Giulia Chicla: Arătarea Părintelui Justin unui grup rămas înzăpezit

Sunt din Piatra Neamţ şi am locuit în frumoasaperlă a Moldovei pentru 14 ani, în perioada 1988-2002, după care am emigrat în Italia. Părintele Justin Pârvu era duhovnicul meu, iar în ultimii ani îl vedeam doarcând mergeam în ţară. Am asistat la Sfintele Liturghii şi la Sfântul Maslu în posturi şi am avut ocazia să văd persoane bântuite de lucruri necurate, care nu se puteau apropia de Părintele Justin, iar el, cu marea sa sfinţenie,reuşea să-i liniştească. Dacă stăteau mai mult timp în deplină rugăciune, atât persoana, cât şi familia se linişteau.Îl cunoşteam pe Părintele de când era la Mănăstirea Bistriţa, de peste 20 de ani. M-a ajutat extraordinar demult în momentele mele întunecate, mi-a fost un mare învăţător. 

Simt şi acum mâna sa care mă binecuvânta şi privirea sa atât de pură şi atotcuprinzătoare. Era prin 1998, iarna… La Piatra Neamţ am o familie de prieteni, Gelu şi Lăcrămioara, care îl cunoşteaupe Părintele de mici copii. Gelu s-a îmbolnăvit la rinichi, făcea dializă şi nu mai rezista. Medicii îi mai dădeau maxim un an de trăit, avea pe atunci 32 de ani. Pentru a mai trăi trebuia să facă transplant de rinichi şi, în disperarea lui şi a familiei sale, am mers tot Postul Mare la fiecare Sfânt Maslu de joi seara, la Mănăstirea Petru Vodă. Mi-aduc aminte acea seară de februarie, deşi mersesem de foarte multe ori; Gelu conducea ca unprofesionist şi cunoşteam strada ca pe buzunarele noastre. Am plecat de acasă ca de obicei, pe la 8.30 seara, printre munţi. Ningea şi era tare frumos, trebuia să ajungem cam în două ore. Trebuie să vă spun că după ce am trecut de încrucişarea de la viaduct, am pierdut drumul, ne-am rătăcit! Nu am mai văzut ni mic, nu ne mai aduceam aminte nimic. Se făcuse ora 23.00 şi noi încă nu găsisem străduţa care face la stânga, pentru a o lua pe cei 5-6 kilometri prin pădure, spre mănăstire. Nu ştiam ce să facem, ne-am oprit, ca să ne limpezim, ningea şi mai tare, era întuneric şi frig şi am început să ne rugăm la Părintele, să ne arate calea. La un moment dat, de undeva de departe l-am văzut venind pe stradă, prin zăpadă, pe Părintele, care ne făcea cu mâna, zicând: „Hai, veniţi că mă duc să mă îmbrac de Liturghie, mai e puţin, ne vedem după, la mine la chilie”.

Eu am amuţit... Dânsul parcă ieşise chiar de pe acea străduţă, iar noi eram la vreo 500 de metri mai înainte. Ne-am întors şi într-adevăr aşa era, aceea era străduţa. Era un drum forestier de pădure, maşina noastră avea lanţuri şi am mersuşor, parcă după nişte urme. În sfârşit, am ajuns la mănăstire şi Părintele era îmbrăcat cu veşmintele bleu pentru Sfântul Maslu.

Când ne-a văzut, a zis: „Ştiam că o să vă rătăciţi şi că osă ajungeţi până la urmă, că uite ce vremi vin!” Eu am

înmărmurit, pentru că abia ajunsesem, nimeni nu ştiacă noi ne-am rătăcit! Posteam pe atunci toate posturilede la A la Z cu sfinţenie, nu puneam nimic de frupt în gură până la Paşti şi aveam cele mai mari probleme şi ispite la tot pasul şi de tot soiul, dar Părintele, cu forţa şi tăria sa, ne îndemna mereu la rugăciune, răbdare şi smerenie, că aşa îi place lui Dumnezeu.

Începe Sfântul Maslu la miezul nopţii fix - era foarte punctual Părintele. Biserica era plină ca de obicei, noi eram mai în faţă, aproape de Părintele, iar în momentul în care a început să citească Părintele Justin Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, un răget şi o bolboroseală s-au iscat ca din senin. Undeva în apropierea Părintelui era o fată tânără de pe Valea Muntelui, nu îmi mai aduc aminte comuna, care era cuprinsă de diavol. Şi a început să se strâmbe, să urle, să se zvârcolească, să dea din mâini şi picioare, făcea spume la gură (era cu părinţii ei), s-a schimonosit toată la faţă din câtam putut să văd, că în biserică erau aprinse doar lumânările noastre. Părintele nu slujea cu lumini la miez de noapte. Au apropiat-o părinţii săi pe sus de veşmântul Părintelui, dar ea nu voia să-l atingă, iar când l-a atins, a început parcă să se dezmembreze exact ca-n filme. Nu am mai văzut aşa ceva, nici până atunci şi nici de atunci încoace. Când a atins veşmântul Părintelui a răcnit câtputea de tare zicând: „Vai, ce mă frige, mă frige tare, luaţi-mă de aici, că nu mai pot!” L-a prins pe Părintele de barbă. El a prins-o de mână, a atins-o cu crucea şi Evanghelia pe cap, s-a mai zvârcolit vreo cinci minute în pridvorul bisericii şi apoi au scos-o pe picioarele ei. Părinţii săi, afară, în curte, au frecat-o cu zăpadă, au dat-o cu aghiasma de la Părintele şi au dus-o într-un dormitor, unde a dormit până a doua zi la prânz.

Astfel de cazuri, Părintele le trata cu mare îngăduinţă şi răbdare. La sfârşitul Liturghiei am mers cu toţiila Părintele în chilie pentru binecuvântare şi ofrande,după care ne-am întors la Piatra Neamţ. Nu voi uita niciodată privirea şi blândeţea Părintelui Justin din acest episod, neînfricarea sa în astfel de momente, în miez de noapte, în faţa vrăjmaşului.

Marturie aparuta in cartea Avva Justin Parvu - Marturii. Amintiri. Minuni