Cel între ierarhi preaales, între dascăli preaînţelept şi între toţi sfinţii preamult plăcut lui Dumnezeu, Sfântul părintele nostru Vasile cel Mare, a avut ca patrie Pontul, ce este în Capadocia, şi s-a născut din părinţi binecredincioşi şi de Dumnezeu cinstitori. Tatăl său se numea Vasile, iar mama sa Emilia, care a născut patru fii de parte bărbătească: pe Petru şi pe Sfântul Vasile, pentru care ne stă înainte cuvântul, pe Grigorie şi pe Navcratie, şi o fiică, al cărei nume era Macrina.
Pentru aceştia, cu adevărat s-a împlinit cuvântul lui David, care zice: Neamul drepţilor se va binecuvânta. Şi nu numai sfântul acesta a fost îmbunătăţit şi mare luminător al lumii, ci şi ceilalţi trei fraţi ai lui s-au făcut minunaţi şi purtători de semne. Căci Petru, fratele lui cel mai mare, a fost episcop al Sevastiei, Grigorie a fost episcop al Nissei, iar Navcratie a fost pustnic şi făcător de minuni. S-a sfinţit şi sora lor Macrina, după cum arată sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Însă pe toţi fraţii i-a covârşit Sfântul Vasile întru fapta bună şi întru învăţătură; căci la învăţăturile cele dintâi chiar pe tatăl său l-a avut dascăl şi povăţuitor, pe care de obşte îl avea Pontul ca dascăl al învăţăturilor şi al faptelor bune, în acea vreme.
Deci, dânsul a adus în lume o astfel de plăsmuire bună şi curată, pe care dumnezeiescul David o numeşte plăsmuire de ziuă, iar nu de noapte. De la acesta dar, a primit nu numai toată învăţătura, ce se numeşte enciclică, adică înconjurătoare, dar şi toată buna credinţă; şi, în scurt să zic, prin învăţăturile vârstei celei dintâi s-a făcut începător al desăvârşirii care avea să fie mai pe urmă.
După ce din destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încât dorea ca de nimic din cele bune să nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi adună cele trebuincioase, ca să nu rămână mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo. Zic despre Cezareea cea preavestită, care a fost leagăn de învăţături şi al Sfântului Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu; unde primind toate învăţăturile, se asemăna cu unii din dascăli, iar pe alţii îi covârşea în tot felul de învăţătură, încât în puţină vreme s-a făcut slăvit şi vestit tuturor celor mai mari ai cetăţii şi la tot poporul, fiind mai mare în învăţătură decât în vârstă şi având statornicia cea mai mare; apoi s-a arătat a fi retor între retori, chiar mai înainte de a se sui pe scaunele sofiştilor, filosof între filosofi, mai înainte de a învăţa dogmele şi rânduielile ce se află în filosofie; în sfârşit, lucrul cel mai mare a fost că toţi îl aveau ca pe un preot al creştinilor, mai înainte de preoţie; şi atât de slăvit se făcuse el prin învăţătură şi prin fapta bună, încât era cinstit, cucernic şi vrednic înaintea tuturor.
După ce a ajuns în acest fel, s-a dus la Bizanţ, care era cetatea cea mai mare din tot Răsăritul, pentru că era împodobită cu cei mai desăvârşiţi dintre retori şi filosofi, de la care a adunat, prin ascuţimea minţii sale, cele mai înalte dintre învăţături şi cu ele şi-a împodobit sufletul său. De acolo, fiind nesăţios de învăţătură şi de temelia cuvintelor bune, a fost trimis de Dumnezeu la Atena, unde a aflat pe Sfântul Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, sârguindu-se la învăţături, precum şi pe Iulian Apostatul, care mai pe urmă a fost împărat (361-363), vrăjmaş şi chinuitor al creştinilor, pe Libaniu, sofistul, şi pe mulţi alţii.
Deci, acolo, aflând Sfântul Vasile pe Sfântul Grigorie, apoi întrecându-se unul pe altul în faptă bună şi în râvna cea dumnezeiască, atât de mult s-au iubit, încât nu puteau să se despartă nicidecum, şi şedeau amândoi într-o casă, amândoi mâncau şi amândoi aveau o voie.
Pe scurt, se afla un suflet în acele două trupuri şi unul de la altul primea mare folos, nu numai întru fapta bună, ci şi întru învăţături. Căci ca doi lucrători de pământ, sârguitori şi iscusiţi, cu aceeaşi sârguinţă lucrând ţarina filosofiei şi semănând cu multă osteneală sămânţa învăţăturilor, au secerat rodul sârguinţei lor, prin care au întrecut pe cei de o vârstă cu dânşii, şi atât de mult se înfrânau, încât mâncau numai ca să trăiască, pâine şi apă, mulţumind Domnului, că Proorocul Ilie şi ca Ioan Înainte-mergătorul, care se hrănea cu muguri de copaci; iar pe celelalte, care momesc pântecele şi-i aduc dulceaţă, le defăimau, şi cu totul se depărtau de ele.
Cu acest fel de înţelepciune, pe care au păzit-o până la sfârşitul vieţii lor, atât de curaţi s-au ţinut, încât au întrecut pe vestitul Xenocrat, căruia, deşi dormea cu o femeie desfrânată, nu-i venea nicidecum în minte că era o femeie aproape de dânsul; apoi au fugit de lăcomie şi de împuţinare şi numai măsura cea dreaptă o păzeau. Iar necîştigarea atât de mult au iubit-o, încât au covârşit pe Antistene, pe Pitagora şi pe Cratis, încât pe cele cinstite şi lăudate ale acelora le socoteau că pe nişte jucării de copil; căci foarte mult au defăimat câştigarea de bani şi de alte lucruri deşarte.
Trufia şi înălţarea cu totul le-au urât, iar mândria au pierdut-o prin cuvioşie. Cât despre înţelepciunea pe care o aveau, nu este de trebuinţă să mai scriem, căci toată viaţa lor era o cugetare şi dorire necontenită, ziua şi noaptea, ca să câştige filosofia cea cerească şi adevărată, mai mult decât pe cea pământească. Însă se sârguiau a o câştiga şi pe aceasta, ca să ajute Bisericii noastre, să dezrădăcineze neghina din grâu, să cureţe şi să lămurească dogmele sfintei credinţe, şi să apere pe credincioşi de năvălirile ereticilor.
Se sârguiau mai mult ca să întreacă pe filosofii cei vechi, şi s-a şi făcut astfel prin multă lor osteneală şi prin dumnezeiescul ajutor, după cum se arată din scrierile lor. Întru meşteşugul gramaticii erau neîntrecuţi, ca şi în măsurile ştiinţei, poeziei, în mulţimea istoriilor şi frumoasa grăire de cele politice. Iar bună rânduială a retoricii şi frumuseţea vorbirii au ales-o mai mult, şi minciuna au lepădat-o. Filosofia cea adevărată din dogme atât de mult au deprins-o, încât i-au întrecut pe toţi. Tot astfel şi în celelalte ştiinţe s-au deprins, încât au întrecut pe toţi din destul, în aritmetică, în geometrie, în muzică şi în astronomie; încât s-au făcut dascăli şi filosofi desăvârşiţi.
O înfrânare ca aceasta şi întreaga lor înţelepciune văzând-o dascălul Sfântului Vasile, anume Eubul, om preaînţelept şi mai bun decât toţi filosofii cei din Atena, se minuna; iar Vasile vrând să-l vâneze şi să-l aducă la cunoştinţa de Dumnezeu, apoi un dar nepreţuit ca acesta să-i dăruiască, pentru osteneala lui, l-a aflat odată înaintea cetăţii, vorbind cu ceilalţi filosofi şi întrebându-se despre filosofie, căci astfel de obicei aveau între ei, că ori să grăiască, ori să audă ceva nou. Întrebându-se Eubul cu filosofii, pentru un cuvânt, a venit Vasile şi îndată a dezlegat acel sofism şi l-a desluşit. Apoi ziceau ceilalţi: "Cine este cel care a desluşit cuvântul filosofului?". Răspuns-a Eubul, zicând: "Ori Dumnezeu, ori Vasile".
Văzând Eubul pe Vasile, a lăsat pe prietenii şi pe ucenicii săi, iar el a şezut cu Vasile, şi au petrecut trei zile în vorbă, întrebându-se de filosofie. Drept aceea, a întrebat Eubul pe Vasile: "Care este firea filosofiei?" Iar el a răspuns: "Firea filosofiei este pomenirea morţii". După această a grăit şi despre lume, zicând: "Deşi sunt dulci cuvintele cele lumeşti, amară este lumea pentru cel ce se ţine de ea cu iubire şi patimă; căci alta este slava cea trupească şi alta a firii celei fără de trup. Nu este cu putinţă ca cineva să se îndulcească de amândouă, pentru că nimeni nu poate să slujească la doi stăpâni. Însă, pe cât ne arată puterea bunătăţii, să împărţim la cei flămânzi pâinea înţelegerii; şi pe cei ce s-au lipsit, pentru răutatea lor, de acoperământul faptei bune, pe aceia să-i aducem sub acoperământul lucrurilor celor bune; căci pe care-l vedem gol, îl îmbrăcăm şi nu defăimăm trupul nostru.
Sunt la noi, O! Eubule, nu chipuri, nici ghicituri, ci singur adevărul povăţuindu-ne spre mântuire; pentru că vom învia toţi, unii spre viaţa veşnică, iar alţii spre muncă şi ruşinarea veşnică, şi vom sta toţi înaintea judecăţii lui Hristos, precum ne învaţă marii glăsuitori Prooroci: Isaia, Ieremia, Daniil, David şi dumnezeiescul Apostol Pavel; după aceştia, chiar dătătorul pocăinţei şi răsplătitorul nostru, Domnul, Care a căutat oaia cea pierdută, iar pe fiul cel risipitor, care cu pocăinţă s-a întors, cuprinzându-l cu dragoste, l-a sărutat, cu haină luminată şi cu inel l-a împodobit şi l-a ospătat. Acela dă asemenea răsplătire celor ce vin în ceasul al unsprezecelea, ca şi celor ce au purtat greutatea şi zăduful zilei. Acela, pocăindu-ne şi născându-ne din apă şi din Duh, ne dă cele ce ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, precum şi pe toate care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc".
Vasile grăind acestea, Eubul a strigat: "O! Vasile, arătătorule de cele cereşti, prin tine cred într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul a toate, aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie, Amin! Acesta este semnul credinţei mele în Dumnezeu: toată averea ce o am, în mâinile tale o dau şi cealaltă vreme a vieţii mele cu tine o voi petrece, căci doresc naşterea din apă şi din Duh".
Vasile i-a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeul nostru, de acum şi până-n veac, Cel ce a luminat mintea ta cu lumina adevărului, Eubule, şi din rătăcirea cea mare te-a adus la cunoştinţa milostivirii Sale. Iar de vei voi, precum zici, ca să petreci cu mine, îţi voi spune în ce chip să ne îngrijim de mântuirea noastră şi să ne izbăvim din cursele vieţii celei de aici; să vindem toate averile şi să le împărţim săracilor. După aceea să mergem în sfânta cetate, ca să vedem minunile ce sunt acolo şi vom câştiga îndrăznire către Dumnezeu".
Astfel, toate bine împărţindu-le celor ce aveau trebuinţă, şi cumpărându-şi hainele cele albe pentru Sfântul Botez, s-au dus la Ierusalim şi îi întorceau în cale pe mulţi la adevărata credinţă. Mergând în Antiohia, au intrat la o gazdă, iar fiul gazdei, Filoxen, şedea înaintea uşii, fiind supărat; acela era ucenic al lui Libaniu sofistul, de la care luând nişte stihuri de ale lui Homer, ca să le prefacă în vorbă retoricească, nu putea, şi în nepricepere fiind, se necăjea foarte. Pe acesta, văzându-l Vasile necăjit, l-a întrebat: "Pentru ce eşti necăjit, tinere?" Iar Filoxen a zis: "Oare dacă-ţi voi arăta pricina mâhnirii mele, ce folos îmi va fi de la tine, întru aceasta?". Iar Vasile, făgăduindu-i că nu în zadar îi va fi aceea ce va arăta lui, tânărul i-a spus despre sofist şi despre stihurile acelea şi că aceea este pricina întristării lui, de vreme ce nu se pricepe că să alcătuiască stihurile. Vasile, luând stihurile, a început a i le tâlcui, alcătuindu-le în vorbă simplă, în trei feluri. Atunci tânărul, mirându-se şi înveselindu-se, l-a rugat să-i scrie tălmăcirea. Drept aceea, Vasile a scris tâlcuirea acelor stihuri ale lui Homer în trei feluri, pe care luându-le tânărul, cu bucurie a mers dimineaţa la Libaniu, dascălul său, ducându-i acea alcătuire a stihurilor; iar el citind-o, s-a mirat şi a zis: "Vă jur pe dumnezeiasca rânduială, că nu se află cineva din înţelepţii de acum care să-ţi spună o asemenea tâlcuire. Deci cine ţi-a scris această, Filoxene?"
Iar tânărul i-a spus: "Este un străin în casa mea, care, fără osteneală, degrabă a tâlcuit aceasta". Libaniu îndată a alergat cu sârguinţă la gazdă, ca să vadă pe străinul acela. Văzând pe Vasile şi pe Eubul, s-a mirat de venirea lor neaşteptată şi s-a bucurat de dânşii. Deci, i-a rugat să vină şi să găzduiască în casa lui; iar ei venind, Libaniu le-a pus înainte masă cu multe feluri de bucate.
După obiceiul lor însă gustând puţină pâine şi apă cu măsură, au mulţumit lui Dumnezeu dătătorul de toate bunătăţile. Apoi a început Libaniu a le pune întrebări sofiste, iar ei împotrivă îi aduceau cuvântul credinţei; Libaniu, cunoscând puterea cuvintelor, zicea că n-a venit încă vremea de a se boteza, iar dacă rânduiala lui Dumnezeu va porunci, apoi cine poate să se împotrivească? "Mult mă vei sluji, o! Vasile, dacă unele ca acestea vei binevoi a le grăi, spre folosul ucenicilor care sunt la mine".
Degrabă ucenicii lui Libaniu fiind adunaţi, a început Vasile a-i învăţa: "Să aveţi curăţie sufletească, nepătimire trupească, purtare blânda, grai cumpănit, cuvânt cu bună rânduială, hrană şi băutură măsurată, înaintea celor mai mari tăcere, înaintea celor mai înţelepţi luare-aminte, la cei mai bătrâni supunere, să aveţi spre cei asemenea cu voi şi spre cei mai mici dragoste nefăţarnică, de cei răi, pătimaşi şi iubitori de trup să vă depărtaţi şi puţin să grăiţi, dar mai mult să înţelegeţi, să nu fiţi fără de socoteală în cuvânt, să nu prisosiţi cu vorba, să nu fiţi îndrăzneţi la râs, cu sfială să vă împodobiţi şi cu femeile cele necurate să nu vorbiţi, să aveţi în jos căutarea, iar sufletul sus, să fugiţi de cuvintele cele împotrivă; dregătorie dăscălească să nu doriţi, cinstea acestei lumi întru nimic s-o socotiţi.
Iar de ar face cineva vreun bine spre folosul altora, de la Dumnezeu plată s-o aştepte şi veşnica răsplătire de la Iisus Hristos, Domnul nostru". Acestea zicându-le Vasile către ucenicii lui Libaniu şi ei ascultând nu fără de mirare, iarăşi a plecat cu Eubul în cale.
După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurându-le şi într-însele închinându-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luând clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar când era pe mal, Vasile a căzut la pământ şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.
Deci, tremurând, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrând în apă, se ruga. Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorât un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, şi, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzând aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.
Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirându-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugându-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.
Nu după multă vreme, s-a dus cu Eubul în patria sa, Capadocia, apropiindu-se de cetatea Cezareei. Apoi s-a descoperit într-o vedenie de noapte lui Leontie, arhiepiscopul Cezareei, despre venirea lor şi că Vasile o să fie în vremea sa arhiepiscop al acelei cetăţi. Deci, dimineaţa, chemând arhiepiscopul pe arhidiaconul său şi pe unii din clericii cei cinstiţi, i-a trimis la porţile cetăţii dinspre răsărit, poruncindu-le ca pe cei doi străini ce-i vor întâmpina, să-i aducă la dânsul cu cinste. Iar ei ducându-se şi întimpinând pe Vasile şi Eubul, pe când intrau în cetate, i-au adus la arhiepiscop.
El, văzându-i pe dânşii, s-a mirat, că pe unii ca aceştia îi văzuse în vedenie, şi a preamărit pe Dumnezeu. Apoi i-a întrebat arhiepiscopul de unde vin şi cum se numesc. Înştiinţându-se despre numele lor, a poruncit să-i aducă la masă şi să-i ospăteze. După aceea, chemând clerul său şi bărbaţi aleşi din cetate, le-a spus toate cele ce i s-au vestit lui despre Vasile în vedenie, de la Dumnezeu. Atunci clerul cu un glas a zis: "De vreme ce pentru cinstita ta viaţă ţi-a arătat Dumnezeu pe moştenitorul scaunului tău, se cade să faci cu dânsul precum îţi este plăcerea; căci cu adevărat vrednic este omul pe care judecăţile lui Dumnezeu îl descoperă".
Apoi a chemat arhiepiscopul pe Vasile şi pe Eubul şi a început a vorbi cu ei din Scripturi, vrând ca să afle priceperea lor; şi auzindu-i, s-a mirat de noianul înţelepciunii ce se afla într-înşii, apoi ţinându-i la sine, îi cinstea după vrednicie. Vasile, petrecând în Cezareea, avea acelaşi fel de viaţă precum a văzut mai înainte la mulţi cuvioşi, pe când a înconjurat Egiptul, Palestina, Siria şi Mesopotamia, căutând pe Eustatie filosoful şi cercetând într-acele părţi pe părinţii cei nevoitori; deci, le urmă bine cu chipul şi cu viaţa monahicească.
După aceea a fost hirotonit prezbiter de Ermoghen, episcopul Cezareei, care a fost după Leontie, şi era povăţuitorul monahilor. Murind Ermoghen arhiepiscopul, era cerut în scaun Sfântul Vasile, ca un vrednic şi de Dumnezeu mai înainte însemnat; dar, fugind de cinste, s-a ascuns, şi a fost ridicat la arhiepiscopie Eusebiu, bărbat bun la obiceiuri cu adevărat, dar puţin învăţat şi întru înţelepciunea cărţii neiscusit; deci, acela ştiind pe Vasile că era de toţi foarte cinstit şi lăudat că un mai înţelept filosof şi cu viaţa sfântă, a început ca un om neputincios a fi biruit de zavistie şi se arăta rău-voitor lui Vasile.
Acest lucru înţelegându-l Sfântul Vasile, nevrând să fie pricinuitor de zavistie, s-a dus în pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori şi pe prietenul său, pe Sfântul Grigorie de Nazianz; acolo, adunând cu dânsul mulţime de monahi, a făcut rânduiala de viaţă monahală, fiind luminat de Duhul Sfânt, şi petrecea viaţa îngerească pe pământ. Le ajuta lor la o viaţă ca aceea şi fericită Emilia, maica lui Vasile, petrecând nu departe de ei, de cealaltă parte de râu, în sat, şi de hrana lor îngrijindu-se; apoi, rămânând văduvă, toată sârguinţa o avea ca să placă lui Dumnezeu.
Fiind vremea, Vasile şi Grigorie au ieşit din pustie, siliţi de trebuinţele Sfintei Biserici, care atunci era tulburată de eretici. Pentru că pe Grigorie, tatăl său, l-a luat la sine spre ajutorul drept-credincioşilor în cetatea Nazianzului, fiind bătrân şi neputând să se lupte acum cu lupii; iar Vasile, împăcându-se cu Eusebiu, arhiepiscopul Cezareii, acesta, prin scrisoare, l-a rugat să se întoarcă la dânsul şi să ajute Bisericii care lupta contra arienilor.
Văzând fericitul Vasile o primejdie că aceea a Sfintei Biserici, şi cinstind mai mult trebuinţa cea de obşte, decât viaţa pustnicească, a lăsat singurătatea şi a venit în Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvântul şi cu scrisul, curăţind credinţa cea dreaptă de eresuri. Apoi arhiepiscopul Eusebiu şi-a dat sfârşitul pe braţele lui Vasile, dându-şi sufletul său lui Dumnezeu; iar după dânsul, lucrând Sfântul Duh, marele Vasile, chiar nevrând a fi ridicat în scaun, a fost sfinţit de mulţi episcopi, între care era şi bătrânul Grigorie, tatăl lui Grigorie de Nazianz; căci acela, fiind neputincios şi obosit de bătrâneţe, a poruncit să-l ducă în Cezareea, să silească pe Vasile a veni la arhiepiscopie, că nu cumva arienii să ridice pe vreunul dintre ai lor în scaunul acela.
Deci, Vasile ocârmuia Biserica lui Hristos; iar pe Petru, fratele său cel după trup, l-a sfinţit prezbiter, ca să-i ajute la ostenelile bisericeşti, iar mai târziu l-a pus episcop în cetatea Sevastiei. În acelaşi timp şi mama sa, fericită Emilia, după o viaţă de mai bine de 90 de ani, şi-a dat sufletul Domnului. Ea a mai avut încă un fiu, pe Grigorie, episcopul Nissei, şi pe Petru, pe care l-am pomenit, precum şi o fiică, Macrina fecioară, întâia născută, şi ceilalţi fii, crescuţi întru mari fapte bune.
După un timp oarecare, fericitul Vasile a cerut de la Dumnezeu să i se dea darul înţelepciunii, aşa încât, cu ale sale cuvinte curate, să poată săvîrşi slujba cea fără de sânge şi să vie spre el Duhul Sfânt. După şase zile, adică în ziua a şaptea, pogorându-se Duhul Sfânt, a început a liturghisi şi săvîrşi în toate zilele jertfa cea fără de sânge. După ce a trecut câtăva vreme, cu credinţă şi cu rugăciune a început a scrie cu propria sa mână tainele sfintei slujbe. Şi în acea noapte i s-a arătat Domnul în vedenie, cu apostolii, făcând înainte punere a pâinii şi a paharului, la Sfântul Jertfelnic; apoi, sculând pe Vasile, i-a zis: "După a ta cerere, să se umple gura ta de laudă, ca adică, cu ale tale curate cuvinte, să aduci slujba cea fără de sânge". Iar el s-a sculat tremurând, neputând să privească cu ochii la arătarea Domnului cea luminoasă.
După această arătare luminoasă a mers în biserică şi, apropiindu-se de Sfântul Altar, a început a grăi şi a scrie pe hârtie, în limba grecească, astfel: Să se umple gura mea de laudă, ca să cânt slava Ta, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai zidit pe noi şi ne-ai adus în viaţa aceasta, rostind apoi şi celelalte rugăciuni ale Sfintei Biserici.
Iar după sfârşitul rugăciunilor a ridicat pâinea, rugându-se cu dinadinsul şi zicând: "Ia aminte, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt lăcaşul Tău şi de pe scaunul măririi împărăţiei Tale, şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi; Cel ce şezi sus, împreună cu Tatăl, şi aici cu noi eşti nevăzut, învredniceşte-ne, cu puternică mâna Ta, ca să ni se dea preacuratul Tău trup şi cinstitul Tău sânge nouă, tuturor popoarelor".
Arhiereul săvârşindu-le pe acestea, Eubul, cu cei mai întâi clerici, au văzut o lumină cerească luminând altarul şi pe arhiereu şi nişte bărbaţi prealuminaţi în veşminte albe, înconjurând pe acel mare arhiereu. Văzând aceasta, s-au înspăimântat foarte mult şi au vărsat lacrimi, lăudând pe Dumnezeu.
În vremea aceea, marele Vasile chemând un argintar, i-a poruncit ca din aur curat să facă o pasăre, în chipul porumbelului ce s-a arătat deasupra Iordanului, spre păzirea dumnezeieştilor Taine, şi l-a aşezat deasupra Sfintei Mese.
Altă dată, sfântul, săvârşind dumnezeiasca slujbă, un evreu, prefăcându-se creştin, vrând să iscodească despre Sfintele Taine, s-a lipit de cei credincioşi şi a intrat în biserică; acolo a văzut pe Sfântul Vasile că avea în mâinile sale un prunc, pe care-l sfărâma. Împărtăşindu-se credincioşii din mâinile sfântului, a venit şi evreul; şi i-a dat arhiereul, ca şi celorlalţi creştini, o parte din Sfintele Daruri, pe care luând-o evreul în mâini, a văzut că era adevărată carne. După aceea, apropiindu-se de pahar, a văzut că era sânge adevărat în el.
Deci a păstrat rămăşiţele Sfintei Împărtăşanii şi, mergând acasă, le-a arătat femeii sale, şi i-a spus despre tot ce a văzut cu ochii săi; apoi crezând cu adevărat că înfricoşată şi preaînaltă este taina creştinească, a doua zi a mers la Fericitul Vasile, rugându-l să-i dea Sfântul Botez. Iar Vasile, dând mulţumire lui Dumnezeu, nu a întârziat a boteza pe evreu, împreună cu toată casa lui.
Altă dată, mergând undeva sfântul, o femeie săracă, fiind nedreptăţită de eparhul cetăţii, a căzut în cale la picioarele fericitului, rugându-l ca să scrie despre dânsa la acel boier, ca unul care avea multă trecere către dânsul. Sfântul, luând o hârtie, a scris către boier astfel: "S-a apropiat de mine această săracă femeie, care îţi aduce scrisoarea mea, nădăjduind că mă iubeşti şi are trecere cuvântul meu la tine; deci m-a rugat ca să-ţi scriu, să n-o mai superi. De este adevărată nădăjduirea ei, arată cu lucrul, şi fă milă cu femeia aceasta".
Scriind sfântul hârtia, a dat-o femeii celei sărace, iar ea luând-o, a dus-o şi a dat-o boierului, care, citind-o, a scris înapoi sfântului: "După scrisoarea ta, părinte sfinte, aş fi voit să fac milă acestei femei sărace, dar nu pot, de vreme ce se află sub dajdie". Iar sfântul iarăşi a scris către dânsul: "Dacă ai voit şi n-ai putut, bine; iar de ai putut şi n-ai voit, atunci te va aduce Dumnezeu în starea celor ce au trebuinţă ca, atunci când vei voi să fii miluit, să nu poţi fi". Acest lucru s-a şi întâmplat, pentru că, nu după multă vreme, supărându-se împăratul pe acest eparh, căci auzea că face multe năpăstuiri, l-a aruncat în închisoare, ca să despăgubească pe cei pe care îi năpăstuise. Eparhul a trimis din închisoare rugăminte la Sfântul Vasile ca să-l miluiască şi să înduplece pe împărat, prin mijlocirea sa.
Vasile grăbindu-se, a rugat pe împărat pentru dânsul şi, după şase zile, a venit poruncă pentru liberarea boierului de la închisoare. Eparhul văzând milostivirea sfântului către dânsul, a alergat la el spre a-i mulţumi, iar femeii sărace i-a dat îndoit din averile sale.
Altă dată, era foamete atâta de mare în eparhia sfântului, încât mulţi oameni au murit, din lipsă de hrană. Sfântul, văzând pe boieri că ţin griul în hambare şi nu-l dau săracilor, se mâhnea de învârtoşarea inimii acestora; căci o altă neomenie mai mare decât aceasta nu este, ca într-o vreme ca aceea cei bogaţi să nu voiască a vinde grâul, ci să aştepte ca, vânzându-l mai scump, să adune mai mulţi bani. Dar nu ştiu ticăloşii că, cu cât aşteaptă vreme mai multă să adune bani mai mulţi şi să strâmtoreze pe cei săraci, cu atât îşi înmulţesc asupra lor mânia lui Dumnezeu; căci ce altceva este mai rău decât să păstreze grâul şi să negustorească strâmtorarea săracilor, să se lipsească şi să moară de foame? Cum să-i numească cineva pe aceştia creştini? Cum să-i numească oameni pe ei care sunt mai sălbatici decât fiarele, că fiarele iubesc pe cele asemenea lor, iar aceştia nu se milostivesc spre cei de o seminţie cu dânşii. Unii ca aceştia erau, în vremea aceea, boierii Cezareei.
Sfântul îi învăţa în fiecare zi despre milostenie, îi sfătuia, îi rugă, le scria, le aducea aminte de iubirea de străini a lui Avraam, de primirea de străini a lui Lot, de istoria lui Iosif cel preafrumos, cum a hrănit pe egipteni, şi mai ales cuvintele acestea: Surpa-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi. Acestea făcându-le şi zicându-le sfântul, de-abia i-a înduplecat să-şi deschidă hambarele. Atunci, urmând lui Hristos, care a spălat picioarele ucenicilor, slujea singur la împărţirea griului, singur fierbea seminţe, singur le împărţea săracilor hrana; şi aşa făcând multe zile, a potolit primejdia foametei.
În acea vreme, împăratul Iulian (361-363), necuratul şi păgânul, vrând să ducă război asupra perşilor, a venit în părţile Cezareei Capadociei; iar Sfântul Vasile cunoscându-l de la Atena, căci învăţase acolo împreună cu dânsul, a luat poporul său şi l-a întâmpinat, cinstindu-l ca pe un împărat, şi fiindcă nu avea alt dar să-i ducă, i-a dus trei pâini de orz, dintr-acelea care mânca sfântul; căci aşa ceruse împăratul, să-i ducă dintr-acelea din care mănâncă el. Deci, primind împăratul darul, a zis slujitorilor să-i răsplătească lui şi să-i dea iarbă din livadă.
Sfântul, văzând o necinste ca aceasta, a zis împăratului: "Noi, împărate, ţi-am adus dintr-acelea care mâncăm, precum ai cerut, iar împărăţia ta, precum se vede, ne-ai răsplătit darul, dându-ne dintre acelea pe care le mănânci însuţi". Auzind acestea împăratul, s-a mâniat foarte şi a zis sfântului: "Acum primeşte darul acesta, şi când mă voi întoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot şi pe nebunul popor cel amăgit de tine îl voi robi, căci necinsteşte pe zeii cărora mă închin eu, şi atunci vei lua şi tu cuviincioasa răsplătire". Astfel înfricoşându-l păgânul împărat, s-a dus în Persia.
Sfântul întorcându-se în cetate şi chemând toată mulţimea poporului, le-a spus îngrozirile împăratului, iar după aceea i-a sfătuit, zicând: "Să nu vă mâhniţi, fraţii mei creştini, de banii voştri, ci numai de viaţa voastră să vă îngrijiţi; duceţi-vă şi aduceţi banii voştri, să-i adunăm într-un loc, şi când vom auzi că se întoarce împăratul, să-i punem grămezi în calea lui, căci văzându-i, ca un iubitor de bani ce este, se va îmblânzi şi nu va face asupra noastră precum vorbeşte". Ducându-se creştinii, au făcut precum le-a poruncit sfântul, au adus avuţii nenumărate, aur, argint şi pietre scumpe.
Sfântul primindu-le, le-a pus în casa de vase, scriind deasupra numele fiecăruia, ca să se păstreze până când vor auzi despre întoarcerea împăratului. Când a înţeles sfântul că se întoarce împăratul, a adunat mulţimea creştinilor, împreună cu femeile şi cu copiii, şi le-a poruncit să postească trei zile; apoi i-a suit în muntele Cezareei, care acum se numeşte Didim, adică geamăn, căci are două vârfuri, în care era şi o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Rugându-se creştinii în biserica aceea, cu inima zdrobită, milostivului Dumnezeu şi Preasfintei Maicii Lui, ca să risipească sfatul păgânului împărat, sfântul a văzut stând împreună cu poporul la rugăciune mulţime de oaste cerească împrejurul muntelui, şi în mijlocul lor a văzut o femeie şezând pe un scaun cu multă slavă, şi a zis către îngerii care stăteau împrejur: "Chemaţi la mine pe Mercurie, ca să se ducă să ucidă pe Iulian, vrăjmaşul Fiului meu". Deci, s-a arătat Sfântului Vasile Mucenicul Mercurie, îmbrăcat cu armele lui, şi luând voie de la femeia aceea, care era Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, s-a dus degrabă.
După ce sfântul a văzut această vedenie, a luat îndată pe unii din clerici şi s-a pogorât în cetate; şi era acolo o biserică a Sfântului Mercurie, în care se aflau moaştele lui, cinstindu-se de creştini; căci Sfântul Mercurie a murit acolo în Cezareea, mai înainte cu 100 de ani, în vremea împărăţiei lui Deciu (249-251) şi Valerian (253-259).
Deci, în biserica aceasta intrând sfântul, se ruga înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, lângă care era şi chipul Sfântului marelui Mucenic Mercurie, cu suliţă ca un ostaş. Vasile se rugă ca acel păgân împărat, pierzătorul creştinilor, să nu se întoarcă viu de la război. Şi a văzut chipul Sfântului Mercurie, cel de lângă Preacurata Născătoare de Dumnezeu, schimbându-se, şi s-a făcut nevăzut câtăva vreme; iar după puţin, s-a arătat cu suliţa sângerată; pentru că în vremea aceea Iulian a fost însuliţat la război de Sfântul Mucenic Mercurie, cel trimis de Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, spre pierzarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Atunci a cunoscut sfântul că acea vedenie a fost adevărată; apoi îndată s-a suit în munte şi a zis creştinilor: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi astăzi, fraţilor, căci s-a auzit rugăciunea noastră şi împăratul şi-a luat cuviincioasa pedeapsă; pentru aceasta, mulţumind lui Dumnezeu, să mergem în cetate, ca să-şi ia fiecare din voi banii săi".
Creştinii auzind acestea, cu un cuget au strigat toţi: "Dacă am voit să-i dăm împăratului celui păgân, acum, oare, să nu-i dăruim Împăratului cerului şi al pământului, Cel ce ne-a dăruit viaţa noastră?" Iar sfântul lăudându-le sârguinţa lor, a poruncit să-şi ia fiecare a treia parte din cele ce a dat, iar cu cealaltă avuţie să zidească o casă de săraci şi de străini, spital, casă de bătrâni şi de sărmani.
Sfântul Vasile avea şi acest dar: pe când slujea şi înălţa Sfintele Daruri, cunoştea că vine darul Sfântului Duh, printr-un semn ca acesta: Porumbelul acela de aur, care era deasupra dumnezeieştii Mese, cea cu Sfintele Daruri, mişcându-se de dumnezeiasca putere, de trei ori se clătina.
Odată, slujind fericitul şi înălţând Sfintele, nu s-a făcut obişnuitul semn al porumbelului, care, prin cea de trei ori mişcare, însemna pogorârea Duhului Sfânt. Drept aceea, Vasile gândind la aceasta, a văzut un diacon din cei ce ţineau ripidele făcând semn spre o femeie ce stă înaintea altarului. Deci, a poruncit ca să se depărteze diaconul acela de la Sfânta Masă, şi şapte zile i-a dat canon ca să postească şi să se roage, şi fără somn toată noaptea la rugăciune să petreacă; iar din averile lui să le dea la săraci.
Deci, dintr-acea vreme Sfântul Vasile a poruncit ca să fie în biserică înaintea altarului perdele şi îngrădire pentru femei, ca să nu îndrăznească vreuna a privi în altar în vremea dumnezeieştii slujbe; iar aceea care ar îndrăzni, să fie gonită din biserică şi de Sfânta Împărtăşire să se despartă.
Într-acea vreme tulbura Biserica lui Hristos Valens (364-378), împăratul cel orbit cu eresul arian, care pe mulţi episcopi drept- credincioşi izgonindu-i din scaunele lor, a ridicat pe arieni în locurile acelora; iar pe alţii mici la suflet şi fricoşi i-a silit ca să se învoiască cu eresul lui. Deci, se mânia şi se tulbura văzând pe Sfântul Vasile pe scaunul său, fiind fără temere şi în credinţa sa fiind nemişcat ca un stâlp, şi pe alţii sprijinindu-i şi sfătuindu-i să se depărteze de eresul arian ca de un lucru urât de Dumnezeu. Împăratul, străbătând stăpânirea sa, şi pe cei dreptcredincioşi pretutindeni chinuindu-i mult, a mers la Antiohia şi în Cezareea Capadociei, îngrijindu-se cu dinadinsul să aducă pe Vasile la unirea ariană. Deci a îndemnat pe voievozii săi, pe boieri şi pe sfetnici cu rugăminte, cu făgăduinţe şi cu îngroziri să sfătuiască pe Vasile spre a face voia lui.
De aceea, supărau foarte mult pe sfântul cei de un gând cu împăratul; dar încă şi femeile cele de neam mare şi care aveau cunoştinţă cu împăratul, trimiteau pe eunucii lor la sfântul, sfătuindu-l şi îndemnându-l să vină la unirea gândului împărătesc; dar nimic n-au sporit, pentru că n-au găsit un om slab la inimă, ci un om hotărât.
După aceea, Modest, eparhul, cu mai multă îndârjire s-a sculat asupra lui; deoarece chemându-l la sine şi neputând să-l plece cu momeli la credinţa împărătească, îl îngrozea cu mânie. Iar sfântul, la îngrozirile lui, cu îndrăzneală a răspuns: "Averile mele voieşti să le iei? Pe tine nu te vei îmbogăţi, iar pe mine nu mă vei sărăci. Dar, socotesc că aceste haine vechi ale mele şi aceste puţine cărţi, în care este toată bogăţia mea, nu-ţi trebuiesc; de izgonire nu mă tem, pentru că al meu este tot pământul, sau mai bine să zic, al lui Dumnezeu. De chinuri nu mă îngrijesc, care mă vor duce la doritul sfârşit, şi cu acestea bine îmi vei face, căci mai degrabă mă vei trimite la Dumnezeul meu".
Modest a zis: "Nimeni n-a vorbit cu mine cu aşa îndrăzneală". Iar sfântul i-a răspuns: "Căci nu ţi s-a întâmplat să vorbeşti cu vreun episcop. Noi întru celelalte arătăm smerenie şi blândeţe, însă când cineva voieşte să ia de la noi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui, apoi nu ne îngrijim de nici unul". La sfârşit Modest a zis: "Să te gândeşti până dimineaţă, căci la pierzare te voi da". Iar el a răspuns: "Eu dimineaţă acelaşi voi fi; însă voiesc ca şi tu să fii neschimbat în cuvântul tău". Nişte cuvinte îndrăzneţe ca acestea, ale Sfântului Vasile, le-a spus Modest împăratului, iar el i-a poruncit să nu-l supere mai mult.
Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca şi cum vrând să placă puţin lui Vasile, a intrat în biserica lui şi, privind la bună podoabă şi la rânduiala bisericii, la cântarea şi la rugăciunea credincioşilor luând aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rânduială şi bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfântul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeieşti, iar nu omeneşti, pe care le-a auzit şi Grigorie de Nazianz - fiindcă se întâmplase atunci acolo, care a şi scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.
Însă, ducându-se în Antiohia, iarăşi s-a schimbat spre minie împotriva lui Vasile, fiind învăţat de oamenii cei răi; la clevetirea acestora plecându-se, a judecat să izgonească pe Vasile. Când voia să iscălească hotărârea, scaunul pe care şedea împăratul s-a mişcat, iar condeiul cu care voia să scrie i s-a stricat. A luat al doilea condei, dar şi acela s-a stricat, la fel şi al treilea, apoi mâna i-a tremurat şi frica a căzut peste dânsul; iar el cunoscând puterea lui Dumnezeu, a rupt hârtia.
Atunci vrăjmaşii dreptei credinţe, arienii, stăruiau la împărat ca să-i facă rău lui Vasile. Deci s-a trimis de împărat un senator, Anastasie, ca să aducă pe Vasile în Antiohia. Ajungând în cetatea Cezareea şi spunând lui Vasile porunca împăratului, sfântul a răspuns: "Eu, fiule, mai înainte cu puţine zile m-am înştiinţat că împăratul, supunându-se sfatului nepricepuţilor oameni, trei condeie a sfărâmat, vrând să iscălească hotărârea mea pentru surghiun şi să întunece adevărul. Dar condeiele cele nesimţitoare au oprit pornirea lui, preferând să se strice, decât să slujească la nedreapta lui judecată".
Fiind adus în Antiohia, a stat înaintea judecăţii eparhului, care l-a întrebat de ce nu se ţine de credinţa împăratului. Sfântul Vasile a răspuns: "Să nu fie aceea că, abătându-mă de la dreapta credinţă creştinească, să urmez necuratei învăţături ariene; căci credinţa în Unul Dumnezeu am primit-o de la părinţi, spre a o slăvi". Judecătorul îl îngrozea cu moartea. Însă el a răspuns: "Să-mi fie mie ca pentru adevăr să pătimesc şi din legăturile trupeşti să mă dezleg; pentru că aceasta de multă vreme o doresc, dar voi să nu vă schimbaţi făgăduinţa voastră". Eparhul a vestit despre aceasta împăratului, spunându-i că bărbatul acela este mai presus de îngrozire, căci este neschimbată credinţa lui, nemişcată şi neslăbită inima lui. Iar împăratul, umplându-se de mânie, se gândea cum ar putea să piardă pe Vasile.
Într-acea vreme, Galatie, fiul împăratului, s-a îmbolnăvit de o durere mare şi deznădăjduindu-se, era aproape de moarte. Maica aceluia, venind la împăratul, se certa cu dânsul, zicând: "Pentru că ai nedreaptă credinţă în Dumnezeu şi faci rău arhiereului lui Dumnezeu, pentru aceea moare fiul meu".
Auzind acestea Valens, a chemat pe Vasile şi i-a zis: "Dacă sunt plăcute lui Dumnezeu dogmele credinţei tale, să faci sănătos pe fiul meu cu rugăciunile tale". Răspuns-a sfântul: "De te vei uni, împărate, cu credinţa cea dreaptă şi vei dărui pace Bisericilor, apoi fiul tău va fi viu".
Împăratul, făgăduind să împlinească aceasta, îndată Sfântul Vasile, rugându-se lui Dumnezeu pentru viaţa fiului împăratului, l-a făcut sănătos. Apoi a liberat pe Vasile cu cinste la scaunul său. Arienii auzind şi văzând acestea, cârteau în inimile lor pline de zavistie şi de răutate şi ziceau împăratului: "Şi noi putem să facem aceasta". După aceea au înşelat pe împăratul, încât a îngăduit a se boteza fiul său.
După ce arienii l-au botezat, îndată a murit în mâinile lor. Aceasta văzând-o cu ochii săi, cel mai sus pomenit Anastasie, a spus-o împăratului Valentinian (364-375), adică fratelui lui Valens, care împărăţea în Apus, împăratul Răsăritului. El, mirându-se de o minune ca aceea, a preamărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântului Vasile i-a trimis multă avere, prin mâinile lui Anastasie, pe care Vasile luând-o, a zidit prin cetăţi spitale, în eparhia sa, şi a miluit mulţime de săraci şi de neputincioşi.
Sfântul Grigorie de Nazianz povesteşte că Sfântul Vasile a tămăduit şi pe Modest eparhul, acel care era vrăjmaş sfântului, pe când acela se îmbolnăvise foarte rău şi căuta ajutor cu smerenie în boală să, la sfintele lui rugăciuni. Apoi multă vreme trecând, a venit după Modest alt eparh în ţara aceea, anume Eusebiu, rudenia împăratului.
Era în zilele acelea, în Cezareea, o văduvă tânără, bogată şi foarte frumoasă, anume Vestiana, fiica lui Arax, care era senator al mai marelui sfat; pe acea văduvă, Eusebiu eparhul voia s-o dea cu sila în însoţirea unui om cu boierie. Dar ea, fiind cu mintea întreagă şi vrând să păzească curăţia văduviei sale neprihănită, nu voia să se mărite după bărbat. Când a înţeles că vor s-o dea cu sila, a fugit la biserică şi a alergat la Sfântul Vasile, arhiereul lui Dumnezeu.
El, primind-o spre apărare, nu voia s-o dea oamenilor care veniseră după dânsa. Apoi a trimis-o în taină în mănăstirea de fecioare, la sora sa, Cuvioasa Macrina. Drept aceea, eparhul, supărându-se pe Sfântul Vasile, a trimis pe ostaşii săi să ia cu sila din biserică pe acea văduvă. Dar, negăsind-o, a poruncit s-o caute în camera sfântului, unde îngerii petreceau; iar eparhul fiind necurat, credea că Vasile o ţine la dânsul pentru păcat. Negăsind-o nicăieri, a chemat pe Vasile la dânsul şi l-a certat foarte aspru, voind a-l pune la grele chinuri ca să-i dea pe acea văduvă. Sfântul Vasile era gata la toate chinurile, zicând: "De vei porunci să se strivească cu fiare corpul meu, îmi vei tămădui pântecele meu, căci mă vezi că sunt bolnav".
În acel timp s-au înştiinţat cetăţenii despre cele ce se făceau, şi ridicându-se cu toţii, nu numai bărbaţii, ci şi femeile, alergară cu arme şi ciomege la curtea eparhului, voind a-l ucide pentru sfântul părinte, păstorul lor. Dacă Sfântul Vasile n-ar fi potolit poporul, l-ar fi ucis pe eparh, care, văzând atâta tulburare în popor, s-a temut foarte mult şi a eliberat pe sfânt, fără a-l supune la vreo pedeapsă.
Eladie, fostul ucenic al marelui Vasile, însuşi văzător şi urmaş al minunilor lui la moştenirea scaunului său, bărbat îmbunătăţit şi sfânt, a spus un lucru nemincinos ca acesta: "Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetând Locurile Sfinte, a gândit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la început urăşte binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre dorirea fiicei stăpânului său. Văzând sluga că acest lucru este greu, spre care nici nu îndrăznea, simţindu-se ne-vrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea cetate, căruia i-a spus toată dorinţa sa, şi i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpânului său.
La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: "De vei voi, te voi trimite la stăpânul meu, diavolul, şi el îţi va ajuta la aceasta, dacă vei face şi tu voia lui"; iar acel ticălos rob a zis: "Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci". Fermecătorul a zis: "Te vei lepăda de Hristos al tău şi vei da scrisoare pentru aceasta?". Iar el a zis: "Gata sunt, numai să-mi câştig dorinţa mea". Vrăjitorul a răspuns: "De făgăduieşti aşa, apoi şi eu îţi voi fi de ajutor".
Luând o hârtie, a scris diavolului astfel: "De vreme ce mi se cade a mă sârgui, stăpâne al meu, ca să mă lepăd de creştineasca credinţă şi să vin spre a ta stăpânire, întru înmulţirea părţii tale, iată trimit la tine acum pe tânărul care va aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; şi te rog să-i dai ajutor să-şi câştige dorinţa sa, ca şi eu întru aceasta să mă preamăresc şi cu mai mare sârguinţă să câştig pe mulţi care îţi vor fi plăcuţi".
O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tânăr şi l-a trimis, zicându-i: "Să mergi în această oră a nopţii şi să stai la mormintele păgâne, să ridici hârtia în văzduh şi-ţi vor sta de faţă cei ce te vor duce la diavolul". Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus şi ajungând la morminte, a început a chema pe diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în faţa lui şi cu bucurie au dus pe cel înşelat la stăpânul lor; apoi văzându-l că şedea pe scaun înalt şi înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor şi, luând-o, diavolul a zis către tânăr: "Crezi în mine?". Iar el a zis: "Cred". Şi diavolul i-a zis: "Te lepezi de Hristos al tău?".
Iar ticălosul a zis: "Mă lepăd". Satana i-a zis: "De multe ori mă înşelaţi voi creştinii; când vă trebuie ajutorul meu, veniţi la mine, iar după ce vă împliniţi dorinţa voastră, iarăşi vă lepădaţi de mine şi vă apropiaţi de Hristos al vostru; iar El, ca un bun şi iubitor de oameni, vă primeşte. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos şi de Botez şi făgăduieşti că să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veşnica muncă în ziua judecăţii; şi aşa eu îndată voi împlini dorinţa ta". Iar tânărul a scris precum diavolul a voit.
Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrânării şi a aprins pe fecioara aceea de nesăţioasa dragoste către acest tânăr, încât neputând răbda patima trupească, a căzut la pământ, rugându-se de tatăl său: "Miluieşte-mă, miluieşte-mă pe mine, fiica ta, şi mă dă ca soţie acelui tânăr al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă voi omorî şi vei da seamă pentru mine în ziua judecăţii".
Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimântat şi se tânguia, zicând: "Vai mie păcătosul, cum s-a întâmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii vieţuitoare împreună cu îngerii, şi ca totdeauna să preamăreşti pe Dumnezeu în psalmi şi în cântări duhovniceşti, şi prin tine nădăjduiam ca şi eu să fiu mântuit. Iar tu fără ruşine îmi vorbeşti pentru unirea nunţii. Să nu mă pogori cu mâhnire în iad, să nu-ţi ruşinezi neamul tău cel bun, însoţindu-te cu o slugă". Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicând într-una: "De nu vei face după dorinţa mea, atunci singură mă voi ucide".
Tatăl ei, nepricepând ce să facă, după sfatul rudelor şi al prietenilor săi, a lăsat ca mai bine să fie voia ei, decât să o piardă; deci chemând pe sluga lui, i-a dat de soţie pe fiica sa şi avere multă; apoi a zis către dânsa: "Mergi, fiică ticăloasă şi pătimaşă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă şi nu-ţi va fi de nici un folos".
Săvârşindu-se nedreapta însoţire şi diavoleasca lucrare împlinindu-se, după câtăva vreme au observat şi alţii că acel tânăr nu intră în Biserică şi cu Sfintele Taine nu se împărtăşeşte. De aceea, au spus ticăloasei sale soţii, zicându-i: "Nu ştii că bărbatul tău, pe care l-ai ales, nu este creştin, ci străin de credinţa lui Hristos?". Ea, auzind aceasta s-a umplut de mâhnire şi, aruncându-se la pământ, a început să-şi lovească obrazul şi să-şi bată pieptul cu pumnii, strigând: "Nimeni neascultînd de părinţii săi, nu s-a mântuit vreodată. Cine va spune ruşinea tatălui meu, vai mie, ticăloasa, în cita pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Şi născându-mă de ce n-am pierit?"
Astfel tânguindu-se ea, a auzit bărbatul ei şi a alergat la dânsa, întrebând-o despre pricina tânguirii. Cunoscând lucrul, dânsul a început a o mângâia, zicând că nu sunt adevărate cele despre dânsul, şi îi spunea că este creştin. La cuvintele lui puţin mângâietoare, dânsa a zis: "De vei voi că să mă încredinţezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi dimineaţă cu mine în Biserică şi înaintea mea să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine şi atunci te voi crede".
Ticălosul ei bărbat, văzând că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute şi cum s-a dat diavolului. Ea, căpătând curaj şi scuturându-se de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfântul Vasile şi a strigat: "Miluieşte-mă, ucenice al lui Hristos, miluieşte-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu şi diavolescului sfat m-am supus".
Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfântul chemându-l, l-a întrebat dacă sunt adevărate toate cele spuse despre dânsul de femeia sa. El cu lacrimi în ochi a răspuns: "Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, aşa este; de voi tăcea, faptele mele vor striga". Şi i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfântul a zis: "Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?". Tânărul a răspuns: "Da, voiesc, dar nu pot". Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tânărul i-a răspuns: "Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis". Iar Vasile a zis: "Nu te mâhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc".
Atunci femeia lui, aruncându-se la picioarele sfântului, îl ruga, zicându-i: "Ucenice al lui Hristos, cât poţi, ajută-ne nouă!"; iar sfântul a grăit către tânăr: "Dar crezi că te vei mântui?" Iar el a zis: "Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!". Luându-l sfântul de mână, a făcut pe dânsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.
Singur a petrecut acolo trei zile, rugându-se lui Dumnezeu; după care sfântul, cercetându-l, l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?". Tânărul a răspuns: "Într-o mare primejdie mă aflu, stăpâne; nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoşările, săgetăturile şi lovirea pietrelor, pentru că, ţinându-mi zapisul, mă ocărăsc, zicându-mi: "Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine"". Sfântul i-a zis: "Nu te teme, fiule, şi numai să crezi". Dându-i puţină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii şi iarăşi l-a închis. După puţine zile, cercetându-l din nou, i-a zis: "Cum te afli, fiule?". Iar tânărul a răspuns: "De departe aud îngrozirile şi chiotul, iar pe dânşii nu-i văd". Apoi, dându-i puţină mâncare şi rugându-se pentru dânsul, l-a închis din nou şi s-a dus.
După patru zile, a venit din nou la dânsul şi l-a întrebat: "Cum te afli, fiule?". Iar el a răspuns: "Acum sunt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptându-te pentru mine şi biruind pe diavolul". Deci, sfântul, făcând rugăciuni, l-a scos din închisoare şi l-a dus în chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi şi tot poporul cel iubitor de Hristos, şi le-a zis: "Să preamărim, fraţilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că iată, Bunul Păstor voieşte să ia pe umeri oaia cea pierdută şi s-o aducă în Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătăţii Lui, ca să biruiască şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre". Atunci s-a adunat poporul în Biserică şi a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tânărul ce se pocăia, strigând: "Doamne miluieşte!".
Făcându-se ziuă, Vasile a luat pe tânăr de mină şi l-a dus cu tot poporul în biserică, cântând psalmi şi laude. Şi iată diavolul, fără ruşine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrând să răpească pe tânăr din mâinile sfântului. Iar tânărul a început a striga: "Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!". Diavolul tăbărâse asupra tânărului cu atâta îndrăzneală şi neruşinare, încât pe Sfântul Vasile îl zgâria, trăgând la dânsul pe tânăr. Întorcându-se fericitul, a zis către diavol: "Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai tăi?
Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?" Iar diavolul a strigat către dânsul: "Mă nedreptăţeşti, Vasile!". Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: "Să te certe pe tine Domnul, diavole!". Iar diavolul iarăşi a zis către dânsul: "Vasile, mă nedreptăţeşti, că nu eu am mers la dânsul, ci el la mine şi s-a lepădat de Hristos al tău, dându-mi zapisul pe care îl am în mâinile mele, iar în ziua judecăţii îl voi aduce înaintea Celui de obşte Judecător".
Vasile a zis: "Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mâinile în jos, rugându-se, până nu vei da zapisul!". Întorcându-se sfântul către popor, a zis: "Înălţaţi mâinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne miluieşte!". Poporul, înălţând mâinile spre cer, a strigat cu lacrimi: "Doamne miluieşte!", multă vreme, şi iată a venit zapisul tânărului acela, purtat prin văzduh, văzându-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mâini. Sfântul, luând zapisul, s-a bucurat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tânăr: "Cunoşti, frate, zapisul acesta?" Tânărul a răspuns: "Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur cu mâna mea". Marele Vasile l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducând pe tânăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. Pe tânăr, mult învăţându-l şi dându-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrăit glas slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu.
Acelaşi bărbat vrednic de credinţă, Eladie, povestea şi aceasta despre Sfântul Vasile: Într-una din zile, Cuviosul nostru părinte Vasile, fiind luminat de darul lui Dumnezeu, a zis către clerul său: "Veniţi fiilor după mine, să vedem împreună slava lui Dumnezeu şi să preamărim pe Stăpânul nostru". Şi a ieşit afară din cetate, neştiind nimeni unde voieşte să meargă. Un prezbiter, cu numele Anastasie, care vieţuia într-un sat, avea de soţie o femeie cu numele Teognia, cu care a trăit patruzeci de ani în feciorie; şi se socotea Teognia de către mulţi că este neroditoare, pentru că nimeni nu ştia curăţia fecioriei lor, cea păzită în taină. Anastasie avea duhul lui Dumnezeu, pentru sfânta sa viaţă, şi era bărbat înainte-văzător; căci într-acea vreme, văzând mai înainte cu duhul, că Vasile are să-l cerceteze, a zis către femeia sa, Teognia: "Eu mă voi duce la câmp să lucrez pământul, iar tu doamnă, sora mea, să împodobeşti casa şi la nouă ceasuri din zi să aprinzi lumânări şi să ieşi în întâmpinarea Sfântului Vasile, arhiepiscopul, pentru că vine să ne cerceteze pe noi păcătoşii". Ea, mirându-se de cuvintele bărbatului său, a îndeplinit porunca. Sfântul Vasile, fiind nu departe de casa lui Anastasie, l-a întâmpinat Teognia şi i s-a închinat. Vasile a zis: "Cum te afli doamnă Teognia?". Ea, auzind că o cheamă pe nume, s-a înspăimântat şi a răspuns: "Sunt sănătoasă, stăpâne sfinte".
Fericitul i-a zis: "Unde este domnul Anastasie, fratele tău?". Ea a răspuns: "Nu-mi este frate, ci bărbat, şi s-a dus la câmp să lucreze pământul". Vasile a zis: "A venit şi este în casă, nu te îndoi". Auzind aceste cuvinte, s-a umplut de mai multă spaimă că sfântul a ştiut mai înainte toată taina lor; şi tremurând, a căzut la picioarele sfântului şi i-a zis: "Roagă-te pentru mine păcătoasa, sfinte al lui Dumnezeu, că mari şi minunate lucruri văd în tine!". Sfântul s-a rugat pentru dânsa înaintea tuturor, şi a intrat în casă.
Intrând el în casa prezbiterului, l-a întâmpinat singur Anastasie şi, sărutând picioarele sfântului, a zis: "De unde mie această, că a venit arhiereul Domnului meu la mine?". Arhiereul a răspuns: "Bine că te-am aflat, ucenice al lui Hristos, să mergem în biserică şi să facem dumnezeiasca slujbă". Căci se obişnuise prezbiterul acela că în toate zilele să postească, afară de sâmbătă şi duminică, şi nu gusta nimic decât numai pâine şi apă. Când au ajuns în biserică, Sfântul Vasile a poruncit lui Anastasie să slujească Liturghia, dar el se lepăda zicând: "Ştii, stăpâne, Scriptura care zice: Cel mai mic de către cel mai mare se binecuvântează". Vasile a zis către dânsul: "Pe lângă toate lucrurile tale cele bune, să ai şi ascultare". Când slujea Anastasie, în vremea înălţării înfricoşatelor Taine, a văzut Sfântul Vasile şi ceilalţi care erau vrednici pe Preasfântul Duh pogorându-se în chip de foc şi înconjurând pe Anastasie.
După săvârşirea dumnezeieştii slujbe, au intrat în casă, iar prezbiterul a pus la masă pe sfânt şi clerul său. Când mâncau, sfântul a întrebat pe preot: "De unde îţi este averea şi ce fel este viaţa ta?". Preotul răspunse: "Eu, arhiereule al lui Dumnezeu, sunt om păcătos şi mă aflu supus la dajdia poporului; am două perechi de boi, cu una lucrez singur, iar cu alta sluga mea. Dintr-aceste averi, o parte este pentru odihnirea străinilor, iar altă pentru plata dăjdiilor; apoi se osteneşte cu mine şi femeia mea, slujind străinilor şi mie".
Vasile a zis către dânsul: "S-o numeşti sora ta, precum şi este; apoi spune-mi şi bunătăţile tale". Anastasie răspunse: "Eu n-am făcut nimic bun pe pământ". Atunci Vasile a zis: "Să ne sculăm şi să mergem împreună". Deci, sculându-se, s-au dus la un bordei şi Vasile a zis: "Să-mi deschideţi uşa aceasta". Anastasie a răspuns: "Nu, sfinte al lui Dumnezeu, să nu voieşti a intra, că nu este nimic acolo, decât numai trebuinţele de casă." Vasile a zis: "Eu pentru trebuinţele acestea am şi venit". Prezbiterul nevoind să deschidă uşa, sfântul a deschis-o cu cuvântul, şi intrând, a găsit acolo un om foarte bolnav de lepră, căruia îi căzuseră mai multe mădulare trupeşti şi nu ştia de dânsul nimeni, decât numai prezbiterul şi sora sa. Deci Vasile a zis către preot: "Pentru ce ai voit să tăinuieşti de mine această comoară a ta?". Preotul răspunse: "Stăpâne, omul acesta este mânios, pentru aceea m-am temut să ţi-l arăt, să nu greşească cu vreun cuvânt împotriva Sfinţiei Tale".
Vasile a zis atunci: "Cu bună voinţă alergi; dar să mă laşi şi pe mine să-i slujesc în această noapte, ca să fiu şi eu părtaş la plata ta". Drept aceea, a rămas fericitul Vasile singur cu cel bolnav şi, închinându-se, a petrecut în rugăciune toată noaptea, iar dimineaţa l-a scos cu totul sănătos. Preotul cu sora sa şi toţi cei ce erau acolo, văzând o minune ca aceea, au mărit pe Dumnezeu. Apoi Sfântul Vasile, după plăcuta vorbă cu preotul şi după duhovnicescul ospăţ, s-a întors la casa sa.
Auzind despre Sfântul Vasile, Cuviosul Efrem Şirul, care vieţuia în pustie, s-a rugat lui Dumnezeu să-i arate cum este Vasile. Fiind în vedenie, a văzut un stâlp de foc, al cărui capăt ajungea la cer şi a auzit un glas de sus, zicându-i: "Efreme, Efreme, în ce chip vezi acest stâlp de foc, astfel este Vasile". Deci, îndată Cuviosul Efrem, luând cu sine tălmaciul, de vreme ce el nu ştia elineşte, a mers în Cezareea, la praznicul Arătării Domnului (Botezul). Privind în taină de departe, a văzut pe Sfântul Vasile mergând la biserică cu multă slavă, îmbrăcat în haine luminoase; ca de altfel şi clerul care era împrejurul lui. Întorcându-se Efrem către tălmaci, care mergea după dânsul, i-a zis: "Mi se pare că în deşert m-am ostenit, frate, pentru că acesta fiind într-o rânduială ca aceasta, nu este precum l-am văzut". Intrând în biserică Efrem, a stat într-un colţ, la loc ascuns, şi gândind, zicea în sine: "Noi, suferind greutatea şi zăduful zilei, nimic n-am sporit, iar acesta fiind într-atâta slavă şi cinste omenească, este stâlp de foc. Mă minunez!". Astfel gândind despre Marele Vasile, acesta s-a înştiinţat despre Efrem prin Duhul Sfânt, şi a trimis la dânsul pe arhidiaconul său, zicând: "Să mergi la uşa bisericii cea dinspre apus, şi vei afla acolo un monah în colţul bisericii, cu barba scurtă şi mic la stat, stând cu altul, şi îi vei zice lui: "Vino, şi să intri în altar, căci te cheamă arhiepiscopul". Iar arhidiaconul, cu multă osteneală împingând poporul, a ajuns unde stătea Cuviosul Efrem şi i-a zis: "Binecuvintează, părinte, să intrăm în altar, căci te cheamă arhiepiscopul".
Efrem, prin tălmaci înţelegând cuvântul arhidiaconului, a răspuns celui ce-l chema: "Ai greşit, frate, pentru că noi suntem oameni străini şi nu ne ştie arhiepiscopul". Arhidiaconul s-a dus să spună această lui Vasile. În acea vreme Sfântul Vasile citea sfintele cărţi la popor. Apoi a văzut Cuviosul Efrem o limbă de foc, grăind cu gura lui Vasile. După aceea, Vasile iarăşi a zis arhidiaconului: "Mergi şi spune acelui străin monah: Părinte Efreme, vino şi intră în Sfântul Altar, căci te cheamă arhiepiscopul".
Mergând arhidiaconul, i-a spus precum i s-a poruncit; apoi s-a mirat de aceasta Cuviosul Efrem şi a preamărit pe Dumnezeu. După aceea, făcând metanie, a zis: "Cu adevărat mare este Vasile, cu adevărat stâlp de foc este Vasile, cu adevărat Duhul Sfânt grăieşte prin gura lui". Deci, a rugat pe arhidiacon ca să vestească arhiepiscopului că după săvârşirea sfintei slujbe are să i se închine la un loc şi să-l sărute mai deoparte. Săvârşindu-se dumnezeiasca slujbă, a intrat Sfântul Vasile în camera de vase şi, chemând pe Cuviosul Efrem, i-a dat întru Domnul sărutare şi i-a zis: "Bine ai venit, părinte, care ai înmulţit ucenicii lui Hristos în pustie, şi ai izgonit pe diavoli dintr-însa, cu puterea lui Hristos. Pentru ce ai suferit atâta osteneală, părinte, venind ca să vezi un păcătos? Domnul să-ţi dea plată pentru osteneala ta". Efrem, prin tălmaci, răspunzând lui Vasile, a spus cuvintele cele ce erau gătite în inima lui, şi s-a împărtăşit cu fratele său cu preacuratele Taine din sfintele mâini ale lui Vasile.
După aceasta, ospătându-se, Cuviosul Efrem a zis către Sfântul Vasile: "Preasfinţite Părinte, un dar cer de la tine, pe care voiesc a mi-l dă". Marele Vasile i-a zis: "Cere cele ce-ţi sunt trebuincioase, pentru că mult îţi sunt dator pentru osteneala ta; căci atâta cale ai suferit pentru mine". Cinstitul Efrem i-a zis: "Ştiu, părinte, că toate câte vei cere de la Dumnezeu, îţi dă; deci, voiesc ca să te rogi bunătăţii Lui ca să-mi dea ştiinţa să grăiesc elineşte". Iar el a răspuns: "Este mai presus de puterea mea să-ţi împlinesc cererea; dar de vreme ce cu multă nădăjde ceri, să mergem în biserică, cinstite părinte şi povăţuitorule al pustiei, şi să ne rugăm către Domnul, Care este puternic să asculte rugăciunea ta. Pentru că scris este: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mântui pe ei". Fiind atunci bună vreme, au făcut rugăciune în biserică, apoi marele Vasile a zis: "Pentru ce părinte Efrem nu primeşti sfinţire de prezbiter, fiind vrednic?"
Efrem a răspuns prin tălmaci: "Fiindcă sunt păcătos, stăpâne". Vasile i-a zis: "O! de-aş avea eu păcatele tale!". Şi i-a zis lui: "Să facem închinăciune". Apoi, fiind el la pământ, Sfântul Vasile şi-a pus mâna sa pe capul Cuviosului Efrem şi a zis cu mare glas rugăciunea de hirotonie diaconească. Apoi a zis către cuviosul: "Grăieşte acum ca să ne ridicăm de la pământ". Deci s-a limpezit limba lui Efrem şi a zis în limba elinească: "Mântuieşte, milueşte, apără şi ne păzeşte pe noi, Dumnezeule, cu darul Tău". Şi s-a împlinit Scriptura: Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor. Deci au preamărit toţi pe Dumnezeu, care a făcut limba lui Efrem să vorbească elineşte. Apoi Cuviosul Efrem a petrecut trei zile cu Sfântul Vasile, veselindu-se duhovniceşte. După aceea Vasile a făcut pe Efrem preot, iar pe tălmaciul lui l-a făcut diacon şi i-a liberat cu pace.
Odată, s-au apropiat de dânsul, nelegiuitul împărat Valens, fiind în cetatea Niceea, începătorii eresului arian, cerând ca să gonească din soborniceasca Biserică, din cetatea aceea, pe poporul cel dreptcredincios, iar biserica s-o dea adunării lor celei ariene. Şi a făcut astfel împăratul cel rău, însuşi fiind eretic; căci a luat cu sila biserica de la cei dreptcredincioşi şi a dat-o arienilor, apoi s-a dus la Constantinopol. Drept aceea, fiind în mare mâhnire toată mulţimea dreptcredincioşilor, a sosit acolo marele Vasile, părtinitorul şi apărătorul cel de obşte al Bisericilor; la el venind toată mulţimea celor dreptcredincioşi, cu tânguire i-au spus nedreptatea ce li s-a făcut lor de împăratul. Sfântul, mângâindu-i cu cuvintele sale, îndată s-a dus la împăratul în Constantinopol şi, stând înaintea lui, i-a zis: "Cinstea împăratului iubeşte judecata". Şi înţelepciunea zice: "Dreptatea împăratului întru judecată". Deci pentru ce, împărate, ai făcut judecată nedreaptă, izgonind pe credincioşi din Sfânta Biserică şi dând-o pe ea rău-credincioşilor?
Zis-a lui împăratul: "Iarăşi spre mustrarea mea ai venit Vasile? Nu ţi se cuvine să fii astfel". Vasile răspunse: "Se cuvine mie a muri pentru dreptate". Acolo stătea de faţă mai marele bucătar de la curtea împăratului, cu numele Demostene. Acela vrând să ajute arienilor, a vorbit ceva, ocărind pe sfântul. Sfântul a zis: "Vedem şi pe necărturarul Demostene", iar acela, neruşinîndu-se, iarăşi a grăit ceva împotrivă. Apoi sfântul i-a zis: "Lucrul tău este că pentru mâncări să te îngrijeşti, iar nu dogmele bisericeşti să le tulburi". Atunci a tăcut Demostene ruşinat.
Împăratul, pe de o parte mâniindu-se şi pe de alta ruşinîndu-se, a zis lui Vasile: "Să mergi tu între ei, însă astfel să judeci, încât să nu te afli ajutând pe poporul credinţei tale". Sfântul a răspuns: "De voi judeca cu nedreptate, să mă trimiţi şi pe mine în surghiun şi pe cei de o credinţă cu mine să-i izgoneşti, iar biserica s-o dai arienilor". Apoi sfântul, luând de la împărat scrisoare, s-a întors în Niceea şi chemând pe arieni, le-a zis: "Iată, împăratul mi-a dat putere, ca să fac judecată între voi şi între credincioşi, pentru biserica pe care cu sila aţi luat-o". Iar ei i-au răspuns: "Deci judecă după judecata împăratului".
Sfântul a zis: "Să mergeţi şi voi arienii şi voi credincioşii să închideţi biserica şi, încuind-o, s-o pecetluiţi cu peceţile, voi cu ale voastre şi aceştia cu ale lor; apoi să puneţi pe amândouă părţile străjeri tari. Mergând mai întâi voi, arienii, să vă rugaţi trei zile şi trei nopţi şi după aceea să vă apropiaţi de biserică. Dacă se vor deschide singure uşile bisericii cu rugăciunea voastră, apoi să fie biserica a voastră în veci; iar de nu, atunci ne vom ruga noi o noapte şi vom merge spre biserică cântând şi dacă se va deschide nouă, apoi s-o avem noi pe ea în veci. De nu se vor deschide nici nouă, apoi iarăşi a voastră să fie biserica". Şi a fost plăcut cuvântul acesta înaintea arienilor. Însă credincioşii se mâhneau asupra sfântului, zicând că nu după dreptate, ci de frica împăratului a făcut judecata. Făcându-se înţelegere de amândouă părţile, a fost străjuită cu tot dinadinsul sfânta Biserică, pecetluită şi întărită.
Rugându-se arienii trei zile şi trei nopţi şi apropiindu-se de biserică, nu s-a făcut nici un semn, şi s-au rugat de dimineaţă până la al şaselea ceas (adică 12, după noi), stând şi strigând: "Doamne, miluieşte!", dar nu li s-au deschis uşile bisericii şi s-au întors cu ruşine. Atunci, marele Vasile adunând pe toţi credincioşii, cu femeile şi cu copiii, au ieşit din cetate la biserica Sfântului Mucenic Diomid; acolo făcând priveghere de toată noaptea, au mers cu toţii la soborniceasca biserică cea pecetluită, cântând: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!". Apoi, stând înaintea uşii bisericii, a zis către popor: "Ridicaţi mâinile voastre spre înălţimea cerului şi strigaţi cu dinadinsul: Doamne, miluieşte!". Astfel făcându-se, sfântul a poruncit ca să fie tăcere şi, apropiindu-se de uşă, a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci de trei ori şi a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeul creştinilor, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor".
Glăsuind poporul: "Amin", îndată s-a făcut cutremur şi au început a se sfărâma zăvoarele, au căzut întăririle, s-au dezlegat peceţile, şi s-au deschis uşile ca de un vânt şi furtună mare şi s-au lovit de zid. Sfântul Vasile a început a cânta: Ridicaţi boieri porţile voastre, ridicaţi porţile veşnice şi va intra Împăratul slavei.
Vasile, intrând în biserică cu toată mulţimea credincioşilor şi săvârşind dumnezeiasca slujbă, a liberat pe popor cu veselie. Acea mulţime mare de arieni, văzând minunea, s-au lepădat de credinţa lor cea rea şi s-au adăugat la cei dreptcredincioşi. Înştiinţându-se împăratul de dreapta judecată a lui Vasile şi de acea minune preamărită, s-a mirat foarte şi defăima uriciunea relei credinţe ariene. Însă orbindu-se de răutate, nu s-a întors la dreapta credinţă şi după aceea a pierit ticălosul. Pentru că el, fiind biruit la război în părţile Traciei, a fugit şi s-a ascuns într-o şură de paie, iar prigonitorii lui, înconjurând claia, cu foc au aprins-o şi acolo împăratul arzând, s-a dus în focul cel nestins. Deci a fost moartea împăratului în acelaşi an, după plecarea la Domnul a Sfântului părintelui nostru Vasile.
Odată Petru, episcopul Sevastiei, fratele sfântului, a fost defăimat că trăieşte cu femeia sa, pe care mai înainte de episcopie o lăsase, că nu se cade episcopului să fie cu femeie. Iar Vasile, auzind, a zis: "Bine că mi-aţi spus aceasta, că iată voi merge eu cu voi şi-l voi mustra". Apropiindu-se sfântul de cetatea Sevastiei, Petru a ştiut cu duhul de venirea fericitului; pentru că era şi Petru plin de Duhul lui Dumnezeu, şi locuia cu femeia să cum locuieşte un frate cu sora sa, în curăţie. Deci, a ieşit din cetate în întâmpinarea lui Vasile, ca la opt stadii şi, văzând pe fericitul mergând cu mulţi, a zâmbit şi a spus: "Ca la un tâlhar ai venit la mine, stăpâne şi frate". Apoi, dându-şi sărutare unul altuia întru Domnul, au intrat în cetate şi rugându-se la biserica Sfinţilor patruzeci de mucenici, au mers în episcopie. Apoi văzând Vasile pe cumnata sa, i-a zis: "Bucură-te, buna mea, iar mai bine-zis mireasa Domnului, căci pentru tine m-am ostenit a veni aici".
Iar ea a zis către dânsul: "Bucură-te şi tu, preacinstite părinte, căci multă vreme am dorit, ca să sărut picioarele tale cele cinstite". Apoi a zis Vasile lui Petru: "Rogu-mă ţie, frate, ca în această noapte să te odihneşti în biserică, cu doamna ta". Iar Petru a zis: "Pe toate câte vei porunci, le voi face". Făcându-se noapte, iar Petru odihnindu-se în biserică cu doamna sa, era acolo şi Sfântul Vasile cu cinci bărbaţi drepţi şi le-a zis lor: "Ce vedeţi deasupra fratelui meu şi deasupra cumnatei mele?" Iar ei au zis: "Vedem pe îngerii lui Dumnezeu, adumbrindu-i şi ungând cu aromate patul lor cel neprihănit". Vasile a zis: "Tăceţi acum, nimănui să nu spuneţi ce-aţi văzut."
A doua zi, Vasile a poruncit ca să se adune poporul, şi, înaintea tuturor, să se aducă un vas de fier, plin de cărbuni foarte aprinşi, apoi a zis: "Cinstita mea soră, să-ţi întinzi rochia ta". Ea întinzând-o, sfântul a zis către cei ce ţineau cărbunii: "Puneţi în rochia ei cărbunii cei aprinşi". Şi i-au pus; apoi a zis către dânsa: "Să ţii acei cărbuni în haina ta, până când îţi voi zice ţie". Şi a poruncit iarăşi ca să mai aducă alţi cărbuni aprinşi. Apoi a zis către fratele său: "Întinde-ţi, frate, felonul tău!". El l-a întins. După aceea a zis către slujitori: "Turnaţi cărbunii din vas în felon!" Ţinând ei multă vreme cărbunii cei aprinşi în hainele lor şi rămânând nevătămaţi, s-a înspăimântat poporul, văzând aceasta, şi zicea: "Domnul păzeşte pe cuvioşii săi şi îi va ferici pe pământ". Când Petru şi soţia sa au aruncat cărbunii pe pământ, nu era într-înşii miros de fum, pentru că nu li s-au ars hainele lor. Apoi Vasile a poruncit celor cinci bărbaţi drepţi să spună înaintea tuturor ceea ce au văzut. Şi au spus poporului cum au văzut pe îngerii lui Dumnezeu în biserică, adumbrind pe Fericitul Petru şi pe sora lui şi ungând cu aromate neprihănitul lor pat. Atunci toţi au preamărit pe Dumnezeu, Care curăţeşte pe plăcuţii Săi de clevetirile omeneşti cele nedrepte.
În zilele Cuviosului nostru Vasile era în Cezareea o văduvă dintr-o familie nobilă şi foarte bogată, care petrecea în desfătări şi se tăvălea în necurăţenia desfrânării de mulţi ani. Dumnezeu, Care vrea pocăinţa tuturor, s-a atins de inima ei cu darul Său şi s-a îndreptat femeia pe calea cea bună. Aflându-se singură, se gândea la numeroasele sale păcate şi a început a se tângui, zicând: "Vai mie păcătoasei, cum voi răspunde dreptului Judecător, pentru atâtea păcate ce am făcut? Casa trupului mi-am stricat-o şi sufletul mi l-am întinat. Vai mie, cea mai păcătoasă decât toţi, cui m-am asemănat cu păcatele, desfrânatei sau vameşului? Căci nimeni n-a greşit ca mine, mai ales că după Botez am făcut atâtea răutăţi; şi de unde voi avea ştire că mă va primi Dumnezeu, pocăindu-mă?".
Astfel, tânguindu-se, şi-a adus aminte de toate faptele ce a făcut, din tinereţe până la bătrâneţe şi pe care le-a scris pe o bucată de hârtie. Mai pe urmă a scris unul din păcatele cele mai grele şi cu plumb a pecetluit hârtia. Apoi, aşteptând vremea când Sfântul Vasile mergea la biserică, a alergat la dânsul şi aruncându-se înaintea picioarelor lui, cu hârtia, zicea: "Miluieşte-mă, sfinte al lui Dumnezeu, pe mine care am greşit mai mult decât toţi!". Sfântul a întrebat-o ce voieşte de la dânsul, iar ea, dându-i hârtia cea pecetluită, i-a zis: "Iată, stăpâne, toate păcatele şi fărădelegile mele le-am scris pe hârtia aceasta şi le-am pecetluit; iar tu, ca un plăcut al lui Dumnezeu să nu le citeşti, nici să dezlegi pecetea, ci numai cu rugăciunea ta să le curăţeşti, căci cred că Cel ce mi-a dat gândul acesta te va auzi când te vei ruga pentru mine".
Vasile, luând hârtia, a căutat spre cer şi a zis: "Doamne, al tău este lucrul acesta, că dacă păcatele a toată lumea le-ai ridicat, cu atât mai vârtos poţi să curăţeşti păcatele unui asemenea suflet; pentru că toate păcatele noastre sunt numărate la tine, iar milostivirea Ta este mare şi neurmată". Acestea zicând, sfântul a intrat în biserică, ţinând hârtia în mina şi aruncându-se înaintea jertfelnicului, a petrecut toată noaptea rugându-se pentru acea femeie. A doua zi, săvârşind dumnezeiasca slujbă, a chemat pe femeie, i-a dat hârtia pecetluită precum o primise, zicând către dânsa: "Ai auzit femeie că nimeni nu poate să ierte păcatele decât numai Bunul Dumnezeu?". Iar ea a zis: "Am auzit, cinstite părinte, şi pentru aceasta te-am îndemnat la rugăciune, spre îndurările Lui".
Acestea zicându-le femeia, şi-a dezlegat hârtia şi a aflat şterse toate păcatele sale, afară de unul, care era cel mai greu păcat, scris pe urmă. Văzând aceasta femeia, s-a spăimântat şi bătându-şi pieptul, a căzut la picioarele sfântului, strigând: "Miluieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, precum pentru toate fărădelegile mele ai voit şi ai rugat pe Dumnezeu, aşa şi pentru aceasta te roagă ca să fiu cu totul curăţită!". Iar arhiereul, curgându-i lacrimi şi făcându-i-se milă de dânsa, i-a zis: "Scoală-te femeie, că şi eu sunt om păcătos şi-mi trebuie şi mie milostivire şi iertare! Acela Care a curăţit păcatele tale este puternic să curăţească şi acest păcat neşters, dacă te vei feri de acum înainte de păcat şi de vei începe a umbla pe calea Domnului. Apoi nu numai iertată vei fi, ci şi slavei celei cereşti te vei învrednici. Însă te sfătuiesc să mergi în pustie şi vei afla un bărbat sfânt, anume Efrem; aceluia să-i dai această hârtie şi să-l rogi, ca să milostivească pentru tine pe Iubitorul de oameni, Dumnezeu".
Femeia, după cuvântul sfântului, s-a dus în pustie, şi, după o cale îndelungată, a aflat chilia Fericitului Efrem şi bătând la dânsul, a zis: "Cuvioase părinte, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!". Iar Efrem, ştiind cu duhul pricina venirii ei, i-a zis: "Du-te de la mine, femeie, căci şi eu sunt un păcătos, trebuindu-mi şi mie de la alţii ajutor!". Atunci ea, aruncându-i hârtia, i-a zis: "Arhiepiscopul Vasile m-a trimis la tine, ca, rugându-te lui Dumnezeu, să-mi curăţească păcatul meu, cel scris în hârtia aceasta, pentru că pe celelalte păcate el le-a curăţit; iar tu pentru un păcat să nu te leneveşti a te ruga, pentru că la tine sunt trimisă".
Cuviosul Efrem i-a zis: "Nu, fiindcă cel ce a putut milostivi pe Dumnezeu pentru păcatele tale cele multe, cu atât mai vârtos Îl poate ruga pentru un singur păcat. Deci du-te şi nu sta, ca să-l afli între cei vii, mai înainte până a nu se duce la Domnul". Ea, închinându-se cuviosului, s-a întors în oraş. Apoi, intrând în cetate, a sosit la îngroparea Sfântului Vasile, pentru că acum murise şi se ducea sfântul lui trup la mormânt. Dar femeia întâmpinându-l, a început a striga cu multă tânguire, aruncându-se la pământ şi zicând către dânsul, ca şi când ar fi fost viu: "Vai mie, sfinte al lui Dumnezeu, vai mie ticăloasei, pentru aceasta m-ai trimis în pustie, ca fără a mea supărare să ieşi din corp! Iată m-am întors în zadar, suferind atâta osteneală în pustie. Dumnezeu să vadă şi să judece între mine şi între tine, căci ai putut singur să-mi dai ajutor şi la altul m-ai trimis".
Zicând acestea, a aruncat hârtia deasupra patului sfântului, spunând la tot poporul despre osteneala să. Unul din clerici, vrând să vadă ce este scris pe hârtie, a luat-o şi, dezlegând-o, n-a aflat într-însa nimic, căci toată hârtia era curată şi a zis femeii: "Nimic nu este scris aici, dar pentru ce te osteneşti, neştiind iubirea de oameni cea negrăită a lui Dumnezeu, care s-a făcut către tine?". Văzând poporul această minune, a preamărit pe Dumnezeu, Care a dat o asemenea putere robilor săi, şi după mutarea lor din viaţă.
Un evreu, anume Iosif, locuia în Cezareea şi era doctor atât de iscusit, încât cunoştea pe omul care era să moară cu patru sau cinci zile mai înainte. Purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Vasile, mai înainte văzând cu duhul întoarcerea lui către Hristos, care avea să fie, îl iubea foarte mult şi adeseori îl chemă la dânsul şi îl povăţuia să se lase de legea lui şi să primească Sfântul Botez; iar Iosif se ferea, zicând: "În credinţa în care m-am născut, în aceea voiesc să mor". Sfântul i-a zis: "Să mă crezi pe mine, că nici eu, nici tu nu vei muri, până ce nu te vei naşte din apă şi din Duh; căci fără de acest dar nu-ţi este cu putinţă să intri în împărăţia lui Dumnezeu. Oare părinţii tăi nu s-au botezat în nor şi în mare? Ei au băut din piatră care era preînchipuire a lui Hristos, piatra duhovnicească, Care S-a născut din Fecioară pentru mântuirea noastră şi pe care părinţii tăi L-au răstignit; dar fiind îngropat, a înviat a treia zi, apoi înălţându-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta Tatălui şi de acolo va veni să judece viii şi morţii".
Sfântul îi spunea multe şi folositoare cuvinte, dar evreul rămânea în necredinţa sa. Când a sosit vremea ducerii sfântului la Dumnezeu, s-a îmbolnăvit şi a chemat pe evreu, trebuindu-i ajutor doctoricesc de la dânsul, şi i-a zis: "Ce ţi se pare de mine, Iosife?" El, pipăind vinele sfântului, a zis către paznici: "Să gătiţi toate cele de îngropare, că va muri îndată." Iar Vasile i-a zis: "Nu ştii ce grăieşti". Evreul răspunse: "Să mă crezi stăpâne, că astăzi până a nu apune soarele, vei muri". Vasile i-a zis: "De voi rămâne până dimineaţă la ceasul al şaselea, atunci ce vei zice?" Iosif răspunse: "Să mor eu". Sfântul i-a zis: "Cu adevărat să mori păcatului şi să viezi Domnului". Evreul a zis: "Ştiu ce grăieşti, stăpâne; iată mă jur ţie că de vei fi viu până mâine, apoi voi face voia ta".
Deci, Sfântul Vasile s-a rugat lui Dumnezeu ca să-i prelungească viaţa până a doua zi pentru mântuirea evreului; şi a dobândit cererea. A doua zi a trimis să-l cheme şi Iosif nu credea pe sluga care-l chema, că, adică Vasile să fie viu; însă s-a dus, vrând să-l vadă mort. Dar, văzându-l că este viu, a căzut la picioarele lui cu inimă curată şi a spus: "Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El; deci mă lepăd de evreimea cea urâtă de Dumnezeu şi mă apropii de adevărata credinţă creştinească; porunceşte, sfinte părinte, să-mi dea Sfântul Botez, mie şi la toată casa mea".
Sfântul Vasile i-a răspuns: "Te voi boteza eu singur cu mâinile mele". Apropiindu-se, evreul a pipăit mâna cea dreaptă a sfântului şi i-a zis: "Neputincioase sunt puterile tale, stăpâne, şi firea a slăbit desăvârşit; drept aceea nu vei putea singur să mă botezi". Vasile răspunse: "Avem pe Ziditorul Care ne întăreşte". Sculându-se, a intrat în biserică şi a botezat înaintea tuturor pe evreu şi toată casa lui, numindu-l Ioan, şi l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, slujind singur în acea zi şi învăţând multe pe cel botezat, despre veşnica viaţă. Dând cuvânt de învăţătură cuvântătoarelor sale oi, a vieţuit până la ceasul al nouălea; apoi, dând tuturor cea mai de pe urmă sărutare şi iertare, a înălţat mulţumire lui Dumnezeu pentru toate negrăitele Lui daruri; şi, fiind încă rugăciunea în gura lui, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Deci, s-a dus arhiereul şi marele cuvântător în viaţa de veci, în ziua dintâi a lunii ianuarie, în al cinsprezecilea şi cel mai de pe urmă an al împărăţiei lui Valens şi în al patrulea an al împărăţiei lui Graţian (375-379), care a împărăţit după Valentinian, tatăl său.
Marele Sfânt Vasile a păstorit Biserica lui Dumnezeu 8 ani, 6 luni şi 16 zile; deci a vieţuit toţi anii de la naşterea sa patruzeci şi cinci (333-378). Evreul cel nou botezat, văzând pe sfântul răposat, a căzut în faţa lui şi a zis cu lacrimi: "Cu adevărat, robule al lui Dumnezeu, Vasile, nici acum n-ai fi murit, dacă n-ai fi voit singur".
Adunându-se mulţi arhierei, au cântat psalmii cei deasupra gropii şi au îngropat cinstitele moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Vasile, în biserica Sfântului Mucenic Eupsihie. Înştiinţându-se de aceasta Grigorie, Cuvântătorul de Dumnezeu, fiind pe atunci episcop al cetăţii Sasima, a scris cuvântul de îngropare, şi venind după câteva zile, l-a citit deasupra mormântului cu multe lacrimi, lăudând pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu