FIECARE DINTRE NOI TREBUIE SĂ LUPTE PENTRU DĂRÂMAREA IDOLILOR – DE VORBĂ CU FLORIN ROMAN, AUTORUL CĂRŢII „IDOLII VREMURILOR NOASTRE”

Întotdeauna ne impresionează vieţile mu­­cenicilor de la începutul creştinismului, chinurile prin care au trecut aceştia şi felul în care au pătimit pentru că au refuzat să se închine idolilor. Astăzi, cei mai mulţi dintre noi nu numai că nu avem puterea de a ne împotrivi legilor anticreştine, dar devenim de bunăvoie robi ai idolilor, fără măcar să ne dăm seama de păcatul pe care îl săvârşim. Procurorul arăđean Florin T. Roman surprinde foarte bine în cartea sa „Idolii vremurilor noastre”, apărută la Editura Evanghelismos, care sunt idolii la care se închină foarte mulţi dintre creştinii cu numele: televizorul şi internetul, fotbalul şi sporturile, desfrâul, lăcomia pântecelui, dorinţa de a fi în pas cu moda. Ca un creştin dator să vădească minciunile vrăjmaşului, Florin Roman, prin cartea sa, trage un puternic semnal de alarmă asupra felului în care diavolul, prin aceşti idoli, vrea să ne îndepărteze de Hristos. (R.T.)

- Cum putem lupta pentru dărâmarea idolilor?

- Fiecare dintre noi trebuie să ia o atitudine tranşantă. Nu mai merge cu jumătăţile de măsură. Eu sunt împotriva a ceea ce numesc „creştinism de canapea”, adică numai să stăm şi să ne lăudăm unii pe alţii ce creştini buni suntem, dar să nu facem nimic. Mulţi zic: „Nu am făcut rău nimănui”. Eu întreb: „Dar bine ai făcut?” E confortabil să stai întins pe canapea, să te uiţi la Trinitas TV şi să vorbeşti despre Dumnezeu. Dar pe fiecare om l-a înzestrat Dumnezeu cu o harismă: unul are darul de a scrie, altul are putere în cuvântul vorbit, altul are pricepere şi răbdare să îngrijească de bolnavi, altul are râvnă de a se ruga mult etc. Trebuie să descoperim în noi şi să punem în valoare aceste harisme, să ne implicăm activ în treburile cetăţii, să ne înmulţim talanţii, iar mai departe lucrează Dumnezeu. Dacă nu o vom face, într-o zi vom fi traşi sever la răspundere.

- Se încalcă mult drepturile omului astăzi?

- Categoric. Sub paravanul acesta, al trâmbiţării drepturilor o­­mu­lui, se încalcă de fapt o mulţime de drepturi. Spre exemplu, am arătat în capitolul despre televiziune din „Idolii vremurilor noastre” cum televiziunea încalcă flagrant drepturile omului. Comisia Euro­peană defineşte pericolul public astfel: 1) este actual sau iminent; 2) are urmări asupra întregii naţiuni; 3) constituie o ameninţare pentru viaţa organizatorică a comunităţii; 4) are un caracter excepţional. De asemenea, România, ca şi celelalte state membre O.N.U., e obligată să ia toate măsurile legislative, administrative, sociale şi educative corespunzătoare pentru protejarea copilului împotriva oricărei forme de violenţă, vătămare, abuz fizic sau mintal. Astăzi aproape toate posturile de televiziune din ţară, dar şi din lume, sunt veritabile pericole publice, întrucât promovează necredinţa, erezia, vrăjitoria, desfrânarea, păcatele împotriva firii etc. Violenţa limbajului şi tematicile emisiunilor atentează la valoarea omului în raport cu Dumnezeu şi la instituţia divino-umană care este familia.

Ar mai fi de semnalat şi o altă capcană: inflaţia de drepturi. Până nu demult, oamenii fără Dumnezeu îşi înecau necazul în alcool, tutun, droguri. Acum omul îşi îneacă angoasa, golul existenţial, în drepturi. Karel Čapek spunea că omul s-a învăţat să pună după cuvântul „obligaţii” punct, iar după cuvântul „drepturi” două puncte. Despre obligaţiile omului nu vorbeşte nimeni? De ce nu există şi o „Convenţie europeană a obligaţiilor omului”?…

- Care sunt modelele pe care ar trebui să le urmeze tinerii?

- În nici un caz cele promovate de către mass-media! Adevăratele modele le găsim în sânul Bisericii şi în perimetrul culturii tradiţionale. Dar posturile de televiziune promovează astfel de modele?… Adevărul este că astăzi lumea nu vrea să mai audă de Hristos, pentru că Hristos este din ce în ce mai incomod. Oamenii s-au obişnuit să trăiască în păcat, se complac în ipocrizie, în imoralitate, ca porcul în mocirlă; se feresc unii de alţii şi, cu toate că sunt tot timpul în căutarea a ceva care să le umple golul sufletesc, ei nu caută acolo unde este Lumina, ci acolo unde nu o vor descoperi niciodată: în discoteci, în cluburi de noapte, la bordeluri, pe stadioane, în saloane de „înfrumuseţare”, la prezentările de modă, în beţii, în droguri, în fumat, în desfrânare. Hristos ne pune faţă în faţă cu noi înşine, ne arată cine suntem cu adevărat – şi noi ne speriem de acest lucru. Omul modern nu suportă să fie criticat. Dacă îi spui unui om modern să se lase de fumat sau să nu mai înjure, rişti să fi luat în derâdere, dacă nu chiar luat la pumni! Omul modern vrea doar laude şi aplauze. Vorba lui Ţuţea: „Omul actual este stupid şi inform, amestec de veselie infantilă şi tristeţe de animal bolnav”… Modelele de urmat sunt tocmai cele care critică permanent moravurile cetăţii.

- Vă simțiți uneori marginalizat de cei ce trăiesc o viaţă departe de Hristos?

- Dimpotrivă! Situaţia e inversă: necre­din­cioşii sunt cei ce se autoexclud din an­tu­rajul meu. Dar, ca să păstrez tenta în­trebării dumneavoastră, faptul că suntem marginalizaţi de aceia care trăiesc departe de Hristos este o binecuvântare, pentru că devenim astfel un fel de pustnici în lume, în mijlocul oraşului, şi acesta este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu. Pe cei ce nu ne înţeleg şi ne şicanează pentru credinţa noastră nu trebuie să ne supăram sau să-i ocolim. Din contră, trebuie să ne rugăm mai mult pentru ei! O vorbă spune că duşmanii noştri au mai multă nevoie de dragostea noastră decât prietenii noştri. La început am încercat să le vorbesc colegilor mei despre Hristos, dar în timp am realizat că e mult mai bine să le vorbeşti oamenilor prin fapte. În acest sens, Sfântul Serafim din Sarov zicea: „Dobândeşte Pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, iar Părintele Cleopa de la Sihăstria afirma că cea mai frumoasă predică pe care o poate rosti un preot este însăşi viaţa lui.

- Cum vă explicaţi starea de neputinţă generală în care ne zbatem ca neam, încât acceptăm cu uşurinţă toate relele care vin din afară?

- În cei 45 de ani de comunism, vrăjmaşii lui Hristos au lucrat cu ambiţie şi perfidie la dărâmarea valorilor româneşti tradiţionale: Ortodoxia, cultura şi civilizaţia creştină, bu­nătatea, blândeţea, ospitalitatea. Axa valorilor a fost răsturnată cu susul în jos: non-valorile au preluat puterea politică şi pe elite le-au vârât în închisori. Românul a fost învăţat să mintă, să fure, să înşele. Revoluţia din ’89 l-a găsit secătuit de credinţă şi de dragoste. Aşa se explică de ce libertatea câştigată cu preţ de sânge s-a transformat repede şi facil în libertinaj – teren propice pentru importarea şi propagarea din Occident a acestor gunoaie străine de spiritualitatea românilor: ateismul manifest, sectarismul, vedetismul, pornografia, homosexualitatea şi celelalte perversiuni sexuale, violenţa şi bârfa, setea de îmbogăţire fără muncă, exacerbarea poftelor trupeşti, subcultura, legislaţia anti­creştină, credinţa în yoga, în horoscoape şi în alte iluzii. Părintele Iustin Pârvu spunea că vina pentru dezastrul duhovnicesc în care se află acum poporul român o poartă în primul rând preoţimea şi intelectualitatea. Eu l-am definit pe intelectualul român actual ca fiind un maimuţoi darwinist constipat, care stă cu spatele la Biserică şi cu gura căscată la tot ce ce vine din Occident.

Aş compara situaţia actuală a României cu o pagină din istoria evreilor: după cei patruzeci de ani de robie egipteană, când s-au văzut liberi, în pustiu, evreii şi-au amintit de căldările cu carne primite de la asupritori şi l-au acuzat pe Moise, culmea!, că i-a scos din robie; apoi şi-au făurit acel viţel de aur – idol, la care se închinau, uitându-L pe Dumnezeul cel adevărat. Şi noi, românii, acum, după eliberarea din robia comunistă, bâjbâim prin pustiul acesta spiritual: unii îşi amintesc cu nostalgie de perioada comunistă, în timp ce alţii se închină idolilor: Televiziune, Fotbal, Sex, Modă etc.

- Ce am putea face fiecare dintre noi dacă nu pentru a depăşi, măcar pentru a diminua dezastrul duhovnicesc despre care vorbiţi?

- Nu există altă cale decât întoarcerea la Hristos cel adevărat: pocăinţa sinceră a fiecăruia care se consideră creştin. Dar pentru aceasta este nevoie ca fiecare să aibă un duhovnic sporit, exigent, să se spovedească sincer şi complet, cu părere de rău şi cât mai des. După cum atunci când ne îmbolnăvim trupeşte ne agităm şi căutăm cei mai buni doctori, aşa şi pentru sufletul nostru cel atât de bolnav de păcate trebuie să căutăm cei mai buni duhovnici. Cine vrea cu adevărat să aibă un duhovnic bun, să-I ceară lui Dumnezeu să i-l trimită, iar Dumnezeu, Care pentru noi a lăsat baia aceasta, a curăţirii sufletului de păcat prin sfânta taină a spovedaniei, îi va dărui duhovnicul de care are nevoie.

Aş mai sublinia aici că trebuie înlăturată ruşinea, atât de des întâlnită, de a mărturisi păcatele preotului. Părintele Cleopa de la Sihăstria spunea că ar trebui să ne fie ruşine atunci când săvârşim păcatele, nu atunci când le mărturisim la duhovnic.

Iar dacă ne mai dorim o reabilitare na­ţională, mişcarea de renaştere nu se poate declanşa decât din zona socială cler-intelectualitate, cu recunoaşterea generală, de la vlădică la opincă, că toţi suntem răi, răi, răi… Numai pe temelia Adevărului se poate construi ceva bun şi durabil.

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră du­hovnicul?

- Pentru mine, duhovnicul este omul care îţi poate procura paşaportul pentru Împărăţia Cerurilor. Cu condiţia să îi dai ascultare!

- Aţi resimţit folosul spovedaniei?

- Din plin! Încă de la prima spovedanie sub epitrahilul Părintelui Cleopa Jurj, de la Mănăstirea Arad – Gai, Dumnezeu mi-a dat puterea să renunţ definitiv la abuzul de alcool, la fumat, să ţin posturile Bisericii şi să mă lupt cu păcatul. După fiecare spovedanie, simt că îmi vine să zbor!

- Cum caracterizaţi familia de astăzi?

- Neascultarea de Biserică şi de părinţi, apoi concubinajul, adulterul, avortul, homo­sexualitatea şi celelalte perversiuni sexuale, legislaţia libertină privitoare la divorţ sunt tot atâţia inamici care sapă agresiv la temelia familiei creştine tradiţionale. Mai există pu­ţine familii autentic creştine, şi vor fi tot mai puţine. Politica, presa, economia sunt în mare măsură în mâna stăpânitorilor acestei lumi. Părinţii îşi cresc copiii numai cu televizorul, cu calculatorul şi cu telefonul mobil. Mulţi învăţători şi profesori au ei înşişi nevoie să fie educaţi. Unii preoţi se feresc să vorbească deschis despre toate aceste lucruri. Aşa că nu ne-au mai rămas decât rugăciunea, postul, faptele bune, evitarea mediilor imorale, spovedania şi împărtăşania. E nevoie, de asemenea, de implicare socială activă şi de răbdare, foarte multă răbdare. Căci numai „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24:13).

- Care ar trebui să fie rolul femeii în societate?

- Exemplul care îmi este cel mai la îndemână e acela al bunicii mele dinspre mamă, Ana. Ţine cu sfinţenie toate posturile şi zilele de post încă de la vârsta de trei ani, are 7 copii (toţi credincioşi, cu nume bun şi la casele lor), 14 nepoţi şi 9 strănepoţi. Deşi a dus o viaţă grea, a ajuns la vârsta de 86 de ani şi are probleme minore de sănătate. E de o smerenie rară şi întreaga sa viaţă a fost şi este o rugăciune continuă. Dacă toate femeile ar duce o viaţă asemănătoare, ar fi Raiul pe pământ!

- Consideraţi că noi, cei din Biserică, Îl mărturisim suficient pe Hristos?

- Noi niciodată nu-L mărturisim suficient pe Hristos. Întotdeauna este loc de mai bine. Fiecare dintre noi trebuie să aibă curajul de a lupta cu toate mijloacele împotriva relelor care ne atacă din toate părţile. Dar pentru a dobândi curajul mărturisirii şi celelalte virtuţi trebuie neapărat să pornim, aşa cum am arătat, de la recunoaşterea păcatelor, de la spovedania sinceră, completă şi permanentă a acestora. Atunci dumnezeiescul har co­boa­ră neîntârziat asupra noastră şi ne ajută să biruim toate obstacolele, după cum Însuşi Fiul lui Dumnezeu ne îmbărbătează: „În lu­me necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).

- Ce-i cereţi Mântuitorului Hristos în rugăciunea pentru lume?

- Am învăţat o rugăciune – nu mai ştiu pe unde am citit-o! – care îmi place foarte mult şi pe care o rostesc în fiecare seară, pe lângă canonul obişnuit: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, te rog, dă-ne mie, prietenilor mei, vrăjmaşilor mei şi tuturor oamenilor buni şi răi din ţară şi din lume puterea să călcăm peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului, scoate orice urmă de mine din mine şi intră Tu pentru totdeauna în mine în lo­cul meu, încât să nu mai trăiesc eu, ci Tu să trăieşti în mine, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. n

Interviu realizat de Raluca Tănăseanu,

Aparut in nr. 25 al revistei Familia Ortodoxa