Parintele Nikolai Gurianov, un sfant contemporan

Staretul Nicolae de la Zalit (in foto se poate observa mirul izvorand, care dovedeste inca o data sfintentia Parintelui)

de Ieromonah Nestor (fragmente)

“Pe 24 august 2002 s-a dus către Domnul Sta­reţul Protoiereu Nicolae Gurianov.

“Odihneşte Dumnezeule cu drepţii pe robul Tău şi îl aşează în rai, unde feţele Sfinţilor Tăi, Doamne, şi drepţii ca luminătorii strălucesc..”.

Acum este încă devreme să vorbim despre acel rol în viaţa Bisericii din zilele noastre, ce a fost încredinţat de către Pronia Dumnezeiască Părintelui Nicolae, cel care s-a nevoit vreme de peste 40 de ani în ostrovul Zalit. Prea puţin timp a trecut. Însă chiar de acum se poate spune, şi cu toată hotărârea, că el a fost dăruit Bisericii noastre într-una din perioadele cele mai de restrişte ale existenţei Sale.

Desigur, este caracteristic căii duhovniceşti a acestui nevoitor faptul că ea corespunde cu totul direcţiei tradiţiei comune patristice, în cadrul căreia dintru început a decurs slujirea Stareţului. Aceasta este adevărata hrănire duhovnicească a turmei: în­tărirea religiozităţii ei, susţinerea întru ea a râvnei de a plăcea lui Dumnezeu, păstrarea în sufletul omului a căldurii iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de poruncile Lui, vestirea voii lui Dumnezeu acelora care o caută, tămăduirea neajunsurilor morale ale oamenilor, grija pentru dezvoltarea firească a sufle­tului creştinului, sprijinirea duhovnicească necesa­ră acelora care se află în scârbe sau boli. Într-un cu­vânt, Stareţul este acela care, prin nevoinţa perso­nală atingând nepătimirea, hrăneşte şi adapă po­porul binecredincios şi îi modelează credinţa. El îm­plineşte o misiune înaltă şi de mare însemnătate.

În vremea actuală, de cea mai mare slăbănogire du­hovnicească, a cumplitei întunecări a duhului, stăreţia apare ca un dar de nepreţuit pentru omul ce pătimeşte, care năzuieşte să-şi păzească credincioşia faţă de Adevărul Evanghelic în lumea de azi. Şi către ea sunt chemaţi tocmai acei prea rari aleşi ai lui Dumnezeu, care sunt capabili să-şi întocmească viaţa ca o neîncetată mucenicie. Datorită acestui fapt, un stareţ al vremurilor noastre, fie şi numai prin însuşi faptul existenţei sale, în virtutea acestei activităţi a lui, se face vrednic de o adâncă cinstire şi de dreptul păstrării amintirii lui din partea întregii Biserici a lui Hristos, a întregului popor al lui Dum­nezeu.

Totuşi, în cazul evaluării slujirii Stareţului Nicolae de la Zalit, ea se delimitează de o caracteri­zare generală, prin acea uriaşă, excepţională putere de influenţare, pe care el o avea asupra tuturor celor ce veneau la el.

(…)

S-a născut la 26 mai, în anul 1910, în satul Samolva Gdoskului din gubernia Petersburgului, în familia unui proprietar particular de pământ. În anul 1926 termină şcoala pedagogică din Gatcin, iar în 1929 primeşte o parţială pregătire pedagogică la Institutul din Leningrad, din care a fost exclus pen­tru că la o şedinţă s-a pronunţat împotriva închiderii uneia din Bisericile din apropiere. După aceasta a fost supus represiunilor şi a petrecut şapte ani în Sâktâvkar în detenţiune.

Ieşind din închisoare, Ni­colae a lucrat ca învăţător în şcolile din raionul Tosnensk, căci înscrierea la Leningrad îi fusese refu­zată. În timpul războiului nu a fost mobilizat din cauza bolii de la picioare, pe care şi le vătămase la muncile din lagăr cu traversele. După aceea, când raionul Gdovska a fost ocupat de soldaţii nemţi, împreună cu alţi locuitori Nicolae a fost izgonit de nemţi în Pribaltica. Aici el devine student al Semina­rului Vilensk, deschis în anul 1942. Învăţând două semestre în acesta, el a fost hirotonit de către Mi­tropolitul Serghie (Voscresenski) în Catedrala Naşterii Mântuitorului Iisus Hristos din Rija şi după aceea a slujit în diferite Biserici de mir din Pri­baltica. Între anii 1949-1951 Părintele Nicolae a stu­diat autodidact în cadrul sectorului de la fără frec­venţă al Seminarului din Leningrad, iar în 1951 a fost admis la întâiul curs al Academiei; însă deoa­rece aici nu era şi curs la fără frecvenţă, a făcut doar un an, după care nu şi-a mai continuat studi­ile. În anul 1958 a ajuns la ostrovul Zalit, în care a şi petrecut ceilalţi patruzeci şi patru de ani ai vieţii sale.

Prin această înşiruire de fapte ale biografiei sale, noi nu putem scoate la iveală nici lungimea rămâ­nerii sale în obştea Mănăstirească, nici continui­tatea hrănirii sale duhovniceşti de către un stareţ cu experienţă. Prin urmare, acele binecuvântate daruri pe care el le ascundea întru sine, le-a dobândit prin nemijlocita călăuzire a lui Dumnezeu. În istoria Bi­sericii au fost şi astfel de nevoitori, care au dobân­dit o reuşită duhovnicească fără povăţuitori văzuţi. Printre ei se pot enumera Cuvioşii Pavel Tebeul, An­tonie cel Mare, Maria Egipteanca şi alţii. Aceşti oa­meni, după cum adevereşte Cuviosul Paisie Velicikovski, “în mod minunat, printr-o deosebită pronie a lui Dumnezeu, au fost anume chemaţi către o ast­fel de viaţă, în care de unul singur te lupţi pentru desăvârşire şi nepătimire, şi pentru care trebuie tărie de înger”.

Totuşi, în fenomenul Stareţului de la Zalit minu­nat nu este numai acest lucru. El s-a format şi a început ca nevoitor de o forţă neobişnuită nu numai fără un povăţuitor necesar, “în chip minunat, după deosebita purtare de grijă a lui Dumnezeu”, dar şi în cea mai tragică perioadă a vieţii Bisericii noastre, în acel moment când în ţară fusese declanşată o cam­panie fără precedent pentru lichidarea ei. În jurul anului 1937 practic toate Mănăstirile ruseşti fuse­seră distruse, monahii şi monahiile împuşcaţi sau trimişi în lagăre, iar ceea ce scăpase intact pus sub asprul control al serviciului special. Prin aceste acţiuni ale puterii, tradiţia lucrării monahale a fost adânc desţelenită. Orice încercări de a păstra în taină regulile vieţii monahiceşti în condiţiile regimu­lui totalitar au fost condamnate.

Şi iată că, tocmai în acea vreme a stârnirii atâtor necazuri şi grozăvii din partea regimului luptător împotriva lui Dumnezeu, sub însăşi rădăcina vechii şi multsecularei Pravoslavii ruseşti, pe care încer­cau să o taie, în acea perioadă când întregul tineret al ţării, începând de la cei de vârstă fragedă, erau formaţi prin aspra ideologie a “culturalizării”, când pe necuprinsele întinderi ale Rusiei defila biruitor ateismul şi lipsirea de Dumnezeu, departe de toţi aceşti acaparatori şi acaparaţi în ţara „măsurilor”, în ţara unde fără de cruţare se dezrădăcinau rămă­şiţele religiozităţii care mai supravieţuiseră, pronia lui Dumnezeu îl crescu… pe Stareţ – personalitate de o amploare fără precedent şi de o excepţională putere a duhului. De ce şi pentru cine? Toate aces­tea pe atunci nimănui nu-i erau cunoscute şi se păstrau ca o taină a lui Dumnezeu.

Deosebit de interesant este şi faptul că acelea cu care era înzestrat Stareţul de la Zalit în acel mo­ment când despre el deodată aflată şi începură să vorbească toţi – nepătimirea, dragostea, clarviziu­nea, darul de a povăţui – fuseseră atinse de el cu mult timp înainte de ieşirea sa către popor. Maica Varvara, egumena Mănăstirii de la Piuhtiţk, care de mai mult de 30 de ani era conducătoarea unei în­semnate Mănăstiri, mărturisea într-una din convor­birile cu autorul acestor rânduri că, pe când era încă monahie la Mănăstirea Sfântului Duh din Vilensk, Părintele Nicolae, odată, pe când stăteau la masă după Liturghie, la un Praznic, i-a zis: „Maică, dar cum vă vor mai peţi!”.„Batiuşca, de ce vorbiţi aşa - răspunse aceea - eu numai ce am fost tunsă şi am dat Domnului făgăduinţele mele”. Dar Părin­tele Nicolae o repetă pe a sa, ca şi cum n-ar fi auzit obiecţia ei: „Maică, cum vă vor mai peţi! Atunci deja nu veţi mai refuza”. După o oarecare vreme mona­hia de la Vilensk deveni Egumenă la Mănăstirea din Piuhtiţk şi atunci înţelese despre ce cerere în căsătorie venise vorba la masa de la Praznic. Dar până la împlinirea vremii ştiute de Dumnezeu, Stareţul a rămas tăinuit şi necunoscut.

Timpul „aflării” Stareţului, când el deschise larg uşile chiliei lui sărace pentru toţi cei în nevoi, sosi odată cu căderea regimului comunist. Acesta a fost anul nu numai al proclamării “libertăţilor” democra­tice, dar şi anul începutului celui de-al doilea botez al Rusiei. Din acest moment Biserica Rusă a început să adune în sine o uriaşă cantitate de noi orientaţi. A început noua creştere rapidă a Bisericilor de mir ce se redeschideau sau construiau, a şcolilor du­hovniceşti şi duminicale, a Mănăstirilor care renăşteau. Oraşele şi satele înfrumuseţau cu aur crucile de pe turlele Bisericilor. Au apărut magazine cu lite­ratură religioasă, ateliere de obiecte religioase, edi­turi de periodice bisericeşti, şi nu numai eparhiale, ci chiar şi ale diferitelor parohii. S-au deschis bine­făcătoarele instituţii ale Bisericii care se ocupau de problemele închinătorilor.

Toate aceste apariţii îmbucurătoare pentru su­flet nu puteau, desigur, anula caracterul legic (fi­resc) al oricărei dezvoltări. Procesul creşterii tot­deauna este greu în sine însuşi, conţine în sine nu mici împotriviri interioare şi totdeauna dezlănţuie acţiunea puterilor potrivnice. Nu uşor a fost nou născutei turme, ce se ivise în Biserică, să întărească în sine începutul noii vieţi. Foarte denaturaţi erau oamenii cei ce trăiseră în ultimele decenii atât de lipsite de Dumnezeu. Sar­cina creşterii lor în duhul creştinesc, care însăşi tre­buia încredinţată unui om nu cu puţină tensiune interioară, perseverent şi răbdător, devine însă ex­trem de complicată din cauza unei împrejurări cumplite: începerea unei nestăvilite destrămări şi descompuneri a realităţii vieţii ruseşti.

Pentru proaspăt coapta „pâine” a Bisericii Ruse necesară susţinerii duhului era mare nevoie de o dospitură cu totul deosebită. Şi, după cum se crede, ea a fost dată de Domnul, nevăzutul Condu­cător al Bisericii, prin persoana Stareţului Protoiereul Nicolae. Acest lucru se vede şi din neobişnuitul loc unde a trăit Stareţul – ostrovul Zalit, din excep­ţionalul dar al clarviziunii ce sălăşluia întru el, în neobişnuita putere de zidire a cuvintelor lui, îm­brăcate în mod strict şi într-o formă laconică, care ajungeau până în cele mai tăinuite adâncimi ale sufletului şi care îndemnau la schimbări de la ră­dăcinile lui. Într-adevăr el a fost ca o “drojdie”, în care a intrat, intră şi iarăşi va intra religiozitatea pra­voslavnică rusă, ca un nou Moise, care a condus „noul Israil” în „pământul făgăduinţei”. El a fost acea putere duhovnicească care a pătruns nu numai în sufletul oamenilor ce s-au ţinut de Hristos, dar şi al comuniştilor de ieri şi al libertinilor de azi, pe care chiar i-a constrâns să aibă evlavie faţă de Dum­nezeu. Lângă el toată Rusia nou creştinată, care avusese o imagine despre dreptate, în cel mai bun caz, din cărţi, primi o clară, palpabilă imagine despre ceea ce este sfinţenia pravoslavnică.

De ce mergeau oamenii Ia el? El nu părea a fi cineva deosebit şi nu prea vorbea. Dar din minu­natele şi neaşteptatele, în simplitatea lor, povăţuiri ale sale, se răspândea ceva înalt, de o cerească înţelepciune, şi prin ele omul – neprivind la lipsa de cultivare şi neiscusinţa exprimării exterioară a cu­vintelor Stareţului - cunoştea fără greşeală voia lui Dumnezeu, prevedea duhovniceşte, eliberându-se din captivitatea achiziţionărilor şi propunerilor ademenitoare ale vieţii, începea să vadă într-o cu totul altă lumină calea propriei lui vieţi, conştientiza deo­dată nedreptatea sa înaintea lui Dumnezeu, atât în raport cu sine însuşi, cât şi faţă de alţi oameni. Cei care au trăit unele ca acestea au plecat din ostrov cu sentimentul celei mai adânci recunoştinţe fată de Stareţ pentru mişcătoarea descoperire ce le-o făcea, în urma căreia în ei se deschideau noi puteri pentru viaţa de mai departe în Dumnezeu. În toate acestea nespus de mult uimea faptul că, fiecăruia, necăutând la vârsta lui, la profesie, la situaţia socia­lă, la nărav, la caracter, la nivelul moral, el îi spunea ceea ce era în legătură cu esenţa tăinuită a vieţii lui.

Minunata sa clarviziune a fost evidentă pentru toţi cei care se îndreptau către el. Atunci când am mers prima dată la Sfinţia sa (aceasta s-a întâmplat în anul 1985, pe când eu, ca student în Institutul Pedagogic, făceam practică la o şcoală), Părintele mă întrebă pe neaşteptate, din portiţa casei sale:«Tu ai studiat cum se scriu silabele „ne” şi „ni”?» – dându-mi prin aceasta să înţeleg că, şi fără lămuririle mele, mă ştie. După aceea, invitându-mă în smerita lui casă, aşezându-ne la masă şi punându-mi înainte o farfurie de căpşuni cu zahăr, continuă: „înseamnă că avem de-a face cu un filolog. L-ai citit cumva pe Dostoievski?”.

El vedea clar trecutul, prezentul şi viitorul vieţii fiilor săi, alcătuirea lor interioară. Dar cât de îngă­duitor se adresa acelora cu acea ştiinţă despre om, pe care i-o învistierise Domnul, ca unui credincios rob al Său! Cunoscând pe de-a-ntregul pe om, el nu dădea loc nici unei aluzii care putea să rănească sau să atingă pe cineva în orgoliul său. Cu ce formă moale îmbrăca povăţuirile sale!

„Tu ia-o mai uşurel!” – cu un astfel de sfat îl întâmpină pe un cunoscut de-al meu care nu reuşise încă să zică nici măcar două cuvinte, şi care îşi însuşise întrucâtva o ma­nieră aspră de adresare faţă de soţia lui. Astfel se întâmpla adesea şi cu mulţi: venind cu un scop, omul pleca de la el cu acea descoperire despre sine şi cu o astfel de lecţie, pe care întru totul nu s-ar fi aşteptat să o audă şi să o primească.

Dragostea, pogorământul şi îndelunga răbdare în legătură cu aproapele au fost principalele puncte ale povăţuirilor sale. Roaba lui Dumnezeu Z. sosi la Părintele cu necazul ei: nora ei fusese necredin­cioasă bărbatului ei. Părintele Nicolae zărind-o în mulţimea celor veniţi, o invită în casă, se aşeză pe scaun şi după o pauză îi zise: „Nu-i despărţi pe ei, că de nu, tu vei merge în iad să te munceşti“. Femeia, nemaiputându-se reţine, a plâns, şi pe urmă mult timp păstră în sufletul său lecţia iubirii, dată ei în ostrov. Cu trecerea timpului în familia fiului ei totul se aranjă.

Batiuşca şi el însuşi era milostiv şi pogorâtor cu oamenii care se căiau, ce veneau la el. Un pelerin ce stătea lângă ograda casei Părintelui şi, din prici­na ruşinii care îl muncea, nu numai că nu se hotăra să se adreseze Stareţului, dar nici măcar ochii să şi-i ridice spre el, auzi glasul liniştit al Părintelui Nicolae: „Mergi şi cheamă-l!” – îi zise uceniţei sale de chilie. Aceasta îl invită pe cel ce sosise la Bătrân, care îl unse cu ulei sfinţit, în tot timpul repetând: „Cu tine este mila lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu este cu tine…”. Şi starea lui apăsătoare se descordă şi dispăru de la această rază a iubirii Părintelui.

Mai multe pe Cuvantul Ortodox