Iată că au trecut 12 luni de când marele Duhovnic, Părintele Justin Pârvu, s-a mutat la viaţa cea veşnică, la Părintele luminilor, la Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Căruia I-a închinat încă din copilărie toată viaţa sa. O viaţă întreagă – Părintele Justin s-a dăruit pe sine lui Dumnezeu, iar Domnul l-a dăruit lumii, ca o comoară de mult preţ, prin care mulţi şi-au găsit alinare sufletească, adăpându-se ca dintr-un izvor limpede în care se oglindea Hristos.
Părintele Justin a fost darul lui Dumnezeu oferit lumii, şi cu precădere neamului românesc, în veacul întunecat al ateismului şi al mondialismului satanic. Pe părintele Justin, Dumnezeu l-a păstrat curat şi neîntinat, atât cât e posibil firii umane, încă din copilăria şi din tinereţile sale – pe care le-a închinat Domnului, intrând de la o vârstă fragedă în mănăstirea, la care a visat toată copilăria. Altă dragoste şi alt vis acest om nu a avut decât pe Hristos şi Biserica Sa. Încă din tinereţe a iubit înfrânarea şi asceza, iar desfătările şi dezmierdările lumeşti pe el nu l-au atins. Dumnezeu l-a păstrat ca o jertfă curată pentru Sine şi Biserica Sa.
Acest aur curat, Dumnezeu l-a lămurit în focul ispitelor din temniţele comuniste, unde iadul parcă se mutase din adâncuri spre a nimici aceste suflete mărturisitoare care nu şi-au închinat genunchii Baalului comunist.
Curăţit ca aurul în topitoare şi luminat cu lumina Duhului, Domnul l-a scos de sub obrocul temniţelor şi l-a aşezat luminător neamului românesc, dar şi întregii Ortodoxii, care suferea şi suferă încă de orbirea comunismului şi a ocultismului satanic.
Părintele Justin a iubit poporul românesc, iar românii l-au iubit pe el. În fiecare zi, zeci şi sute de oameni veneau să se împărtăşească din harul acestui om luminat de Dumnezeu. Din peştera chiliei sale izvora adevărata cunoştinţă nu numai despre Dumnezeu, dar şi despre istoria neamului românesc. Din peştera chiliei sale România venea şi lua lumină, România se redeştepta, în vreme ce urmaşii criminalilor şi torţionarilor sistemului bolşevic încercau cu toate forţele să şteargă memoria adevărată a acestui neam, pictând şi acoperind în culori false un trecut plin de sânge şi lacrimi. România poate ar fi fost redesenată şi pictată dacă Părintele Justin nu ar fi existat.
O viaţă-ntreagă mai marii acestei lumi au încercat să-l omoare, nu au reuşit – Părintele a trăit până la adânci bătrâneţi în puterea trupului şi a minţii. O viaţă întreagă l-au osândit şi marginalizat, dar poporul l-a adus în mijlocul lui. Dacă ei l-au urât, poporul l-a iubit. Dacă ei l-au osândit pe nedrept, poporul l-a preamărit. Dacă ei îl strigau bandit, poporul îl striga Voievodul Ortodoxiei. Dacă ei l-au marginalizat şi denigrat continuu, poporul l-a căutat, transformând mica lui chiliuţă în, poate, cel mai căutat loc de pelerinaj după ’90 încoace.
Prin peştera de la Petru Vodă, România s-a reclădit uşor-uşor. Pentru că Părintele Justin a fost printre puţinele voci, uneori chiar singura, care mai striga împotriva satanizării lumii, împotriva mondialismului şi a noii dictaturi biometrice, împotriva masoneriei şi a ocultismului ei, împotriva imoralităţilor şi desfrâului perpetuate prin lege, împotriva asupritorilor stăpânitori peste poporul obidit şi sărăcit, pentru care Părintele suferea, plângea, se ostenea; împotriva ecumenismului sincretist care ca beznă punea stăpânire peste Bisericile lui Hristos, alterând adevărul Sfintei şi Unicei Biserici.
Cu această grijă faţă de poporul lui Dumnezeu, Părintele Justin s-a şi stins din lumea aceasta trecătoare, s-a stins cu dorul în suflet pentru poporul român, pentru România. Să nu uităm ultimele binecuvântări pe care Părintele le-a dăruit neamului românesc de pe patul de suferinţă, în ultimele clipe din această lume: Doamne, binecuvintează pe toţi românii din această ţară! Doamne, binecuvintează pe toţi românii de pretutindeni! Doamne, binecuvintează această ţară, România! Cu dor de România s-a stins Părintele Justin Pârvu!
Ce face România acum, la un an după ce Părintele nu mai e în mijlocul ei? În primul rând – tace! La început a plâns, acum… tace! Şi când trăia Părintele, mulţi din cei ce ar fi fost în drept să vorbească, tăceau. Şi îşi argumentau tăcerea, învinovăţind pe ucenicii Părintelui Justin, sub eticheta de „fanatici”, „infiltraţi”, „securişti”, „nebuni” şi „aroganţi”, cu care nu voiau să se însoţească în luptă. Din cauza mănăstirii Petru Vodă, spuneau aceştia, ei nu puteau mărturisi. Iată că Petru Vodă a tăcut şi ea. Ce s-a întâmplat? Au prins curaj super-rafinaţii intelectuali care aruncau cu pietre în mănăstirea Petru Vodă? Nu s-a întâmplat nimic. Nicio voce nu s-a făcut auzită, nicio acţiune nu s-a concretizat. Nu zic aceasta spre a-i judeca, cu siguranţă şi noi am greşit. Zic aceasta că poate vor conştientiza ce a însemnat Părintele Justin pentru neamul nostru şi Biserică şi măcar acum, în al 11-lea ceas, să fim uniţi, aşa cum a lăsat şi Părintele ca rugăminte testamentară: unitate, pocăinţă, ascultare şi rugăciune.
Ce mai face România acum fără Părintele? Suferă şi este lovită din toate părţile. De la copiii de la Pungeşti care plâng, şi poate sunt singurii care au mai strigat, că pământul gliei li se fură de sub picioare şi li se otrăvesc izvoarele… până la bătrânii pensionari care sunt lăsaţi să moară în spitale, pentru că statul român nu mai are bani de investit în medicamente, dar performează sistemul de supraveghere prin cipuri. Ce se întâmplă cu acea ţară în care pruncii ei gândesc mai mult decât conducătorii ei? Ce se întâmplă cu acel neam în care pruncii lui vorbesc mai mult decât învăţătorii lor? Să nu ni se ia via şi să se dea altor lucrători! Insecte şi animale dăunătoare există de când lumea, dar unde sunt lucrătorii viei?
Să rămânem uniţi în jurul Bisericii, aşa cum ne-a sfătuit Părintele Justin, Biserică ce şi ea este atacată din ce în ce mai aprig, atât din exterior, cât şi din interior. Din exterior, prin toate canalele media care au ordin să terfelească imaginea Bisericii, singura credibilă de altfel în faţa societăţii de azi. Din interior prin lucrarea vicleană a ecumenismului, mai mult de natură politică decât religioasă, prin care se urmăreşte lepădarea noastră de credinţă, de Harul lui Dumnezeu care a grăit prin Sfinţii Părinţi şi sfintele Soboare ecumenice. Lepădându-ne de învăţătura sfântă a Bisericii, a Sfinţilor Părinţi, ne lepădăm de harul care a lucrat prin ei.
Iată că şi în Biserică anul acesta este unul de cumpănă, de încercare. O pată neagră s-a aşternut pe obrazul Bisericii prin una din cele mai mari „realizări” ale ecumenismului de 50 de ani încoace. Canoanele Bisericii au fost sfidate şi încălcate chiar din faţa Sf. Mormânt, prin împreuna rugăciune a Patriarhului Bartolomeu cu Papa Francisc. Nu intrăm aici în amănunte teologice, dar un lucru să ne fie limpede:Canoanele nu se pot încălca, iar anatemele nu se pot ridica atâta timp cât cei anatematizaţi persistă în erezie. Cei care îndrăznesc a face aceasta sunt împotriva Bisericii lui Hristos.
Iată că au trecut cele 12 luni profeţite de Părintele Justin, ca 12 luni de pace şi de libertate. Oare care să fie urgia ce va urma? Întotdeauna lepădarea de credinţă a atras mânia lui Dumnezeu asupra acelor cetăţi. Aşa a căzut şi Constantinopolul sub prigoana păgânilor, aşa au căzut toate neamurile care L-au uitat pe Dumnezeu. Cunoaştem cu toţii că ne aflăm în faţa unui pericol uriaş pentru omenire, în faţa unei noi conflagraţii mondiale.
Pacea lumii nu poate dăinui decât prin Hristos, Împăratul păcii. Atâta timp cât ne lepădăm de credinţa în Hristos şi Biserica Lui, pacea nu are cum să mai stea cu noi. Îmi amintesc cum Părintele Justin spunea într-unul din interviuri că acest război va fi spre pocăinţă şi curăţire de păcate. Să ne curăţim aşadar mai înainte prin pocăinţă, ca să se milostivească Hristos Dumnezeu spre noi, să nu mustre cu tărie, ci cu milă şi spre îndreptarea noastră. De noi depinde, cred, soarta cetăţii.
Să urmăm curăţiei şi virtuţilor Părintelui Justin şi să nu uităm că Părintele Justin este viu în Împărăţia Cerurilor, şi alături de noi de îl vom chema în rugăciune şi vom urma învăţăturilor sale. Părintele ne-a spus ce să facem, prin învăţătura şi prin toată viaţa sa…
de Monahia Fotiniarticol publicat în nr. 34 al revistei ATITUDINI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu