Ascult povestea unei tinere, proaspăt întoarsă de la studii, posesoarea unui CV impresionant şi selectată la o companie respectabilă: angajaţii la această instituţie, spune fata, sunt obligaţi la o ţinută decentă. Nimic rău, îmi zic în sinea mea… Şi aflu că „decentă” însemna: sacou, cămaşă albă, fustă neagră care să acopere genunchiul, fără bijuterii, fără nasturi metalici sau catarame, pantofi negri, simpli, cu toc mediu. Fără parfumuri şi farduri stridente. Încântată de a fi salariată la o firmă cu prestanţă, fata găseşte că e firesc să respecte – fără comentarii – astfel de cerinţe. Ba chiar cu oarecare mândrie!
Duminica următoare, ca mai toată vara, caniculă mare. În biserică, la Liturghie, ce să vezi? Evantaie, rochii decoltate, transparente, cu mânecuţe scurte, sau mai bine fără, ba uneori şi pantaloni scurţi, mulaţi pe trup – şi nu vorbesc de bărbaţi acum! Pentru că aceştia (mulţi dintre ei) afişează o ţinută lejeră, de tip tricou şi bermude. Ochii multora caută cu vădită nemulţumire instalaţiile de aer condiţionat şi, neaflându-le, se văd nevoiţi să plece mai iute. Nu carecumva să leşine! Apar schimburi de priviri compătimitoare pe sub borurile largi de pălării, doamnele îşi dau ochii peste capapropo de greu-suportabila atmosferă – şi ai zice că ceva din decorul operei s-a transferat în biserică, cu recuzită nouă, adecvată la moda zilei.
Buna-cuviinţă, decenţa şi educaţia elementară sunt cele care ne conduc în marea majoritate a cazurilor, chiar şi atunci când ne îmbrăcăm. Cu atât mai mult când e vorba să mergem la biserică. La o privire de ansamblu, e mai mult decât evident că ceva a dispărut în acest început de secol XXI – acel ceva ce se numeşte pudoare. Oare câţi dintre noi ne mai amintim acest cuvânt, iar dintre cei ce-l mai ştiu, câţi îi cunosc semnificaţia? Un cuvânt desuet, dispărut din limbaj, aproape fără obiect aş spune. L-aţi mai auzit la radio, la televiziune, cumva? Şi totuşi, din toată creaţia lui Dumnezeu, doar omul este înzestrat cu pudoare. Acel sentiment de sfială, de jenă, de decenţă manifestată în comportarea cuiva, care oglindeşte, de altfel, şi o stare de curăţenie morală. Altă sintagmă grea!
Să nu uităm că în biserică suntem chemaţi în haină de nuntă, nu numai de sărbătoare: Hristos este mirele şi Biserica – mireasa. Aţi văzut mire în şlapi şi maieu? Costum, cămaşă impecabilă, ba se mai şi sugrumă cu frumuseţe de papion şi… rabdă. Îl trec toate apele, dar nu cârteşte, mândru de postura sa, şi găseşte chiar resurse să mai şi zâmbească, convins fiind că, imortalizat, zâmbetul său va ajunge, peste ani, să-şi bucure nepoţii. Şi fiindcă tot am ajuns la acest capitol, o privire curioasă peste pozele mamelor şi bunicilor noastre ne descoperă – surpriză! – numai rochii de mireasă cu mânecă lungă. Sau mâneca scurtă se continua, firesc şi elegant, prin mănuşi fine, până la cot. Priviţi acum la miresele noastre: ai zice că sunt hotărâte să arate lumii întregi ceea ce doar soţul lor ar trebui să vadă, în intimitatea vieţii lor de familie. Dar de ce să mai acoperi cu voaluri ceea ce ai oferit deja privirilor, înainte de – şi indiferentă la – Taina Cununiei?
Şi încă ceva: îi criticăm pe preoţi la toate colţurile – că au, că fac, că dreg, dar nu băgăm în seamă şi nu-i luăm ca exemplu în ceea ce fac bun şi bine. Să observăm fie şi numai ascultarea lor de a-şi purta straiele, negre de multe ori, fără să se vaite, indiferent de vreme. Şi sunt şi ei oameni, transpiră la fel ca noi! Nouă nu ne cere nimeni trei rânduri de haine, ca la ei: cămaşă, reverendă, veşminte, încheiate chiar cu mânecuţe şi duse până la baza gâtului – dar măcar un rând să putem purta şi noi! Şi-apoi nu credeţi că asudând un pic în timpul Sfintei Liturghii, am căuta să trăim, în rugăciune, măcar o umbră din ceea ce-ar trebui să ne fie înţelegerea Crucii, la picioarele ei? Ce mare efort ar fi, ce mare renunţare la confort şi buna-dispoziţie?!… Truda te aduce mai aproape de gândurile rugii tale, rămâi doar tu, glasul preotului şi Hristos. Cel care s-a rugat cu lacrimi de sânge – aţi încercat măcar să vă imaginaţi durerea şi amarul care au făcut să-I sângereze fruntea? – pentru noi toţi. Iar pe Maica Domnului n-am văzut-o în nici o icoană cu mânecuţe scurte şi capul descoperit! O să spuneţi că noi nu suntem decât nişte oameni neputincioşi şi că nu ne comparăm cu ei. Neputincioşi om fi, nu zic nu, dar să nu uităm că suntem în permanenţă chemaţi să fim ca Dumnezeu, fiii lui fiind şi zidiţi după chipul şi asemănarea Sa. Or de asta uitam prea lesne… sau ne facem că nu ştim, că doar avem atâtea alte griji şi probleme pe cap. Numai de „asemănare” nu ne mai arde! Ar trebui, totuşi, să ne ardă, şi încă tare de tot – altfel ne rămâne varianta incandescentă a sejurului în Iad. Şi aia da, căldură!
Pentru că nu există cale de mijloc. Părintele Arsenie Boca afirma cu putere că „Bunavestire împarte lumea în sfinţi şi păcătoşi”, fără spaţii intermediare, fără stări de tranziţie. Dumneavoastră ce parte alegeţi?
Şi-atunci, dacă în faţa oamenilor şi de dragul trend-urilor acceptăm să respectăm o ţinută decentă, cu ce îndrăznire venim în casa lui Dumnezeu, de la Care, de altfel, mai avem şi tupeul de a cere atâtea? Pentru că, de!, ni se cuvine, nu-i aşa?, „fiii Lui” chemându-ne acum. „Trebuie” să ne poarte de grijă!
Cuviosul Sofronie de la Essex spunea atât de frumos că a primit nevoinţa sa, de cincizeci de ani în călugărie, nu ca răbdare, ci ca privilegiu. Iată cât de mult contează unghiul din care priveşti problema. Doriţi-vă, deci, să fiţi privilegiaţi – dar alegând calea nevoinţei. Iar veşmântul să ne fie platoşă şi armă împotriva smintelii!
Florina-Steliana Vasilescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu