Ştiaţi că…

... primii creştini îşi mărturiseau păcatele?

Citim în cartea Faptele Apostolilor că după ce duhul cel rău dintr-un demonizat i-a pedepsit exemplar pe cei 7 fii ai preotului iudeu Scheva care încercau să folosească numele lui Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel, ca pe o formulă magică pentru a alunga duhurile rele, frică a căzut peste toţi locuitorii din Efes şi mulţi dintre cei ce crezuseră – deci dintre creştini – veneau ca să se mărturisească şi să spună faptele lor (cf. Fapt. 19, 13-18). Despre mărturisirea păcatelor mai citim în Biblie şi la Mat. 3, 6, Iac. 5, 16, 1 Ioan 1, 9 etc.

... cea mai veche cântare bisericească datează de la sfârşitul secolului al III-lea?
Este vorba despre un imn creştin cu notaţie muzicală care se păstrează pe un papirus descoperit în anul 1918 la Oxyrhynchus, oraş din Egiptul Inferior, papirus care acum se află în Biblioteca Sackler de la Oxford.
Textul grecesc, cu uşoare interpolări, s-ar traduce astfel:
Să fie linişte,
Să nu mai strălucească stelele luminoase,
Să se astâmpere vânturile şi râurile zgomotoase;
Şi lăudând noi pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh,
Toate puterile să răspundă „Amin, Amin”.
Împărăţii, de-a pururi lăudaţi şi-L slăviţi pe Dumnezeu,
Singurul dătător a toată bunătatea. Amin. Amin.

Notaţia muzicală este cea alfabetică din perioada clasicismului grec. Astfel, deasupra silabelor apar notele: Ρ-Fa, Φ-Sol, σ-La, ο-Si, ξ-Do, ι-Re, ζ-Mi, ε-Fa’. Pe lângă acestea, mai apar şi elemente de ritm desemnate prin linii, puncte şi arcuri de cerc. 

Imnul este un exemplu al noului tip de muzică bisericească în formare, având influenţe Orientale, mai ales iudaice şi siriene. Interpretând imnul după principiile paleografiei muzicale ajungem la o melodie a cărei structură şi expresie prezintă deja caracteristicile muzicii bisericeşti bizantine de mai târziu (E. J. Wellesz, The Classical Quarterly, 39, 1945, p. 45).

... s-a păstrat un decret de pe vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare?
Este vorba despre edictul emis în anul 324, după ce l-a învins pe tiranul Licinius şi a devenit unicul împărat al Imperiului Roman, edict adresat meleagurilor răsăritene ale împărăţiei noastre şi reprodus, alături de alte scrisori şi edicte, de scriitorul bisericesc Eusebiu de Cezareea în lucrarea sa Viaţa lui Constantin. Tocmai pentru că arată râvna împăratului pentru credinţa creştină şi dragostea lui pentru Dumnezeu şi Biserica Sa, autenticitatea acestor documente a fost îndelung şi aprig contestată de către istorici, ca de altfel şi convertirea şi întreaga personalitate a binecredinciosului împărat.

Această situaţie s-a schimbat radical atunci când experţii au descoperit că un papirus de la British Museum, London Papyrus 878, conţine cuvânt cu cuvânt fragmente consistente din prima parte a edictului menţionat. Avem în P. Lond. 878 o copie contemporană a Scrisorii din anul 324. Papirusul demonstrează dincolo de orice îndoială autenticitatea unuia dintre documentele constantiniene citate de Eusebiu în „Viaţă” şi o implică pe a celorlalte. (A.H.M. Jones, Journal of Ecclesiastical History, 5, (1954), p. 196-200).

În acest edict împăratul vorbeşte despre menirea sa de instrument al împlinirii voii lui Dumnezeu pentru ca, începând de la marea din dreptul britanilor să scot afară şi să spulber – cu sprijinul unei puteri mai mari decât mine – tirania care pe toate le ţinea în puterea ei; aşa fel ca, învăţătură luând prin fapta mea mijlocitoare, neamul omenesc să se întoarcă la slujirea preasfintei Legi; şi preafericita credinţă să se răspândească în lume.

Ultima frază care se poate descifra pe papirus este pilduitoare pentru noi toţi: N-aş vrea să fiu în nici o clipă nerecunoscător Lui.

... rugăciunile din slujba înmormântării au originile în primele veacuri creştine?

Poate cea mai veche sintagmă este odihneşte Doamne sufletul adormitului robului tău în sânurile lui Avraam şi Isaac şi Iacob. Ea apare pe numeroase pietre funerare vechi, îndeosebi din Egipt, dar şi în Evhologhionul episcopului Serapion de Thmuis şi în Constituţiile Apostolice, documente de secol IV care încorporează rânduieli şi tradiţii mai vechi.

De asemenea, după părerea unor cercetători, la fel de veche este şi binecunoscuta rugăciune: Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, Care ai stricat moartea şi iadul ai călcat şi ai dăruit viaţă lumii, sufletul adormitului robului tău aşează-l în loc de lumină, în loc de odihnă, de unde a fugit durerea, întristarea şi suspinarea… Exact aceste rânduri, care reprezintă prima parte a rugăciunii, s-au păstrat aproape intacte într-un papirus descoperit în anii 1930 de către o echipă de arheologi americani la Nessana, în sud-vestul Palestinei, pe drumul spre Sinai, şi care datează din jurul anului 600. Potrivit experţilor, textul de pe papirus este copiat după cartea de rugăciuni în uz la acel moment. (cf. C. J. Kraemer, Excavations at Nessana, III, Princeton, 1958, p. 310).

Aceste expresii încep să apară de la sfârşitul secolului al VII-lea şi pe pietrele funerare din regatul creştin al Nubiei, fiind prezente, dimpreună cu mare parte din rânduiala înmormântării pe care o avem astăzi în Biserică, în celebrul codex Barberinus gr. 336 din colecţia Bibliotecii Vatican, manuscris Italo-Bizantin de la sfârşitul secolului al VIII-lea.

Monah Ieremia B.