Noi minuni ale Cuviosului Părinte Justin Pârvu, Grabnic ajutător şi mângâietor celor ce îl cheamă în ajutor

Pentru mine Părintele Justin a devenit un sfânt ocrotitor pe care îl iubesc mult

Ceea ce urmează să vă mărturisesc este o intenţie de face cunoscută tuturor o minune pe care Dumnezeu mi-a dat să o trăiesc alături de fiica mea, Anastasia şi pe care am promis că voi încerca să o dezvălui. Dacă mă puteţi ajuta să-mi împlinesc promisiunea făcută sfinţilor chemaţi în ajutor, vă rog să publicaţi gândurile mele, dacă nu, înseamnă că aşa a fost voia Lui Dumnezeu.

,,Dumnezeul meu preaiubit, ai milă de noi!” Cu acest stăruitor gând am plecat spre Iaşi într-o dimineaţă înnorată, în luna iunie a acestui an 2014, alături de fiica mea de 4 luni şi de soţul meu, la Spitalul de copii Sfânta Maria, pentru investigaţii suplimentare, după ce în prealabil făcusem două rânduri de analize la Spitalul din Piatra-Neamţ.

Povestea noastră a început însă în luna mai când micuţa noastră a făcut bronşiolită şi am fost internate la Piatra pentru tratament. Boala s-a remis cu greutate după mai multe zile de antibiotic, deşi ar fi trebuit să se vadă îmbunătăţiri după primele doze, motiv pentru care doamna doctor, care ne-a ţinut sub observaţie, s-a gândit că este o altă cauză ce întreţine boala, astfel că a cerut analize suplimentare pentru depistarea acesteia.

Rezultatele arătau valori ale transaminazelor (la ficat) mai mari, iar amilaza pancreatică era 1, în condiţiile în care limita minimă trebuia să fie 13. După o lună de tratament am revenit pentru analize. Rezultatele ne-au şocat, transaminazele mai scăzuseră, însă amilaza era 2, se ridicase doar cu o unitate. S-a ajuns la concluzia că sistemul digestiv este afectat şi i s-a dat un diagnostic provizoriu – insuficienţă pancreatică. Am înţeles că după confirmarea lui la Iaşi ar fi urmat dozări cu insulină şi alte intervenţii atât de dure pentru trupşorul ei firav. De parcă lovitura nu ar fi fost destul de dureroasă, am aflat că această insuficienţă poate ascunde o altă boală fără vindecare, ce afectează substanţial calitatea vieţii. Practic, casa noastră ar fi trebuit să fie spitalul, pentru mulţi ani de acum încolo. Nu pot să exprim în cuvinte ce am simţit când am văzut acel diagnostic prezumtiv despre care citisem mult înainte să plecăm la Iaşi. Acesta însă, trebuia certificat prin teste şi repetarea analizelor.

De luni până miercuri am trăit momente pe care nu ştiu cum aş putea să le definesc. Am oscilat între durerea că-mi voi vedea copila suferind chinuită de aceste boli şi nădejdea că o minune se va întâmpla cu ea şi analizele vor ieşi de data aceasta, bune.

Parcă totul se prăbuşea în jur, şiroaie grele de lacrimi îmi năvăleau cu putere peste obraz, iar gândul că nu o pot ajuta cu nimic îmi făcea inima bucăţele. E cumplit ca părinte să aştepţi un diagnostic pentru copilul tău, care ţi-ar putea schimba viaţa pentru totdeauna.

În slăbiciunea mea mă întrebam deznădăjduită cu ce am greşit şi-L rugam pe Dumnezeu să-mi dea mie orice suferinţă fizică numai să o salveze pe ea. Toate aceste năvalnice valuri de durere creaseră profunde răni în inima mea. Mă întrebam dacă voi mai putea să am grijă de cei doi băieţi ai noştri, dacă voi mai putea să le înveselesc copilăria ori să le zâmbesc duios când vor avea nevoie de mama lor. De la etajul al patrulea al spitalului priveam fără speranţă lumea din jur, iar aşteptarea era atât de apăsătoare! Aş fi preferat să rămân acolo decât să-i dau soţului meu posibila veste că analizele confirmă temerile pe care le aveam.

Preabunul Dumnezeu, însă, mi-a întins mâna Lui mângâietoare şi m-a tras din hăul în care mă aflam sufleteşte. Mi-a adus aminte că a lăsat printre noi atâţia sfinţi grabnic ajutători care nu aşteaptă decât să-i strigăm şi ei ne vor duce rugăciunea la tronul Mântuitorului Care nu va lăsa pe nimeni nemângâiat. 

Când am plecat de acasă, am luat cu mine icoana părintelui Justin Pârvu de la Mănăstirea Petru-Vodă pe care am aşezat-o la capul fiicei mele. Luni seara, când îmi ţineam la piept copiliţa, mi-am ridicat ochii înlăcrimaţi spre icoana părintelui şi am simţit o putere de nedescris. Ochii lui îmi zâmbeau parcă, iar chipul blând şi luminos mă îndemna să nu-mi pierd nădejdea. Am ştiut din acel moment că trebuie să mă ridic. L-am rugat adânc pe părintele să ducă rugăciunea mea la Dumnezeu şi să-mi salveze fetiţa. Din acea clipă am ştiut că Dumnezeu mă aude şi că prin rugăciunile părintelui Justin, Anastasia se va face bine. Tot atunci am înţeles că nu întâmplător poartă acest nume care înseamnă ,,înviere”, că Dumnezeu are planuri mari cu ea, că rânduieşte totul pentru salvarea sufletelor noastre afundate în păcat.
Trebuie să precizez că i-am chemat în ajutor şi pe Sf. Efrem cel Nou, Sf. Parascheva, Sf. Anastasia, Sf. Serafim de Sarov, Sf. Nectarie, Sf. Stelian, Sf. Nicolae şi nu în ultimul rând pe scumpa noastră Măicuţă a Domnului.

Tot în acele zile mi-a fost dat să simt dragostea celor din jur. Oameni minunaţi ne-au sunat ori ne-au scris mesaje prin care ne asigurau că se roagă pentru îngeraşul nostru şi că totul va fi bine.

Până miercuri după-amiază am stat cu ochii îndreptaţi spre cerul de pe care şi norii dispăruseră, şi am strigat, şi am strigat, iar ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat să apară. La un moment dat a intrat în salon medicul de gardă din acea după-amiază. Ţinea în mână rezultatele analizelor. Inima îmi bătea cu putere şi nu îndrăzneam parcă să întreb nimic. Ne-a privit nedumerit şi ne-a spus că analizele sunt… bune.
„Şi amilaza pancreatică?” – întreb eu.
„Şi aceasta e foarte bună… e 64”, îmi răspunde medicul.
A doua zi i-au recoltat din nou sânge pentru o altă analiză specială a pancreasului ce trebuia să vină peste o săptămână, dar Bunul Dumnezeu a vrut să scurteze suferinţa noastră şi nu ştiu cum s-a întâmplat că în ziua următoare a intrat în salon doamna doctor care ne-a spus că ne-a mai adus o veste bună – tripsina, analiza pe care o aşteptam, a venit mai repede şi e încadrată în limite normale. E atât de minunat să retrăiesc acea emoţie de fiecare dată când îmi amintesc ce-am simţit în acele clipe binecuvântate! Simţeam că zbor şi încă mai zbor cu sufletul spre Dumnezeul meu Cel Preamilostiv, care nu doreşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Mulţi sceptici ar spune că a fost o eroare de laborator, însă eu, cea care am trăit la intensitate maximă ceea ce mi s-a întâmplat, mărturisesc cu toată credinţa că s-a petrecut o minune. Toate celelalte rezultate erau identice cu rezultatele primite de două ori de la Spitalul din Piatra-Neamţ. Aveam în faţă trei exemplare diferite cu aceleaşi valori la fier, calciu, ficat şi altele. Singura diferenţă era în dreptul amilazei pancreatice, care arăta o dată 1, apoi 2 şi 64. De ce nu s-a dat eroare şi la celelalte rezultate? Doar amilaza era crescută de Dumnezeu nu până la limita minimă, adică 13, ci 64 ca să nu avem motive de îndoială că ceva minunat s-a petrecut cu fetiţa noastră. Precizez că limita maximă era 100.

Dau slavă Lui Dumnezeu pentru toate câte ni s-au întâmplat şi mulţumesc tuturor sfinţilor pe care i-am chemat în ajutor, în special părintelui Justin care pentru mine a devenit un sfânt ocrotitor pe care îl iubesc mult. Mărturisesc că am simţit ajutorul părintelui de mai multe ori. Nu l-am întâlnit în viaţă fiind, dar am ajuns să-i sărut mâna caldă şi înmiresmată după ce a trecut la Domnul. Eram însărcinată cu Anastasia. L-am rugat atunci să mă ajute să duc cu bine sarcina, iar naşterea naturală a decurs bine tot cu ajutorul lui, deşi copila era aşezată transversal, iar cordonul ombilical era dat în jurul gâtului.
Aceste întâmplări ne-au întărit credinţa. Ştiu şi cred că orice încercare, fie ea cât de grea nu este fără ieşire. Dumnezeu e atât de bun, iar Măicuţa Domnului este izbăvitoarea noastră din grelele păcate în care ne aflăm.
(Cu bucurie, Ionela)

Grabnic ajutător în naşterea de prunci
Am un copil de doi ani şi trei luni şi o fetiţă de trei luni. Pe băieţel îl cheamă Gheorghe şi pe fata de trei luni, Maria. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al rugăciunilor părintelui Justin am adus pe lume şi fetiţa pe care o cheamă Maria. După ce s-a născut băieţelul mă rugam să mai fac un copil pentru că băieţelul meu, tot timpul voia să se joace şi nu avea cu cine. Pe el l-am născut prin cezariană pentru că a fost o sarcină extrauterină şi doctorii mi-au spus să mulţumesc lui Dumnezeu pentru copilul pe care îl am, că alţii nu se ştie dacă vor mai fi. Vreme de un an de zile n-am reuşit să mai rămân însărcinată, dar când am venit la înmormântarea părintelui Justin m-am rugat să-mi ajute să mai aduc pe lume un copil. Şi minunea s-a întâmplat. Doctoriţa mi-a spus că sunt însărcinată de pe data de 20 iunie 2013. Am plâns de bucurie la auzul veştii şi apoi am născut-o pe Maria. Cred cu tărie că părintele Justin împlineşte toată cererea cea bună din rugăciunile noastre şi că ne aude ori de câte ori îl chemăm în ajutor.
Dumnezeu să mă ierte pe mine, păcătoasa şi să vă ajute şi pe dumneavoastră în toate.
(14 iunie 2014, Lupaşcu Ioana, Iaşi)

Articol preluat din Revista ATITUDINI, Nr. 35