Parintele Gheorghe Calciu despre Parintele Constantin Sarbu: "asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic"

În mai 1963 am fost eliberat din închisoarea Aiud, după 15 ani de detenţie și adus direct la Viișoara, lângă comuna Mărculești - Slobozia, un sat de exilaţi bănăţeni, cu casele zidite din lut, cu curţi frumoase, pomi roditori îngrădini și străzi largi, bine îngrijite, deși când ploua, pământul se înmuia și se făcea o mocirlă care ajungea până la genunchi. Acolo fusese un câmp de mazăre, un câmp imens de Bărăgan.

Bănăţenii arestaţi și deșertaţi pe acel câmp s-au văzut sub cerul liber, fără niciun adăpost, cu copii, cu bătrâni, cu bolnavi și fără nici un fel de posibilitate de a supravieţui. Erau păziţi de ostași, ca nu cumva să intre în pădurea din apropiere și să dispară. O situaţie de neînchipuit, fără acoperiș, fără toalete, fără nimic altceva decât ceea ce putuseră să ia din casă în momentul când mașinile securităţii i-au ridicat și i-au dus în Bărăgan.

Și-au săpat bordeie în pământ, pe care nu au avut cu ce să le acopere. Întindeau saci deasupra, cearșafuri, fiecare ce avea, fixând colţurile cu bolovani de pământ. Au venit ploile mari, s-au umplut gropile cu apă, unii bătrâni și chiar copii au murit înecaţi. Atunci li s-a dat voie să meargă în pădure, să adune crengi pentru foc și chiar să taie lemne pentru a-și acoperi bordeiele. Au fost obligaţi să meargă la o gospodărie de stat, să lucreze la canalele de irigaţie, la vii, la construcţia de grajduri, etc., ceea ce a fost o mare binecuvântare, pentru că inginerul-șef le dădea, în schimbul muncii, câte un car de paie de orez ca să-și acopere mai bine bordeiele.

Anul următor au început să-și construiască din pământ casele, le acopereau cu paie de orez care luceau în bătaia soarelui, și așa a apărut un sat de exilaţi, cu un aer rustic și tradiţional, amintind parcă de satele românești din preajma năvălirilor barbare. În 1963, când am fost eliberat din închisoare, deja o parte din bănăţeni primiseră dreptul de a se întoarce în satele lor iar casele lor din Viișoara rămăseseră pustii.

Am ajuns acolo noaptea târziu. Jandarmul m-a întrebat dacă mai știu pe cineva, un prieten, la care să pot dormi câteva nopţi, până îmi voi curăţa casa pe care mi-o va repartiza. Nu cunoșteam pe nimeni. Jandarmul m-a dus la preotul satului, Constantin Sârbu. Nu pentru că m-ar fi cunoscut sau că l-aș fi cunoscut ci pentru că, am înţeles atunci, el primea pe oricine.

Avea o căsuţă din lut, cu o tindă și o cameră. Pereţii erau acoperiţi cu icoane și când a deschis ușa să mă primească, aerul mirosea a tămâie. Am înţeles că se rugase, că această casă era locuită de îngeri. Mi-a dat să mănânc ceva și după o scurtă rugăciune, m-am culcat. Am stat cu Părintele câteva zile, până ce mi s-a repartizat o casă.

Erau multe pustiite, după plecarea exilaţilor. Ca printr-o tristeţe a firii, la scurtă vreme după ce ocupantul casei pleca, se decojeau pereţii, iarba creștea pe poteca ce ducea de la stradă la ușa casei, și întreaga locuinţă respira o singurătate copleșitoare. Chiar dacă nu știai nimic, înţelegeai că este o casă părăsită.

Așa arăta casa mea când, după câteva zile trăite alături de Părintele, rănile mele începeau să se vindece. Ciudat, el nu-mi ţinea predici,nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el. Părintele a mers cu mine să vedem casa și a observat tristeţea care mă copleșea văzând tristeţea casei. Mi-a pus mâna pe umăr - am simţit dintr-o dată că sunt mai tare.

- Nu te teme, mi-a spus, casa se va înveseli de îndată ce te vei muta în ea!

Mi s-a părut că a folosit o figură de stil, o personificare sau o metaforă și m-am uitat la el cu un zâmbet, ca și cum i-aș fi arătat că-i apreciam observaţia poetică. Dar Părintele nu zâmbea. Avea o faţă luminată, privea parcă prin mine și această senzaţie m-a făcut să nu mă mai simt nici singur, nici trist.

Părintele Sârbu a rostit o rugăciune de binecuvântare, mi-a spus ce-mi trebuie, unde să găsesc mătură și lucruri cu care să mă învelesc, căci nu aveam absolut nimic, decât ce era pe mine și o manta ruptă. Oamenii din sat m-au ajutat. Cred că și fără prezenţa Părintelui m-ar fi ajutat, dar atunci am simţit că protecţia lui mi-a adus un plus de simpatie din partea lor.

Unii au lucrat cu mine frământând lutul cu care să lipesc casa, acolo unde căzuse lutul și varul. Alţii mi-au adus un pat de la cineva plecat de curând. De la un vecin am primit paiele, peste care am pus un ţol dăruit, ca să nu dorm pe scândură.

Într-o zi aveam tot ce-mi trebuia în casă: pat, găleată de apă, cană, o farfurie, o lingură, o furculiţă, lampă cu gaz și o icoană de la Părintele Constantin. De 15 ani nu fusesem așa de bogat și de liber!

De la casele unde erau familii, mi-a venit mâncare. A doua zi m-au luat la ferma de stat să muncesc, pentru a obţine paiele cu care să-mi dreg acoperișul. M-am simţit stăpân pe casă, pe mine, pe tot ceea ce era în casa mea. Și toate lucrurile erau binecuvântate de Părintele Constantin: nimic nu era blestemat ca la închisoare, nici patul, nici lingura, nici găleata de apă.

Peste toate plutea binecuvântarea lui Dumnezeu, coborâtă prin semnul crucii făcut de mâna Părintelui Sârbu.

- Să vii duminică la biserică!, mi-a spus Părintele, despărţindu-se de mine. Nu era nevoie să mă invite. O biserică adevărată, cu icoane, cu miros de tămâie și cu un preot în odăjdii slujind liber, nu în taină și cu frică, așa cum erau slujbele în închisoare, era tot ce dorea sufletul meu!

Văzusem biserica. Era o clădire de lut, ca oricare altă casă din sat,dar cu o mică turlă și cu un clopot. Duminică dimineaţa, glasul subţire alclopotului a răsunat peste sat. Era luna mai, pomii erau în floare, aerul erarăcoros și pur, iar clopotul suna vesel și pătrundea liber în urechi, fără a maitrece printre zăbrelele celulei și prin obloanele de lemn. Acum era un clopotliber, un sunet liber și o ureche liberă care îl recepta.

Interiorul bisericii era sărac și foarte sever, aproape o biserică de catacombe. O lumină aurie intra pe fereastră dinspre miazăzi și Părintele slujea luminat de această aură. Se mișca încet, hieratic (solemn), cu vocea lui mică și domoală, asemenea unui sfânt părinte din secolul patristic. M-am așezat la strană alături de cântăreţ și de ceilalţi credincioși care cântau. Cântasem și eu în corul bisericii din sat, și ca elev de liceu.

La sfârșit, Părintele a vorbit. Era o oarecare prudenţă în ceea ce spunea, știam că orice mișcare a noastră era înregistrată de poliţia locală, că eram urmăriţi pas cu pas, dar glasul lui cald pătrundea în inimi. Vorbea cu o dragoste și o convingere interioară atât de puternică, încât fără să vrei te simţeai prins într-un fel de zbor spiritual și de o iubire pentru tot.

Plecai din biserică, de fiecare dată, cu o iubire mai mare pentru semeni, cu un sentiment de solidaritate pentru aproapele tău și cu o binecuvântare care te însoţea toată săptămâna dacă, din cauza muncii istovitoare de la fermă, nu mai aveai timp să-l întâlnești pe Părintele Constantin, sau el, prin de grija pentru toţi, nu mai ajungea în cursul săptămânii să te întâlnească. În felul acesta, zilele noastre de exil în satul Viișoara căpătau un sens purificator, o justificare împotriva absurdului în care trăiam de aproape 20 de ani.

La scurtă vreme după venirea mea, au început plecările din sat. Mai întâi bănăţenii care fuseseră aduși acolo, fără altă vină decât pentru faptul că erau aproape de graniţa cu Iugoslavia și puteau fi bănuiţi de relaţii cu sârbii titoiști, apoi au prins să plece cei eliberaţi din închisori, fără nici un criteriu; nu în funcţie de timpul eliberării, nu după presupusa lor importanţă, ca și cum securitatea lucra haotic.

Curând, Părintele Sârbu a plecat și el. Apoi, după decretul general de amnistie, se pleca masiv. În luna august, cu ultimul lot, am plecat și eu. M-am dus în Dobrogea, în satul meu. Nu era nici o posibilitate de trăit acolo. Dobrogea era total colectivizată și nicăieri nu era loc pentru mine. Am plecat la București, spre a încerca să reintru la Medicină. Nu era posibil. Am tot întrebat de Părintele Sârbu, dar nimeni nu știa nimic. Mă reîntorsesem la biserica din Popa Tatu, biserica la care mergeam în perioada primei mele studenţii.

Cred că trecuseră vreo doi ani de eliberare, când, pe bulevardul Schitul Măgureanu, l-am văzut pe Părintele Sârbu urcând încet. Veneam din spatele lui și l-am recunoscut după mersul domol, după anumite mișcări de neuitat. L-am ajuns din urmă, i-am sărutat mâna cu bucurie. Într-un sens, el era acela care mă pusese pe picioare duhovnicește după ieșirea din închisoare, când eram aruncat dezorientat într-o lume pe care o râvnisem, dar care acum mi se părea străină și ursuză.

Cu bonomia (blândeţe și simplitate) lui mângâietoare, a discutat cu mine de parcă ne despărţisem ieri și toate câte-i spuneam despre mine le primea de parcă le-ar fi știut sau intrau în ordinea normală a lucrurilor. Am înţeles că se desprinsese aproape total de grijile lumii, că era dedicat numai misiunii sale preoţești și că toate cele ale lumii acesteia intrau în ordinea banalităţii. M-a chemat la biserica Sapienţei.

- O să întâlnești acolo mulţi dintre cei cu care ai suferit!, mi-a spus. I-am făgăduit, dar spre rușinea mea, a mai durat câteva luni până am fost în stare să-l vizitez. Probabil că era în perioada examenelor, nu-mi mai aduc aminte. În orice caz, am ajuns la Biserica Sapienţei, despre care știam numai din auzite. Am găsit o biserică plină, majoritatea fiind oameni în vârstă, foști colegi de închisoare, persoane necunoscute, dar și destul de mulţi tineri. Nu era o atmosferă formală, ca la celelalte biserici, ci plutea în aer o pace și o preocupare de rugăciune mai puţin obișnuită decât în alte părţi.

Înţelegeam că aceasta era acţiunea duhovnicească a Părintelui Sârbu, pe care o impunea, nu prin cuvinte imperioase, nici prin mustrări frecvente, ci prin felul lui domol și cald de a fi, prin suflul de credinţă și dragoste ce răzbătea din întreaga lui fiinţă. Credincioșii m-au primit fără ostentaţie și fără suspiciune, fără să știe cine sunt. Ospitalitatea duhovnicească a Părintelui se transmisese tuturor. Era un fel de zumzet duhovnicesc neauzit, o fervoare pe care numai sufletul o putea prinde, o grijă pentru mântuire și de gospodărire a locașului, la fiecare credincios în parte.

La miruit, Părintele mi-a vorbit cu căldură, fără mirare și fără reproș, ca și cum sâmbătă mi-ar fi spus să trec pe la biserică iar eu duminică am și venit. Avea un dar de a desfiinţa timpul și de a anula jena celui cu care vorbea, punând totul pe planul comunicării reale și al unei înţelegeri care numai cere explicaţii. Am mers din când în când pe la Sapienţei, la câteva luni odată și în totală neafișare. Biserica arăta tot mai frumoasă, curtea și clădirile din jur arătau că o mână și un gospodar se ocupă de ele. Apoi am întrerupt.

Terminasem facultatea, eram profesor într-un cartier îndepărtat și aproape am întrerupt venirea la Biserica Sapienţei. Auzisem că Părintele ar fi blonav, dar nu am dat importanţă, ca și cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că Părintele a murit. Cred că m-a anunţat Părintele Voicescu. Am fost numai la priveghi. Am văzut credincioși rugându-se, mulţi plângeau ca după o persoană din familie, feţele erau palide și îngrijorate, ca ale unor copii orfani care nu știau ce se poate întâmpla cu ei. Pentru mine, murea un Părinte duhovnicesc, un preot care marcase, cu blândeţea și dragostea lui, începutul vieţii mele de om liber, un fel de înger care stătuse mereu, cu răbdare și perseverenţă, neștiut de mine, lângă inima mea și despre care aflasem abia acum, când nu mai era.

Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum înajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pefaţa lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutaţi de mult la cele veșnice - și mă simţeam întărit.

Apoi, evenimentele s-au precipitat peste mine, îndepărtarea de ţară mi-a răsturnat cursul vieţii, dar tot mi-au rămas câţiva stâlpi morali și de referinţă orientativă și, printre ei, nu a lipsit nici Părintele Sârbu.

Scriu aceste rânduri, cu pietate, cu dragoste și pace. Am o vârstă la care drumul spre dincolo este mereu deschis și anii, experienţa, obișnuinţa cu moartea atâtora din jurul meu mă fac să privesc spre lumea Părintelui Constantin Sârbu cu un ochi neînspăimântat și cu o credinţă firească. Acolo ne vom întâlni și, eliberaţi de condiţiile omenești, vom putea fi împreună fără opreliști. Și știu că bunătatea lui, caldul lui suflet va fi pentru mine un bun venit, așa cum a fost atunci, la Viișoara.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Lacrimă și har. Preotul martir Constantin Sârbu, Editura Bonifaciu, Bacău, 2010, p. 145-151; Aceeași relatare a părintelui Calciu despre părintele Constantin Sârbu, dar de această dată sub formă de dialog, a fost publicată și în ”Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora”, Editura Christiana, București, 2007, p. 74-76)