în timpul suferinţei. Oamenii s-au unit mergând, efectiv, unul lângă altul – în acelaşi timp s-au unit şi cu Dumnezeu. Ieşind, de acuma, din adevărata chemare a lor – apropierea de Dumnezeu – oamenii s-au şi depărtat. Şi depărtându-se de Dumnezeu, s-au depărtat şi de aproapele lor.
– Numai pentru că a slabit sistemul opresiv?
– Da, pentru că a slăbit. Dar şi omul, în acelaşi timp, s-a depărtat de Dumnezeu. Convingerile lui nu mai sunt aceleaşi.
– Cum aşa, brusc, evenimentul acesta a putut determina o asemenea schimbare?
– O schimbare, pentru că a apărut o serie de decepţii în viaţa omului. Nu mai ştie ce să creadă, au venit peste noi toate. Şi omul, mai ales intelectualul, a fost pus la un semn mare de întrebare. Cel puţin omul simplu zice „aşa am trăit, aşa îmi continui viaţa mea!”. Pe când vedem, dincoace, s-au schimbat totuşi puţin lucrurile… Apoi, parte din lumea aceasta, care a beneficiat, care a avut nişte avantaje de pe urma acestor ani, fiind şi iîntr-o libertate deplină – nu i-a deranjat nimeni – a dus o acţiune negativă peste tot, până la ultimul funcţionăraş dintr-un sat – şi a dus la această stare de lucruri, de disperare permanentă, încât s-a discreditat totul. Nu mai vorbim, pe seama Bisericii câte s-au spus, câte s-au declarat, câte s-au atacat, lucruri care nu erau îngăduite. Iată, dacă luăm din viaţa altora: ce, protestanţii n-au avut şi ei nemulţumirile lor, evreii n-au avut şi ei o serie întreagă de divergenţe? Sau catolicii, greco-catolicii? Dar între ei nu s-a arătat nimic. Iar noi…
– Atunci, în ce măsură este util să se exprime adevărul şi în ce măsură este util să fie ocrotit?
– Este bine să apară şi adevărul acesta într-o măsură. Dar noi trebuie să-l spunem cu multă înţelepciune, să nu smintim. În măsura în care el atacă viaţa şi convingerile omului, e fantastic de primejdios. Şi una e, de pildă, să scoţi un adevăr din compătimire, din dragoste de îndreptare, şi alta e să fii într-o stare distructivă. Biserica trebuie să-şi facă judecăţile ei interioare. Să nu admită nici un soi de influenţă străină. Noi aici avem relele noastre, avem bubele noastre, avem toată această sminteală produsă într-un parcurs… Ei bine, acum a venit timpul să ne ridicăm şi să ne punem cenuşă în cap. Iar poporul trebuie ajutat să meargă mai departe.
– Noi, generaţia aceasta de mijloc, care nu am beneficiat în şcoli de un program religios, am suplinit – fiecare după măsura aspiraţiei lui – prin prezenţa unor mari duhovnici; acum generaţia marilor duhovnici încetul cu încetul dispare…
– Niciodată aşa ceva nu dispare!
– Niciodată?
– Niciodată nu o să dispară, pentru că acelaşi Duh lucrează şi a lucrat… A lucrat. Cum să dispară?
– Bătrânii, adică.
– Ei, ce vorbă-i aia, bătrânii?! Nu se poate… Asta e un fel de-a spune, să ştiţi. Harul lui Dumnezeu lucrează. Că sunt elemente tinere de întrec pe mulţi bătrâni… Dumneavoastră credeţi că bătrâneţea e totul şi cu ea se duce…? Nu, Harul lui Dumnezeu lucrează în Biserică! Or să apară tineri duhovnici mult mai buni, or să apară oameni potriviți după o stare de lucruri în creștinism… Pentru că, vedeți, cam cum este turma, aşa şi păstorul. Slab e păstorul, slabă e şi turma. Nu e duhovnicia aşa de mare astăzi, acei bătrâni înțelepți, că ar fi şi turma asta aşa de înțeleaptă şi de mare… Mai e ici, colo, așa, cine știe pe unde, dar nu se vede nimic, pentru că noi n-am știut să apropiem, n-am știut să adecvăm Evanghelia aceasta… Noi am luat-o de la Sfinții Părinți şi am spus mereu același lucru, şi în secolul XVIII şi în secolul XIX şi în secolul XX. Vedeți dumneavoastră, ascultați o conferință a unui catolic, a unui protestant, vedeți dumneavoastră ce potrivire face, ce aplicare practică face a Evangheliei? Parcă te dă peste cap, măi! Dar la noi, îți spune mereu același text, şi merge mai departe…
Să trăiești ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfințești
– Cum s-ar putea să devină lucrarea aceasta „mai contemporană”: numai prin trăire sau şi prin înnoirea limbajului?
– Ei, limbajul vine din sărăcia noastră spirituală, nu vine din altă parte! Păi, cine nu cunoaște Filocalia? Dar cine nu știe Patristica noastră? O știe toată lumea. Dar face o filosofie de nu se mai înțelege nimic. Nu se mai cunosc părinții aceia din Pateric… Zici „Dă-mi un cuvânt de folos!”, „Păi ce să-ţi dau cuvânt de folos, că nu se mai face nimic cu el!”. Deci, nici care-l vorbește, nici cel care-l primește… nu se poate face această comuniune.
– Şi atunci adecvarea aceasta se face în primul rând prin trăirea duhovnicului?
– Bineînţeles, sigur! Să te apropii de om, să-i arăţi dragoste, iubire şi să te sacrifici pentru el. Să trăiești împreună cu el nevoile, necazurile lui. La ora la care trăim noi, viaţa călugărească este pe un plan cu totul nou faţă de cele ce au fost în secolele primare ale vieții creștine. Şi monahismul la ora aceasta este chemat tot mai mult, dacă se poate, în apărarea adevărului, în mijlocul mulțimii de credincioși. Monahul nu este la ora asta în acțiunea singurătății, a izolării… şi atunci viața noastră trebuie pusă, oarecum, pe planul acesta: să trăiești ca un sfânt, dar să fii acolo unde trebuie să sfințești. Vedeți dumneavoastră, s-a mers la noi pe principiul acesta al tăcerii, al cumințeniei, al liniștii, încât am adormit şi ferească Dumnezeu să nu fim judecați ca vânzători de credință!
Interviu cu Părintele Justin din Februarie 1993, publicat în suplimentul Alfa şi Omega al ziarului Cotidianul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu