Am scris de multe ori: „Vremea noastră e vremea tineretului”; şi am spus, cu aceasta, prea puţin. Noile concepţii politice întrupate în sisteme de organizare a statului merg mai adânc – până la copil,[…] problema copilului ia un aspect izbitor: acela al dreptului de proprietate asupra lui.
Sovietele, bunăoară, pretind că omul aparţine în întregime statului şi, prin urmare, copiii sunt o proprietate publică. Pentru a realiza această idee năstruşnică, a fost desfiinţată familia, adică drepturile naturale ale părinţilor, şi Biserica, adică drepturile spirituale ale lui Dumnezeu. Singur statul trebuie să dispună de copii ca proprietar absolut. Dar copiii statului sunt în realitate copiii nimănui. Şi una dintre crimele fioroase ale bolşevismului sunt cetele de copii părăsiţi, crescuţi animalic pe maidane, prin ganguri şi beciuri, ucişi de boli, mâncaţi de şobolani, desfiguraţi de mizerie, stafii groaznice ale sfintei copilării. […]
Principiul înnoirii lumii prin copil, ridicat azi pe planul marilor probleme de stat, e însă principiul oricărei pedagogii; dar mai presus de toate, al creşterii creştine. Dacă răul din stat e răul din societate şi dacă răul din societate e răul din om, creşterea creştină urmăreşte nimicirea răului din om sau mântuirea de păcat. Aici pe pământ, Biserica pregăteşte în suflete mântuirea, pe care în chip definitiv o dă Iisus Hristos la judecata din urmă. Biserica pregăteşte deci pentru cealaltă ordine de existenţă. Cu alte cuvinte, scopul creşterii creştine trece dincolo de marginile vieţii pământeşti şi are în vedere destinul omului în veşnicie. Căci dacă admitem că omul nu moare întreg o dată cu moartea-i trupească, atunci destinul lui e altul decât acela de a face o scurtă umbră pământului. Misiunea Bisericii se înscrie în această infinită perspectivă a nemuririi şi veşniciei. Şi ea ne ajută să înţelegem în altă lumină problema, pe care o pun noile concepţii politice, despre dreptul de proprietate asupra copilului.
Ce e statul faţă de Biserică? O putere naturală, mărginită în condiţiile de timp şi spaţiu ale vieţii pământeşti. Pretenţia lui de a stăpâni pe om cu exclusivitate şi de a-l absorbi total în finalitatea politică însemnează, implicit, interzicerea acestui om de la destinaţia-i veşnică şi strivirea sufletului în teascul timpului şi al spaţiului. Numai un stat, care circumscrie existenţa umană în valoarea vremelnică a dobitoacelor, poate să aibă această pretenţie. Astfel ne apare în monstruoasa ei absurditate năzuinţa statului sovietic (şi european, n.n.) care, tăgăduind pe Dumnezeu şi veşnicia vieţii de dincolo de moarte, a voit confiscarea totală a omului şi proprietatea publică a copiilor. Drepţi sau tirani, înţelepţi sau nebuni, dictatorii istoriei sunt şi ei biete puteri ca iarba câmpului, care acum este, iar mâine în foc se aruncă. Şi, desigur, miliarde de părinţi de la începutul lumii până azi şi alte miliarde de acum încolo n-au născut şi nu vor naşte copii pentru a se împroprietări cu ei un Lenin sau un Stalin oarecare.(s.n.) […]
Adevărul acesta, pe care caută să-l sugrumeîn vremea de azi dictatatorii lacomi de stăpânire asupra vieţii şi a morţii, ne apare în lumina suverană din sfânta Evanghelie. Întrebat asupra durabilităţii căsătoriei, Iisus Hristos afirmă legătura ei indisolubilă, ridicată la rangul de taină a Bisericii. Iubirea dintre bărbat şi femeie devine sfântă nu atât prin puritatea ei pasională, cât prin faptul că rodeşte viaţă dând naştere noilor generaţii. Ce atitudine are Mântuitorul faţă de aceste noi generaţii ne spune Evanghelia imediat dupăconvorbirea despre căsătorie. Oamenii îşi aduceau copiii la Iisus să-i atingă cu mâinile sale şi să-i binecuvânteze. Ucenicii însă, crezând în naivitatea lor că această îmbulzeală a mulţimii i-ar cădea cu supărare, îi certau pe părinţi.
„Iar Iisus, - povesteşte evanghelistul -, văzând aceasta, nu i-a părut bine şi le-a zis lor: Lăsaţi pruncii să vină la Mine şi nu-i opriţipe ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu. Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea. Şi luându-i în braţe, şi-a pus mâinile peste ei şi i-a binecuvântat pre dânşii.”
Însemnătatea pe care o dă Mântuitorul copiilor, în această scenă de o dumnezeiască drăgălăşenie, devine principiu normativ în creştinism. Înţelegem din ea că între Iisus Hristos şi copii există o atracţie spontană. El are braţele deschise către toţi copiii din lume, iar aceşti copii sunt împinşi către dânsul ca de o putere tainică a sufletului lor.(s.n.) În icoanele care înfăţişează intrarea triumfală în Ierusalim, copiii sunt cei care îl primesc cu entuziasm mai fierbinte şi ramurile verzi cu care îl omagiază sunt parcă prelungiri în aer ale sufletului lor fraged. Dar este în aceste icoane un amănunt de o frumuseţe înduioşătoare: pe planul întâi e zugrăvit un copil, care se pleacă cu o cucernicie de-o infinită gingăşie şi sărută din mers piciorul Mântuitorului călare pe asin. Zugravul a concentrat în acest amănunt toată recunoştinţa copilăriei din lume pentru Fiul lui Dumnezeu, care vine.
Avem noi dreptul, părinţi sau dictatori politici, oricine am fi, avem noi dreptul să împiedicăm această atracţie spontană şi adâncă dintre Isus Hristos şi copii?(s.n.)„Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi pe ei, că a unora ca aceştia este împărăţia lui Dumnezeu”, ne porunceşte El. Şi sensul acestor cuvinte este că, mai presus de noi oamenii, copiii aparţin lui Iisus Hristos.
Şi mai este un adevăr ce se desface din această scenă evanghelică a binecuvântării pruncilor. Şi anume: dintre toate vârstele, copiii sunt preferaţi îndeosebi de Mântuitorul, şi lor, înaintea tuturor, li se dă împărăţia cerurilor. În logica misterioasă a acestei preferinţe, oamenilor maturi li se adresează următoarea condiţie: „Amin zic vouă: oricine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca pruncul, nu va intra în ea!” Iar pruncul acesta, care e numai un pui de om, e ridicat pe braţe de Iisus şi, peste capetele tuturor, e arătat omenirii drept pildă de creştin model! Dacă te laşi sfătuit de orgoliul tău de om în vârstă, ţi se pare aproape scandalos că trebuie să dai în mintea copiilor ca să câştigi iubirea lui Hristos.
Şi totuşi, aceasta este legea împărătească a încreştinării noastre. Trebiue într-adevăr să revii la mintea copiilor pentru a-ţi regăsi linia marelui destin de dincolo de moarte! În creştinism, măsura omului desăvârşit nu e cel vârstnic, ci copilul. Nu pruncul trebuie să fie ca noi, ci noi trebuie să fim ca pruncii. Această măsură a religiozităţii, pe care ne-o dă Iisus Hristos, pare bizară pentru felul nostru obişnuit de a judeca, fiindcă noi confundăm cultura cu religia. În cultură, care e un fenomen omenesc progresiv, o acumulare necontenită de idei şi de cunoştinţe noi, copilul nu poate să fie măsura noastră. El e un fermecător ignorant, pe care trebuie să-l ridicăm treptatla nivelul nostru de instrucţie. Procesul religiei însă se petrece invers faţă de procesul culturii. Ce reprezintă din punct de vedere creştin copilul nou-născut în această lume şi renăscut prin baia misterioasă a Botezului? El reprezintă însăşi simplitatea şi puritatea absolută în felul ei. Frăgezimea naturii lui neatinsă încă de arşiţa patimilor din lume, virginitatea, spiritul lui care încă nu cunoaşte răul, neprihana de crin a inimii lui fac din această fiinţă un înger în trup, destinat parcă numai zâmbetului şi bucuriei fără sfârşit. Această nevinovăţie iniţială însă nu se va păstra de la sine, de-a lungul vieţii, ca un absolut incoruptibil. Înclinările către patimă se vor ivi progresiv o dată cu creşterea şi cu dezvoltarea instinctelor din natura omenească.
Tot secretul educaţiei creştine stă în strădania continuă de a asigura instinctelor din om funcţiunea normală spre binele lui şi a semenilor lui şi de a nu le lăsa să devieze catastrofal în patimi. Căci instinctele din om sunt ca armele cu două tăişuri: călăuzite normal de cârma voinţei, ele duc pe calea marii destinaţii de dincolo de moarte; lăsate să degenereze în patimi, ele duc pe calea contrară a pierzării. Educaţia prin urmare, care e îndeosebi exerciţiul eroic al voinţei, constă din sforţarea continuă de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şi al simplităţii cu care a venit odinioară pe lume ca prunc. Astfel măsura virtuţii omeneşti e copilul. Am putea spune fără să greşim că suntem atâta de creştini câtă copilărie pură am izbutit să păstrăm în noi până la sfârşitul vieţii. (s.n.)
Iată, deci, pentru ce nu trebuie să confundăm procesul culturii, care e un spor progresiv de cunoştinţe, cu procesul religiei, care e sforţarea de a ne păstra în viaţă zestrea de neprihană cu care am venit pe lume, prin Botez. În cultură, savantul e măsura copilului; în religie, copilul e măsura savantului. Cele mai înalte culmi ale geniului omenesc sunt poeţii şi filosofii, eroii şi sfinţii. Fiecare din ei realizează în felul său ceva din sufletul pur al copilăriei.[…]
După umila mea părere, mitologia basmelor, care absoarbe atenţia tuturor copiilor incomparabil mai mult decât orice istorioară de conţinut aievea, ascunde în atracţia ei aderenţa profundă a sufletului copilăresc la dimensiunile supranaturale ale existenţei. În basm, instinctul copilului îşi caută destinaţia de dincolo de moarte. Basmul e însă numai un paliativ care potoleşte setea acestui instinct metafizic. Singură religia îl poate mulţumi deplin. De aceea, dintre toate întâmplările culminante ale geniului omenesc, aceea care realizează în chip integral şi sublim copilăria e sfântul.Sfântul e creştinul desăvârşit, dar în acelaşi timp şi copilul desăvârşit. Această afirmaţie, pentru a nu rămâne un simplu paradox, ne obligă să căutăm în fiinţa sfântului şi în fiinţa copilului elemente comune amândorura, pe temeiul cărora să ne lămurim mai bine.(s.n.)
Există într-adevăr asemenea note comune?
Să amintim că am vorbit mai sus de înclinarea spontană a copilului către Iisus Hristos, aşa cum reiese limpede din cuvintele sfintei Evanghelii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi pre ei”. Fără îndoială, aceasta nu presupune altceva decât o atracţie şi o iniţiativă originară sufletului copilăresc către lucrurile divine, către dimensiunile supranaturale ale persoanei Mântuitorului. Dacă această pornire n-ar exista, atunci cuvintele „lăsaţi-i” şi „nu-i opriţi” n-ar avea nici un sens. Această atracţie spre supranatural şi spre divin se poate constata în psihologia infantilă şi din gustul pentru basme, care nu sunt decât un paliativ şi o sugestie artistică a lumii de dincolo, dar se poate constata mai ales din teribilele întrebări ale copilului asupra cauzelor ultime ale lucrurilor şi asupra misterului ce înfăşoară lumea văzută. Întrebările acestea atât de timpurii, atât de precoce şi anterioare oricăror preocupări de ordin practic, alcătuiesc o trăsătură fundamentală a sufletului. Prin ele se exprimă năzuinţa instinctivă de a identifica lumea în care a venitîn proporţiile ei juste şi de a o depăşi prin aderenţa la divin.[…] Filosofii recunosc faptul că sufletul omenesc vine pe lume cu dispoziţia de a adera la lucrurile divine de dincolo de lume. Această pornire nativă de căutare şi această nevoie originară de aderare şi de adorare e temelia sufletească a religiei, adică a legăturii vii dintre om şi Dumnezeu. Unii cugetători numesc religia, din această pricină, „un instinct adânc înrădăcinat în sufletul omenesc”. […]
Sfântul e un creştin adevărat desăvârşit pentru că aderenţa lui la divinitate sau religia, care e un instinct originar în sufletul copilului, el o trăieşte integral ca supremă stare de conştiinţă. Pe culmea credinţei creştine, sfântul îndeplineşte în mod pasiv voia lui Dumnezeu; o stare de pasivitate fericită, asemănătoare cu aceea în care copilul, cu faţa în sus, surâzatoare, primeşte laptele mamei sau, mai mărişor, cu aceeaşi faţă deschisă şi capul dat pe spate, primeşte fericit răspunsurile religiei la întrebările ultime, puse de candida lui curiozitate metafizică. Începutul vieţii şi termenul ultim al desăvârşirii ei se leagă astfel în aceeaşi notă de fericire comună, pe care o dă aderenţa la divin. Candoarea copilăriei se întâlneşte pe acelaşi plan înalt cu sfinţenia.
Dar candoarea copilăriei e o stare de natură a sufletului purificat prin baia Botezului, în vreme ce candoarea sfântului e o stare cucerită prin nevoinţele şi casnele nespus de grele ale unei vieţi întregi. Gradul de puritate ba copilăriei scade necontenit cu adolescenţa, cu tinereţea, cu bărbăţia şi bătrâneţea, dacă omul se lasă pradă pornirilor rele. Precum valurile mării macină pe nesimţite ţărmul de piatră, tot astfel valurile vieţii nimicesc cu timpul blocul de candoare al copilăriei. Lupta sfântului este aceea de a menţine nivelul iniţial de candoare. Ea se seamănă adesea cu truda lui Sisif de a ridica stânca pe vârful muntelui, ca iar să se rostogolească de acolo şi iar s-o ridice din vale spre culme. Numai o biruinţă deplină îl readuce pe sfânt la măsura copilului care a fost el însuşi imediat după Botez.
În ce constă oare sfinţenia şi cât se aseamănă ea cu copilăria?
După doctrina creştină sunt două lucruri, îndeosebi, care fac pe om capabil de sfinţenie. Unul e simplitatea spiritului, iar al doilea e puritatea inimii. […]
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu