Ţara Românească în vremea lui Neagoe Basarab

După moartea lui Vlăduţ a fost înscăunat pe tronul Ţării Româneşti Neagoe, fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu. Ocupând înalta demnitate, care, după datină, revenea descendenţilor lui Basarab I, Neagoe, ca să poată fi recunoscut de ţară ca domn al ei, şi-a creat, având în vedere anumite legături dintre Craioveşti şi familia domnească, o genealogie de natură să-i legitimeze ocuparea tronului.În actele emise de cancelaria sa, el s-a dat drept fiu al lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) şi şi-a luat numele de Basarab, nume ce evoca el însuşi descendenţa din Basarab, "întemeietorul" ţării. După Neagoe, urmaşii din familia sa, urmaşii boierilor Craioveşti, şi-au zis Basarabi, nume care a devenit patronimic pentru noua casă domnească. 

Echilibru social-politic 

Domnia lui Neagoe Basarab a însemnat pentru Ţara Românească un oarecare echilibru social-politic, facilitat în parte de tulburările ce se manifestau în ţările vecine. Domnul şi-a putut îndrepta atenţia spre opera de organizare internă a ţării, continuând în această privinţă cele mai bune tradiţii ale predecesorilor. În domeniul economic, administrativ, cultural şi politic, el a luat măsuri în pas cu ceea ce însemna progres în acea vreme, s-a străduit şi a reuşit în parte să redea Ţării Româneşti strălucirea ei de odinioară, s-o readucă cu tact diplomatic în rândul statelor europene care puteau să-şi spună cuvântul şi de la care se aşteptau acţiuni cu semnificaţii ce depăşeau caracterul local111. Faptul că sultanul Selim îşi avea îndreptată atenţia în special asupra problemelor din Asia şi Africa i-a permis lui Neagoe să lichideze în bună măsură infiltraţiile turceşti la nordul Dunării112.

Stabilitatea politică din vremea lui Neagoe Basarab s-a răsfrânt pozitiv pe plan demografic. Ţara a cunoscut o creştere demografică, ceea ce a antrenat o sporire a veniturilor ei. Acest fapt i-a înlesnit lui Neagoe Basarab să realizeze o operă de construcţii şi de ctitorii fără precedent. El a refăcut totodată forţa militară a Ţării Româneşti. În 1517 oştii Ţării Româneşti, ca de altfel şi celei moldoveneşti, i se rezerva un rol însemnat în cadrul unei proiectate cruciade contra turcilor. În 1520 Neagoe informa pe braşoveni că, dacă ar fi nevoie, va interveni în sprijinul Ungariei cu 40000 de ostaşi călări şi pedestraşi şi că va folosi prilejul sfinţirii unei biserici pentru a aduna şi a trece în revistă oastea113.

Neagoe Basarab a adus cu el un suflu de înnoiri în toate domeniile vieţii de stat şi a manifestat o mare receptivitate pentru ceea ce Renaşterea europeană însemna în viaţa popoarelor. În vremea lui s-a fixat hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, acţiune care anunţa timpuri moderne, apariţia noţiunii de frontieră. 

Protector al artei şi culturii

Om de întinsă cultură, el însuşi scriitor, Neagoe Basarab s-a dovedit un mare protector al artei şi culturii. El a ştiut, ca şi alţi suverani europeni contemporani lui, să facă din acestea nu simple ornamente, ci mijloace suplimentare de acţiune şi de putere care să-şi orbească rivalii. Chemat în Ţara Românească cu ocazia sfinţirii bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, o capodoperă arhitectonică a acelei vremi, Gavril Protul (cel dintîi dintre egumenii de la Athos) a întocmit între 1517 şi 1519 o scriere, care, deşi privea Viaţa lui Nifon, fost mitropolit al Ţării Româneşti în vremea lui Radu cel Mare, nu era altceva decât un elogiu al figurii lui Neagoe, insistent prezentat ca fiind din "neamul cinstiţilor şi preacucernicilor Basarabi". 

Un foarte bun cercetător al istoriei artei din Ţara Românească, Pavel Chihaia, a făcut observaţia că reprezentarea figurilor domnilor din neamul lui Basarab în "biserica lui Neagoe" de la Curtea de Argeş este expresia în imagini a efortului Craioveştilor de a stabili legături cu voievozii de mare reputaţie în trecut, cu scopul de a-şi mări prestigiul politic114. 

Centru al lumii ortodoxe şi un important focar cultural de tradiţie bizantină 

Socotindu-se descendent şi căutând apropieri de reprezentanţii iluştri ai Basarabilor, Neagoe se considera totodată continuatorul lor şi, prin ei, al tradiţiei imperiale bizantine. În vremea lui Ţara Românească a devenit, într-adevăr, un centru al lumii ortodoxe şi un important focar cultural de tradiţie bizantină. Pe fresca de la Snagov, Neagoe este înfăţişat cu vulturul bizantin de aur cu două capete, cusut pe hainele lui de brocart roşu. După modelul împăraţilor bizantini, Neagoe a scris Învăţăturile, destinate fiului său Teodosie, nume care aminteşte pe cel al împăratului bizantin Teodosie cel Mare. Învăţăturile lui Neagoe constituie o operă de compilaţie, dar cuprinde şi părţi originale, care reflectă o mare profunzime de gândire şi un strălucit talent literar115. Elemente ale politicii bizantine, însuşite de Neagoe prin lectura sa largă, sunt completate în Învăţături cu concluziile experienţei sale politice de o viaţă, ţinând, desigur, seama de principiile politice contemporane vremii sale. În partea lor originală, Învăţăturile constituie prima afirmare scrisă mai largă, de gândire politică românească, prima consemnare cu oarecare detalii a principiilor diplomaţiei româneşti116. 

Starea de prosperitate a Ţării Româneşti în vremea domniei lui Neagoe Basarab, înlesnită de o conjunctură politică internaţională favorabilă şi de o înţeleaptă cârmuire internă şi care se reflectă în diferite domenii de activitate cu realizări ce se situau la nivelul cuceririlor din ţările supuse mai puţin unor condiţii istorice vitrege, sugerează ce ar fi putut însemna pentru Ţara Românească şi pentru celelalte provincii româneşti o pace prelungită. Cu moartea lui Neagoe Basarab, echilibrul social-politic realizat în vremea sa s-a rupt. În momentul în care turcii au început în 1521 marea ofensivă împotriva Ungariei, punând la încercare nu numai regatul maghiar ci şi Ţara Românească, o gravă criză politică întreţinută din afară s-a dezlănţuit la nordul Dunării117. Desele răsturnări de domni ca şi jafurile oştilor străine care pătrundeau pe teritoriul ţării, au creat o stare de insecuritate pentru populaţie, care s-a văzut adesea nevoită să-şi părăsească căminele, aflate în plin câmp de luptă sau pe drumul de acces al oştilor ce aveau să se înfrunte.

După Ştefan Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I "Întemeietorul" până la Mihai Viteazul, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1970, p. 87-91.