Mirele Hristos ne-a chemat la ospățul cel de taină al nunții Sale. De aceea în această zi, El ne dăruiește fără economie darurile Sale; și nu numai darurile, ci Însuși pe Sine, izvorul tuturor darurilor.
Patru lucruri mari prăznuim în această zi:
- sfânta spălare;
- Cina cea de Taină;
- Rugăciunea din Ghetsimani și
- prinderea Domnului, întâmplări dumnezeiești pline de taină și necuprinse de minte.
„Să ne apropiem dar toți, cu frică, de masa cea de taină, să luăm pâinea cu suflete curate, petrecând împreună cu Stăpânul, ca să vedem cum spală picioarele ucenicilor și să facem precum am văzut, plecându-ne unul altuia, căci așa a poruncit Hristos ucenicilor Săi...” (Icosul peasna a 6-a).
Sfânta spălare ne arată taina cea necuprinsă de minte a smereniei Domnului, „care, din nemăsurata Sa bunătate, ne-a arătat calea cea mai bună de urmat - smerenia - când a spălat picioarele ucenicilor Săi” (Otpustul zilei).
Să ne uităm dar, cum spală Stăpânul picioarele ucenicilor. Mântuitorul își scoate haina, se încinge cu ștergarul, toarnă apă în spălător și, rând pe rând, spală picioarele colbăite și ostenite ale ucenicilor. Dar de ce nu zic nimic ucenicii? De ce nu se împotrivesc când le spală picioarele? Cum, acesta era un lucru obișnuit, firesc pentru Învățătorul lor? Numai Petru, cel mai vârstnic, își dă seama de nepotrivire: „Nu, Doamne, în veac nu vei spăla picioarele mele!”.
Fie, ucenicii primesc să li se spele picioarele, dar apoi de ce nici unul nu se grăbește să spele picioarele Mântuitorului? De ce nici Petru? Ucenicii se simt bine cu picioarele răcorite, dar pe ale Domnului nu I le răcorește nimeni? Bieți oameni, ce suntem noi! Nu dăruiește Domnul atâtea mângâieri, atâtea bucurii necontenit, în tot ceasul și pe El nu-L bucurăm cu nimic! Nimeni nu se grăbește să-I spele picioarele ostenite pentru noi, păcătoșii. Numai uitare și nerecunoștință.
De fapt, Învățătorul era sluga ucenicilor Săi: „Iată, Eu sunt cel ce slujește” zice El și „N-am venit ca să Mi se slujească ci ca Eu să slujesc”. Necontenit El le purta de grijă ca unor copii ai Săi; de aceea și spălarea nu li se va fi părut așa de neobișnuită.
Totuși aici este și o adâncă taină, pe care ucenicii au slujit-o, fără să-și dea seama. Domnul venise pentru a spăla pe toți oamenii de întinăciunea păcatului, iar El, Curăția, Sfințenia cea mai desăvârșită, nu avea nevoie de spălare. Omenirea însă, fără de spălarea Lui nu putea avea parte de Dânsul: „Dacă nu te spăl, îi zice lui Petru, nu ai parte de Mine!”
La sfârșitul Sfintei Liturghii se face rânduiala spălării picioarelor. Altădată ea se săvârșea pretutindeni în Biserica Ortodoxă; acum ea a rămas doar la Ierusalim, la Roma... prin unele mănăstiri smerite și în sufletele simțitoare ale creștinilor, care privesc uimite și copleșite de nespusa smerenie a Domnului. Nu pot uita uimirea cu care am descoperit-o într-o zi, când o bătrână de la țară, într-o Joi Mari, mersese la o bolnavă ce zăcea la pat, îi dusese un dar și-i spălase picioarele. „Domnul Hristos, zicea ea, să spele azi picioarele ucenicilor și eu să nu fac nimica? Măcar atâta am făcut și eu; am spălat picioarele Mărioarei lui Gavril și i-am tras colțuni noi în picioare!”.
Lecția cea mare de smerenie pe care ne-a dat-o Domnul spălând picioarele ucenicilor, lecția slujirii aproapelui, „taina fratelui”, „am venit ca să slujesc”, abia acum, după două mii de ani, începe creștinătatea să o învețe!
„Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, întru plecarea Ta cea preaînaltă și ne-ai învățat pe noi să slujim unul altuia, înalță-ne și pe noi cu smerenia cea dumnezeiască...” (Rugăciune la spălare).
La Cină, deja încep Sfintele Patimi: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi...; beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, care se varsă pentru voi și pentru mulți...”. Acum începe trupul să se frângă și sângele să se verse și nu va conteni până la sfârșitul veacurilor: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!”.
Nesfârșita dragoste și copleșitoarea smerenie a Domnului la Cina cea de Taină! La naștere, la tăierea împrejur, pe Golgota, Dumnezeu, deși îmbrăcat cu trup asemenea nouă, totuși este văzut prunc în iesle, ținut în brațe, „om al durerilor”. În Sfânta Împărtășanie însă, este cu totul ascuns; ia chipul pâinii și al vinului, ca să ni se poată dărui întreg de-a pururi, fără împiedicare, „pentru iertarea păcatelor și pentru viața de veci”.
Jertfa de pe Cruce este deplină, răscumpără pentru totdeauna pe om; totuși acesta poartă semnele stricăciunii aduse de păcat, este supus morții și de aceea Sfânta Împărtășanie seamănă în trupul cel stricăcios sămânța învierii, arvuna vieții veșnice, „leacul nemuririi”, după cuvântul Părinților, căci ne încredințează Domnul: „cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
Liturghia euharistică este Liturghia smereniei Domnului, Liturghia dragostei Sale, testamentul iubirii Sale de oameni: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea!” Și, în adevăr, la fiecare Sfântă Liturghie se reînnoiește jertfa întru amintirea Domnului, Care mereu se jertfește, ca mereu să ne sfințească și să ne tragă la Sine. Cu adevărat, nu este mai mare lucru pe lume decât acesta. Lucrare dumnezeiască, minune necontenită, piatră de poticnire:
- vezi pâine și vin și guști carne și sânge;
- iei o fărâmă și ai întregul neîmpuținat;
- este aici pe acest altar și în același timp pe toate altarele creștine din lume!
Minunea dumnezeiască, ce se săvârșește imediat la cererea preotului liturghisitor, Dumnezeu Cel atotputernic este la dispoziția omului!
Minune permanentă, dragoste nemăsurată, smerenie neajunsă a lui Dumnezeu, pe toate le vedem în fiecare zi pe Sfântul Prestol. Și totuși... slujitorii Săi Îl trec cu vederea, Îl lasă uitat, Îl nesocotesc, umblând împrejur fără evlavie și fără cutremur, discutând lucrurile cele mai străine de locul și momentul dumnezeiesc care se săvârșește. Ce se întâmplă atunci în altar? Răstignim iar și iar pe Iisus Hristos, dar nu spre mântuire, ci spre osânda, spre pierzarea și aruncarea noastră în întunericul cel mai dinafară.
„Biserica Ortodoxă, înalt euharistică, cu totul euharistică, nu poate fi adusă iarăși la frumusețea și puterea ei primară, decât atunci când preoții ei vor înflori ca merii de iubire către Hristosul cel Euharistic; când inimile noastre vor fi candele aprinse și cădelnițe înmiresmate de tămâie la picioarele Împăratului din Altar”. (Gala Galaction)
„Cinei Tale celei de Taină, astăzi Fiule al lui Dumnezeu, părtaș mă primește...”.
Cu rugăciunea din Ghetsimani și cu prinderea Domnului deja am intrat în Vinerea cea Mare a Sfintelor și înfricoșătoarelor Patimi.
Părintele Petroniu Tănase, material publicat pe doxologia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu