Omul a fost creat liber, asemeni lui Dumnezeu şi atâta vreme cât şi-a păstrat libertatea în bine, el a trăit iluminat de Dumnezeu, plin de cunoştinţă şi de neprihănire, în Rai.
Prin păcat, oamenii au intrat în zona libertăţilor dramatice dintre bine şi rău. Starea harică a dispărut din oameni, dar le-a rămas credinţa şi nostalgia paradisului pierdut. Răul a luat forme tot mai ample şi tot mai puternice, încât oamenii au pierdut contactul cu Dumnezeu. În dragostea Lui de oameni, Dumnezeu S-a revelat în poporul evreu, alegându-l să primească pe Hristos, Cel ce va fi Mântuitorul lumii.
Hristos a dat creştinătăţii învăţătura Sa, Duhul Sfânt şi Însuşi Trupul Său tainic, încât ea este sfântă prin El, este desăvârşită prin El şi este veşnică prin El.
Hristos lucrează în lume prin creştinătate. El vine mereu în lume prin creştinătate. El biruie păcatul şi răul din lume prin creştinătate. Tot ce este sfânt în lume este lucrarea Duhului Sfânt din creştinătate. Ţinta creştinătăţii este Împărăţia lui Dumnezeu şi frumuseţea ei trezeşte la viaţă toate generaţiile lumii.
Spiritualitatea creştină conduce lumea, o înnoieşte şi o desăvârşeşte, atât sub aspect spiritual, cât şi material. Creştinătatea dispune de harul nesecat al Duhului Sfânt, care îi dă putere nebiruită, încât nimeni nu o va putea sfărâma.
Încercările satanice de a imita creştinătatea sunt sortite eşecului prin simplul fapt că nu sunt de ordin divin şi nici nu năzuiesc spre Împărăţia lui Dumnezeu.
Răul în lume nu va veni numai prin forma antihristică, ci şi prin forma hristoşilor mincinoşi, adică acei creştini care nu vor fi autentici reprezentanţi ai spiritualităţii creştine.
Creştinătatea are datoria să lupte şi să învingă puterile răului, sub toate formele în care o atacă.
Creştinătatea se va regenera prin Hristos chiar şi din cele mai grele erori, căci omeneşte vorbind, misiunea creştinătăţii trece prin epoci de criză şi prin dezastre apocaliptice, deoarece aşa se dovedeşte măreţia oamenilor care cred în Dumnezeu.
Biruinţa lui Hristos este certitudine. El nu poate fi învins. Nici creştinătatea nu poate fi învinsă. Creştinătatea rămâne o taină în mijlocul lumii, prin care lucrează Însuşi Hristos. Creştinătatea triumfă fără a aborda un spirit triumfalist, căci în acest veac ea rămâne mereu slujitoare, şi nu se poate odihni decât când lumea va fi fost pregătită, atât spiritual cât şi material, de a avea
Împărat pe Hristos, moment care echivalează cu transfigurarea lumii. Atunci va fi o lume nouă şi un cer nou, va fi o lume care va şti să facă tot binele după voia lui Dumnezeu. Creştinătatea trebuie să fie în acest veac o imagine a acestei lumi cereşti desăvârşite, căci numai aşa îşi poate juca rolul de mântuitoare a lumii.
Creştinătatea trebuie să fie asemenea lui Hristos, ca prin El, cu El şi în El să mântuiască lumea.
În primul rând e nevoie de credinţă, ba încă nebunie în credinţă – şi nu o credinţă ignorantă, ci o credinţă lucidă a adâncii înţelegeri a misiunii oamenilor pe pământ.
În al doilea rând e nevoie de dragoste, care să mobilizeze deplin şi definitiv pe oameni în elanul sfânt al mântuirii lumii.
În al treilea rând e nevoie de nădejde, care angajează creştinătatea în idealul măreţ al împărăţiei cereşti, iar cerurile se zidesc acum, în materie, spiritualizând materia, desăvârşind lumea, ransfigurând firea, restaurând natura.
Opera de mântuire nu este o problemă unilaterală a lumii, ci o problemă integrală. Credinţa creştină antrenează şi lucrează prin toţi factorii de cultură, creând spiritualitatea ce va mântui lumea.
Ordinea naturală a lumii va fi spiritualizată şi lumea se va orândui pe criterii morale. Materia, omul, familia, neamul, omenirea, toate vor fi înduhovnicite şi vor participa la ordinea divină a lumii.
Biserica are rol sfânt în lume, căci prin ea se păstrează şi se perpetuează prezenţa tainică a lui Hristos, lucrarea Sfântului Duh, cât şi învăţătura autentică. Deci Biserica dispune de harul dumnezeiesc care poate curăţa, ilumina şi desăvârşi lumea. Fără Biserică nu este posibilă mântuirea.
Creştinătatea ar fi deci Biserica luptătoare, în care poporul are cuvântul greu al concretizării istorice a credinţei. În acest scop este necesară o elită harică, o elită slujitoare, atât clericală cât şi laică, elită care să gândească şi să desfăşoare lucrările necesare mântuirii lumii.
Creştinătatea trebuie să rămână fidelă lui Hristos, altfel nu îşi mai îndeplineşte misiunea de mântuire a lumii. Toată frumuseţea spiritualităţii creştine este în funcţie de vrednicia creştinătăţii.
Creştinătatea nu se slujeşte pe sine, ci pe oameni. Slujirea nu se rezumă la rituri şi oficieri, ci e trăire, e lucrare, e faptă, e viaţă, e istorie, e concretizare.
Lumea îşi aşteaptă Mântuitorul.
Lumea îşi aşteaptă Împăratul.
Creştinătatea face din mântuire un mod de a împărăţi, şi din împărăţie un mod de a sluji, deci îşi asumă rolul de iconom al Împărăţiei lui Dumnezeu.
Deşi pare abstractă, credinţa e concretă.
Deşi pare imposibilă, credinţa e reală.
Deşi pare grea, credinţa e uşoară.
Deşi pare oarbă, credinţa e lumină.
Deşi are origini divine, credinţa se plineşte prin oameni. Deşi are o eshatologie transcendentă, credinţa se plineşte pe pământ, în prezentul istoric.
Creştinătatea nu se poate identifica cu împărăţiile din lume decât în măsura în care ele se identifică cu Hristos, atât în spiritualitatea lor cât şi în istoricitatea lor.
Împărăţia lui Dumnezeu îşi arată forma ei desăvârşită în viaţa lui Iisus, dar ea se continuă prin Duhul Sfânt, care este şi împărăţia tainică a lui Hristos cel rămas în istorie şi care are menirea să umple veacul şi să pregătească lumea pentru cea de-a doua Venire.
Istoria este teatrul în care se joacă mântuirea lumii, lucrare universală şi permanentă care angajează toate aspectele vieţii umane pe calea mântuirii, încât şi sufletele, şi fiinţele şi orânduirile sociale să crească în desăvârşire, conform harului şi voii lui Dumnezeu, iar aceasta nu la modul gratuit, ci în confruntarea cu puterile întunericului, făcând lumea vrednică de a-L primi pe Hristos.
Nu este verosimilă şi nici convingătoare o împărăţie a lui Dumnezeu care ar lucra numai asupra conştiinţelor, dar ar fi indiferentă la orânduirile politico-sociale ori la fenomenele cultural-ştiinţifice ale omenirii.
(Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu