Lumea nu mai este ca altădată sau, mai bine zis, parcă niciodată n-a fost chiar aşa. Că nebuni au fost dintotdeauna, fiecare cu nebunia lui, dar acum, cel puţin în perspectiva a ceea ce se reflectă pe micile ecrane (şi chiar în anumite legislaţii internaţionale), nebunia s-a generalizat. Va fi oare acesta sentimentul dominant al omului care de acum înainte se va strădui să rămână cu orice risc în limitele normalităţii şi ale bunului-simţ, dacă nu chiar în lăuntrul dreptarului vieţii creştine?
Contrastele sunt din ce în ce mai puternice pentru a mai putea fi contestată evidenţa lor. Şi ne aflăm abia la începutul unei noi ere româneşti a (auto)cenzurii limbajului şi gândirii corectate politic. Tot mai pregnant se simte presiunea de-a te conforma unor stereotipuri de gândire şi acţiune prestabilite undeva, în laboratoare psihologice şi în fabricile miturilor contemporane de la Hollywood. E de ajuns ca oamenii să vadă un lucru pe micul ecran de-o sută de ori, ca să spună: „Altfel nu se mai poate!” și „Aşa e astăzi lumea!”. Aşa că, de vrei să faci una sau alta, după cum îţi dictează bunul-simţ, rişti să fii avertizat: „Daʼ ce, eşti nebun?!”, fie doar sugerat sau şoptit, fie în glumă, fie cu ton ameninţător.
„Ce vrei, dragă? Aşa e lumea astăzi!”
Abia intră copilul în clasa pregătitoare, că i se şi impune ca normă de socializaresmartphone-ul şi tableta – „că fără astea nu se mai poate acum”, ţi se repetă ca o maximă peste tot. „Le au toţi. Cum o să mai comunice cu ceilalţi?!”. Dacă nu-l laşi pe copil nici la televizor, atunci chiar eşti nebun sau habotnic. Cine să te mai înţeleagă?! Oricum, nu familia lărgită, părinţii altor copiii sau colegii de serviciu: „Auzi, domn’e, nici nu au televizor în casă!”. Nu are nici o importanţă faptul că elitele din Occident nu au televizor în casă, că nu permit copiilor lor să stea la calculator sau că nu le cumpărăsmartphone decât la majorat. Aceştia nu pot fi exemple pentru mulţimea care stă cu ochii holbaţi la televizor, căci viaţa personală a celor din elite nu apare niciodată în lumina camerelor de luat vederi.
Dar ce te faci că în România profesorii nu-și mai pot desfăşura procesul de învăţământ dacă elevul nu are conexiune de Internet acasă! Pe Internet, aceştia găsesc postat totul. Inclusiv lecţiile pe care trebuie să le facă, comentariile la textele din manual şi multe altele. „N-ai carte, n-ai parte” a fost deja rescris în cultura populară media, în sensul că mai curând vei fi judecat dacă nu ai luat calculator copilului şi nu are, săracuʼ, acces la Internet în camera lui, decât dacă nu i-ai cumpărat cărţile pentru şcoală. Aşa că, de vrei să fii şi tu ca ceilalţi părinţi, şi nu un „încuiat” şi-un „retrograd”, trebuie să-i dai copilului liber la Internet. Nu contează că asta le va pune în pericol sănătatea mintală, nu contează că prin calculator, jocuri video sau pornografie, copiii de astăzi au ajuns că nu mai sunt buni aproape de nimic la şcoală. Toată lumea merge înainte, hipnotizată de ideile venite de nu ştim unde că, de vrei să ţi se realizeze copilul, trebuie să-i oferi şi această „condiţie”, mai ales astăzi, în era tehnologică. Iar, dacă te opui…
Şi, cu toate tehnologiile astea, de atâta „socializare”, la clasa a IV-a deja a sosit vremea să se pună problema identităţii şi eficacităţii sexuale. Sexul se impune pe buzele micuţilor mai mult decât îl pomeneam noi în facultate. Cu siguranţă, cu mult mai mult. Cei care nu vor să deguste în pauză „plăcerile interzise” chiar şi oamenilor mari, în faţa tabletelor conectate la Internet, pot fi marginalizaţi, mai ales băieţii. Dar şi pentru fetiţe, încă de la clasa a V-a încep să se formeze contexte şi stereotipuri comunicaţionale în care ofertarea sexuală devine tot mai importantă. Atmosfera se aprinde în numai câţiva ani, astfel că, la sfârşitul şcolii generale, deja cei mai cool ai grupului şi-au debutat primele experienţe sexuale, şi nu de puţină vreme. În liceu, fecioria va fi cel puţin marginalizată, dacă nu stigmatizată constant, până când victima va ceda, pentru a intra şi ea „în rândul lumii”. „Că doar n-om vrea să trăiască singură toată viaţa!”, vine explicaţia celor apropiaţi, uneori chiar a părinţilor. Iar dacă tu, ca părinte, nu eşti de acord cu toată această nebunie, simţi privirile reprobatoare ale multora din jur: „Ce vrei, dragă? Aşa e lumea astăzi! Lasă-i pe copii să-şi trăiască tinereţea!”. Dar şi ei, toţi aceştia care-şi dau cu părerea, tot de la televizor au învăţat să gândească – de fapt, majoritatea chiar să trăiască – la fel. Aşa că unei fete îi vine mai greu astăzi să se păstreze curată până la căsătorie, decât îi era înainte de ʼ90 ca să intre şi să termine o facultate ca Medicina. Asta da nebunie!
„Ce? Vrei să faci pe deşteptul?”
La facultate eşti „puţin pe dinafară” dacă nu participi la petrecerile în care fetele sfârşesc prin a merge de-a buşilea pe sub mese, iar dimineaţă nu mai ştiu care cu cine a fost. Chiar părinţii te pot considera nebun dacă nu ţi-ai găsit şi tu pe cineva cu care să-ţi rezolvi „problemele hormonale”, că asta au reţinut şi ei de la Freud. Dacă te duci cumva la biserică – ori ai păţit ceva rău, ori ai făcut ceva şi te mustră conştiinţa. Iar dacă te spovedeşti mai des şi te mai şi împărtăşeşti, poţi fi considerat nebun chiar şi de cei care merg de-o viaţă la biserică, dar nu ies din regula „grijirii” de două sau de trei ori pe an.
Dacă ai terminat facultatea şi refuzi să pleci în străinătate, deşi ai putea avea acolo succes profesional, colegii şi chiar părinţii te pot considera nebun. „Ce să mai faci în România? Nu vezi că aici n-ai nici un viitor?”, ți se tot repetă, peste tot. Dacă te angajezi undeva la stat și munceşti mai mult, eşti apostrofat de colegi că, na, „Ce? Vrei să faci pe deşteptul?”. Dacă munceşti la corporaţie şi nu stai peste program, măcar până se întunecă bine, iar eşti avertizat că, dacă vrei să faci purici pe-acolo, trebuie să demonstrezi că eşti fidel, lucrând eventual până cazi bolnav la pat. Nu viaţă de familie, nu una, nu alta…
Te-ai însurat la 21 de ani? Curată nebunie! S-ar putea ca nici propria familie să nu-ţi poată ierta lucrul acesta. Oricum, până nu ai casă, maşină, serviciu stabil şi eventual o carieră frumoasă, lumea de astăzi nu mai cade uşor de acord cu căsătoria. Totuşi, oarece îngăduinţă vei afla până la urmă, că românii sunt petrecăreţi, şi până la urmă îi emoţionează încă dragostea şi ideea de familie – însă ca să naşti copilul în nici un an de la nuntă, iar e o exagerare! Că, vorba ceea, „Nu au de niciunele”, zic cei din familie. Până la urmă este acceptat pruncul, însă vine imediat sfatul celor din jur: „Vedeţi şi voi acuma să nu mai se întâmple aşa repede, că nici cu ăsta nu vă descurcaţi!”.
Dar până la naştere mai ai încă de îndurat o mulţime de sfaturi prietenoase, care se transformă uşor în admonestări, de nu le iei în seamă. De pildă: ca femeie, doctorii te pot face să intri în pământ de ruşine dacă nu ţi-ai făcut patru, cinci ecografii pe sarcină, dar şi mulţimea de teste care să demonstreze că pruncul nu este degenerat. Nebună eşti că nu ai avortat la ameninţările doctorului că vei naşte un copil cu rinichii malformaţi – chiar dacă ulterior s-a dovedit că n-a avut dreptate. „Dar dacă avea?”, vine imediat replica.
Şi, iarăşi, o exagerare şi chiar o imprudenţă este din ce în ce mai mult văzută naşterea naturală. E la modă mai ales pentru că femeile sunt tot mai înspăimântate de durerile naşterii, fără a fi informate de suferinţa mult mai mare şi dezavantajele uriaşe ale cezarienei. Desigur, pentru doctori e în primul rând un câştig, şi nu ne referim la cei care-şi fac datoria şi fac o cezariană pentru că o cere cazul. Oricum, a devenit un curaj şi să optezi pentru naştere naturală, când mentalităţile, rudele și prietenii, și uneori până şi asistentele şi doctorii îţi „recomandă” să faci cezariană.
„Tot mai mulţi îşi aleg această «nebunie»…”
După naştere, alte probleme! Eşti condamnat aspru, de la asistente şi doctori până la familie şi prieteni, în cazul în care optezi să nu-ţi vaccinezi copilul, prevalându-te de dreptul legal de-a refuza vaccinul, drept acordat de însăşi Constituţia României. Când copilul consumă Coca-Cola până ajunge obez şi hiperactiv, când începe să consume pornografie sau să fumeze în şcoala primară, iar în liceu să bea până ajunge în comă alcoolică şi să se drogheze, nici doctorii, nici parlamentarii şi nici opinia publică nu se oripilează că așa i se distruge sănătatea şi viaţa. Dacă însă optezi să-l laşi pe copil să reacţioneze normal la boală, fără intervenţia vaccinului în viaţa lui, eşti condamnat la oprobriu public, iar corpul medical e liber să te batjocorească și să te abuzeze psihologic prin tot felul de ameninţări, numai să te convingă să-ţi vaccinezi copilul. De ce nu sunt atât de exigenţi doctorii şi în privința alăptatului la sân, care e cea mai puternică metodă de imunizare a copilului şi de asigurare a viitorului lui? Oare pentru că din vaccin, lapte-praf şi boală îşi extrage profitul industria farmaceutică şi breasla în general, iar alăptatul la sân micşorează toate profiturile în piaţa asistenţei medicale? Desigur, cei mai mulţi doctori nu gândesc aşa, dar nici nu realizează că atitudinea lor nu are nimic cu ştiinţa, ci mai curând cu tehnicile de persuasiune puse în slujba ideologiilor care le-au şi produs şi le-au pus în circulaţie pe piaţa mondială.
În fine, în acest context trebuie să fii foarte bine informat, să ai o personalitate puternică şi eventual prieteni care să gândească la fel, ca să-ţi asumi curajul de a nu-ţi vaccina copilul şi a înfrunta astfel uriaşul val de ameninţări prezente şi viitoare. Şi totuşi, tot mai mulţi îşi aleg această „nebunie”, decât să rişte o moarte subită, un autism, probleme cognitive şi respiratorii, alergii, astmă şi o mulţime de alte afecţiuni, corelate ştiinţific până în prezent cu administrarea vaccinului.
Nici să-ţi alăptezi pruncul exclusiv la sân în primele 6 luni nu e privit cu ochi buni. „Laptele-praf este foarte important!”, ţi se tot repetă, deşi se cunosc bine alergiile pe care le poate provoca. Iar ca să continui să alăptezi după un an, fără a reveni la serviciu, mai ales dacă eşti din lumea corporatistă, e curată nebunie, căci rişti astfel să-ţi pierzi postul. Dacă mai naşti şi-al doilea copil, şi-al treilea, deja părinţii sunt tot mai revoltaţi, iar pentru colegi eşti un om pierdut.
„Lasă să fiu şi eu ca lumea!”
Lista riscurilor pe care trebuie să ni le asumăm, a oprobriului şi stigmatelor din cauză că încălcăm opinia publică, ordinea ideologică, cutumele impuse mediatic, pentru că respingem proceduri şi protocoale farmaceutice şi medicale dovedite ca nocive, poate fi continuată la nesfârşit.
Toate aceste mentalităţi generate şi consolidate mediatic ne lipsesc pas cu pas de posibilitatea de a opta liberi. În cazul unor medii sociale mai sănătoase, a unor comunităţi mai bine informate, şi mai ales a unor comunităţi bisericeşti, presiunile nu sunt atât de puternice, ba chiar, în anumite cazuri, aceste comunităţi te pot ajuta. Dar în rest, mai cu seamă în ceea ce priveşte mulţimea conectată la mass-media, care prin aceasta se supune orbeşte vocii „specialiştilor”, plătiţi bine ca să ne spună „adevărul” puterii, este foarte greu să te opui permanent lor şi să fii continuu în contra curentului. Cei mai mulţi, cel puţin pentru a elimina disonanţa cognitivă la care sunt supuşi, cedează şi urmează instrucţiunilor venite „de sus”. Astfel că, lucrurile înaintând în aceeaşi direcţie, consolidate legislativ, nebunia va deveni nu peste mult timp normativă şi obligatorie, obraznică, va ieşi dezbrăcată în stradă ca să-i agreseze pe toţi cei care nu-i slujesc ei. Ce altceva sunt festivalurile şi marşurile homosexualilor?
Cât de repede înaintează lumea în această direcţie? Proporțional cu frica noastră, cu cedările, cu dezertările lăuntrice sau publice de la datoria de a mărturisi Adevărul. Că, dacă zicem că „Lasă, ca să nu-i tulburăm, mai bine să zic ca ei, dar să fac ca mine”, sau şi mai rău, „Lasă să fiu şi eu ca lumea”, atunci este foarte aproape amurgul libertăţii şi al normalităţii unei lumi în care bunul-simţ şi firescul mai aveau încă un cuvânt de spus.
Dacă însă vor fi chiar şi puţini care vor susţine Adevărul, care-L vor întrupa în viaţa lor, lucrurile vor mai tergiversa o vreme. Pentru aceasta însă trebuie nu numai să avem curajul de a înfrunta lumea, ci şi puţină nebunie pentru Hristos, adică acea dragoste care te face să te lepezi de tot ceea ce este conjunctural şi trecător. Fără această iubire atotcuprinzătoare, nici pe ceilalţi nu-i vom putea ajuta, şi nici noi nu vom putea dobândi acea pace lăuntrică, care te poate face să nu te mai intereseze ce zice lumea, dar să te doară de întunericul în care ea este înşelată să trăiască. Ne bucurăm însă să observăm că tot mai mulţi, în mod conştient, îşi asumă această nebunie faţă de lume, dar înţelepciune în faţa lui Dumnezeu: de a alege să nu fie cu lumea, când lumea alege să nu fie cu Dumnezeu.
Gheorghe Fecioru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu