Părintele Iustin Pârvu: “Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei”

Apelul acesta pe care l-am făcut eu împotriva cipurilor biometrice, şi care a fost atât de controversat, nu l-am făcut ca să înspăimânt pe nimeni, n-am vrut să îngrozesc pe nimeni. N-am vrut să terorizez mintea nici a bogatului, nici a săracului, nici a înţeleptului şi nici a neştiutorului. Ci am vrut să amintesc acestui popor de unde a plecat, că în venele lui curge un sânge românesc şi curat ortodox, care nu poate să îngenuncheze în faţa cotropitorilor nu numai ai trupului acestui pământ, ci prin dictatura aceasta a tehnicii ei ne cotropesc sufletele noastre, asupra cărora nu au nici un drept. M-am adresat către cei care nu şi-au stins cu desăvârşire flacăra credinţei din inimile lor. 

Cu multă durere sufletească spun, şi îmi cer scuze că trebuie să fac această observaţie, prin care nu incriminez şi nu învinuiesc pe nimeni – dar mă doare sufletul să văd atâta nepăsare şi ignoranţă din partea elitelor acestui neam, din partea oamenilor de cultură, laici sau clerici, care prin tăcerea lor săvârşesc o lepădare de Biserică şi de neamul în care s-au născut. Simplul creştin ortodox parcă este mai atent la aceste greutăţi, participă mai cu durere decât participă preotul lui, stând în afara tuturor acestor conflicte, nepăsători faţă de oaia care este sfâşiată în ogor şi stau la distanţă şi se uită cum o devorează lupii. Cu multă durere am sesizat că cei mai mulţi dintre părinţii noştri parohieni nu au luat o măsură, măcar câtuşi de puţin să facă cunoscute nişte momente grele în istoria creştinismului şi a omenirii, pe care creştinul nostru le-a sesizat mai repede.

Adevăratul om de cultură şi de elită iese în faţă şi acela strigă şi răcneşte cu toate forţele lui şi apără valorile pe care el le-a construit şi pe care el le trăieşte. Pentru că dacă ar fi tăcut tot aşa, de pildă un Eminescu, ar fi tăcut Radu Gyr, un Nichifor Crainic, sau oameni de mai mică talie – ’apăi am fi fost de mult prăbuşiţi. Dar aceşti oameni, ca nişte mici apostoli, am putea spune, au fost mereu prezenţi şi au strigat şi s-au opus la toate metodele de întunecare a fiinţei noastre ortodoxe… Iar această problemă nu este una oarecare, după mine este cea mai grea problemă a omenirii şi a creştinătăţii. Dar acum la noi, se simte foarte jenat un domn ziarist, se simte jenat un istoric, un om de literatură sau ştiinţă… ca să susţină o temă cu ordin religios şi să înfrunte vreo primejdie. Nu! Nu cumva să fie deranjat!

Nici tăcerea sihaştrilor nu este scuzabilă. Monahul, preotul care socoteşte că face o misiune în cadrul Bisericii, dar nu participă direct la aceste adevăruri, la aceste atacuri şi primejdii în care ne găsim – nu este monah, nu este preot. Dacă nu simte să participe direct şi să-şi asume răspunderea ca un mic misionar al vremurilor, în zadar este toată rugăciunea lui. Tăcerea în faţa acestor pericole este o lepădare a noastră de adevăr. Pentru că ne înrobim şi ieşim din libertatea Adevărului. Adevărul ne face liberi, nu ne pune cip. Aceasta este dovada că societatea în care trăim este una a minciunii, potrivnică Evangheliei. Libertatea Evanghelie lui Hristos în faţa acestei lumi este un pericol terorist.

Tăcerea noastră înseamnă sclavie şi îngroparea Ortodoxiei. Oamenii noştri de elită, prin tăcerea lor nu fac decât să construiască sicriul ortodoxiei pe care i-l pregăteşte stăpânirea acestei lumi.

Cât pentru păstorii noştri duhovniceşti, atâta le spun: Oare sarea se va strica şi nu va mai săra?

Sursa: savatie, 2009