„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. (Matei 6, 33)
joi, 31 decembrie 2015
Ce face Sfântul Vasile în noaptea de Revelion
Prelure dupa doxologia.ro
Traducere și adaptare: Lucian Filip
Sursa: www.johnsanidopoulos.com
După ce praznicul Nașterii Domnului s-a încheiat, Sfântul Vasile cel Mare și-a luat toiagul și a început să meargă prin cetăți ca să vadă cine s-a pregătit cu inimă curată și pentru sărbătoarea sa. A traversat tot felul de regiuni și sate mari de la acea vreme, însă, oriunde ar fi bătut, nimeni nu avea să îi deschidă, crezându-l cu toții un cerșetor. Simțea câtă durere au îndurat inimile săracilor din cauza nepăsării pe care i-au arătat-o și lui și de aceea, pleca amărât de la fiecare, deși el nu dorise nimic de la ei. Într-o zi, pe când ieșea dintr-un sat fără milă precum acesta, a trecut pe lângă cimitir, unde a văzut mormintele aflate în paragină, pietrele de mormânt sfărâmate și răsturnate, iar mormintele proaspăt acoperite, scurmate de către animale. Fiind sfânt, a auzit pe morți vorbind și spunând: Când eram pe pământ, am lucrat, am trecut prin munci grele și am lăsat ca în urma noastră să vină copiii și nepoții noștri să ne aprindă o lumânare sau să tămâieze la mormântul nostru pentru noi; dar n-am văzut niciuna dintre acestea petrecându-se, niciun preot nu a venit să ne facă o slujbă de pomenire, nici colivă, nici nimic, de parcă n-am fi lăsat pe nimeni în urmă. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare s-a tulburat din nou și pe când se îndepărta de cimitir, singur, prin zăpada rece a iernii, a spus în sinea sa: oamenii acestui sat nu-i ajută nici pe cei vii nici pe cei morți.
Parintele Calciu despre sarbatoarea Revelionului
“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Bunavestire?
Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!
marți, 29 decembrie 2015
Dumitru Staniloae: Soții care evită nașterea de prunci ajung să se dușmănească
Preluare dupa Ortodoxia Tinerilor
"Unde se evită naşterea de prunci şi creşterea lor ca o povară, dintr-o menajare a comodităţii individuale, folosindu-se raportul între sexe numai pe muchia îngustă a satisfacerii pasiunilor cărnii, s-a produs o mare cădere din umanitate, s-a redus considerabil platforma comuniunii dintre bărbat şi femeie.
Acolo, cei doi poli complementari ai umanităţii nu-şi mai aduc toată bogăţia lor specifică în existenţă, noutatea şi bucuria continuă care îmbogăţeşte existenţa; reducându-se comuniunea între ci, nu se mai efectuează nici armonizarea bogată între ei, iar urmarea este înduşmănirea şi lupta între ei sau scârba învinsă numai carnal în momente izolate.
Oamenii care nu mai vor să aibă copii, care nu se mai bucură de copii, cad la o treaptă mai jos decât cea a animalelor şi la o existenţă chinuită, pe care acestea nu o cunosc. Uscăciunea vieţii lor e întreruptă numai de beţia sincopată, lipsită de bucurie bogată şi substanţială, manifestată în dezlănţuirea de scurtă durată a pasiunilor carnale".
(Pr. Dumitru Stăniloae - "Reflecții despre spiritualitatea poporului român", Editura Elion, București 2004, p.113)
vineri, 25 decembrie 2015
marți, 22 decembrie 2015
Ajunul Crăciunului, zi de post aspru
Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.
Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit "dezlegare la peste", cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.
duminică, 20 decembrie 2015
sâmbătă, 19 decembrie 2015
marți, 15 decembrie 2015
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: Învăţaţi-i pe copii să ceară ajutorul lui Dumnezeu
Medicamentul şi marele secret pentru creşterea copiilor este smerenia. Încrederea în Dumnezeu dă o siguranţă absolută. Dumnezeu este totul. Nu poate nimeni să spună „Eu sunt totul”. Aceasta vădeşte egoismul. Dumnezeu vrea să-i călăuzim pe copii la smerenie. Este nevoie de luare aminte atunci când îi îmbărbătaţi pe copii. Copilului nu trebuie să-i spui: „Tu vei izbuti, tu eşti important, eşti tânăr, eşti curajos, eşti desăvârşit!…”. Nu-l folosiţi astfel pe copil. Puteţi, însă, să-i spuneţi să facă rugăciune. Să-i spuneţi: „Copilul meu, Dumnezeu ţi-a dat darurile pe care le ai. Roagă-te să-ţi dea Dumnezeu puteri, ca să le cultivi şi să reuşeşti. Să-ţi dea Dumnezeu harul Său”. Aceasta este totul. Să înveţe copiii să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru orice lucru.
Copiilor le face rău lauda. Ce spune cuvântul lui Dumnezeu? Poporul meu, cei ce te fericesc pe tine te rătăcesc şi te abat de la calea pe care tu mergi (Isaia 3,12). Cel ce ne laudă, ne înşeală şi ne strâmbă cărările vieţii. Cât de înţelepte sunt cuvintele lui Dumnezeu! Lauda nu-i pregăteşte pe copii pentru greutăţile vieţii, ci ajung inadaptabili, se pierd şi, în cele din urmă, se nenorocesc. Acum lumea s-a stricat. Copilului mic i se spun numai cuvinte de laudă. „Să nu-l certăm, să nu i ne împotrivim, să nu-l silim pe copil”. Însă copilul se învaţă aşa şi nu poate reacţiona corect nici la cea mai mică greutate. Îndată ce i se împotriveşte cineva, se răneşte, n-are putere morală.
Diavolii sapă trei gropi
Sfântul Ioan Scărarul vorbeşte astfel…: ,,În toate lucrările prin care ne străduim să placem lui Dumnezeu, diavolii sapă trei gropi. Întâi se luptăsă împiedice fapta noastră bună. Al doilea, când sunt biruiţi în această primă încercare, se străduiesc ca ceea ce facem să nu fie după voia lui Dumnezeu. Iar dacă nu izbândesc nici cu acest plan, atunci, apropiindu-se în chip liniştit de sufletul nostru, ne fericesc ca pe unii care vieţuim bineplăcând lui Dumnezeu întru toate.
Primei ispite i se opune râvna arzătoare şi pomenirea morţii; celei de-a doua – ascultarea şi umilinţa; iar celei de-a treia – permanenta defăimare de sine. Această osteneală este înaintea noastră până ce va intra în locaşul cel sfânt al nostru focul lui Dumnezeu (Ps.72, 16). Atunci nu vor mai fi în noi atacuri ale obiceiurilor rele, căci Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evr. 12, 29), care mistuie orice ridicare şi mişcare a poftei, orice obicei rău, orice împietrire şi întunecare dinăuntru şi dinafară, văzută şi gândită.”
Parintele Arsenie Boca: "Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre"
Calea cea mai lungă pe pământ e de la urechi la inimă, încât ani de zile nu ajung, ca să-i dai de capăt. De aceea, fiindcă ochiul conştiinţei şi-a mai pierdut vederea şi nici urechea nu înţelege chemarea cuvântului ce-şi are obârşia dincolo de vorbe, Dumnezeu Milostivul, ca să nu piardă pe oameni, le rânduieşte o chemare mai tare, chemarea care ustură, necazurile.
Necazurile vieţii însă iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care îngăduie Dumnezeu s-o gustăm spre înţelepţirea noastră.
Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 120-121
Mucenicul Valeriu Gafencu: „Nu vă faceţi iluzii despre om. Iubiţi-l. Da! Iubiţi-l!”
Scrisoare din temniţă despre Hristos, Viaţa veşnică
Vă scriu acum, cu sufletul împăcat de lumina Adevărului. Rog din toată inima mea, plină de dragoste pentru voi, să urmăriţi cu inima şi cu mintea voastră, pas cu pas, cuvânt cu cuvânt, tot ceea ce vă scriu eu acum.
Alta este Viaţa, decât aceea pe care obişnuit şi-o închipuie oamenii. Altul este Omul însuşi, decât acela ce se închipuie el. Altul este Adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească. De ani de zile vă scriu mereu din temniţă. Şi tot scrisul meu e străbătut de acelaşi fir continuu, de acelaşi Adevăr central: Hristos, Viaţa veşnică. Fără îndoială că, de cele mai multe ori, trăind în realitatea întunecată şi întinată de păcat, furaţi fiind de vârtejul vieţii, v-aţi întrebat: „Ce-i cu Válea nostru scump, de ne scrie mereu-mereu acelaşi lucru: conştiinţa păcatului, Iubire… Hristos?…”
miercuri, 9 decembrie 2015
marți, 8 decembrie 2015
luni, 7 decembrie 2015
Sfântul Justin Popovici despre poziţia Bisericii faţă de stăpânire
Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni (Fapte 5, 29). Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
„Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29). Această maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” – acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor.
Această Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri – nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii.
duminică, 6 decembrie 2015
Parintele Arsenie Boca: Este un duh vrăjmaş care întunecă minţile oamenilor şi îi răscoală pe unii împotriva neputinţelor omeneşti ale păstorilor
Preoţii sunt acei iconomi ai tainelor lui Dumnezeu care scad pentru semenii lor această mamonică agonisire (păcatele), iertându-le din datorie. De aceea, Lucifer ridică pâră mare asupra lor înaintea lui Dumnezeu, zi şi noapte şi le răscoală împotrivă toate urgiile împotrivirii. „Ci ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor, şi nu şi-au iubit viaţa lor, până la moarte” (Apocalipsa 12, 11).
De aceea, avea dreptate Sfântul Ioan Gură de Aur, zicând că: „Mai multe sunt furtunile care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”. Iconomii tainelor, slujitorii Sfintei Liturghii, sunt şi ei, în măsura iubirii, jertfă neîncetată, arsă în lumea aceasta, pentru mântuirea lumii.
Multă pagubă face un preot în averea de păcate a oamenilor, ştergându-le cu darul datoriilor agonisite diavolului, capitalizate în om.
Este un duh vrăjmaş care întunecă minţile oamenilor şi îi răscoală pe unii împotriva neputinţelor omeneşti ale păstorilor, dându-le impresia că nu sunt obligaţi să asculte de ei (de preoţi), fiindcă au păcate. Iisus nu a avut nici un păcat şi, cu toate acestea, ce puţini L-au ascultat!
vineri, 4 decembrie 2015
Sfântul Paisie Aghioritul își vizitează în duh ucenicii din toată lumea
Preluare dupa doxologia.ro
Cred că ați citit mulți dintre voi viața Sfântului Cuvios Paisie. Ce îl caracterizează pe acest mare om? Sacrificiul său pentru semenii săi. S-a sacrificat până la moarte pentru aproapele lui. Îmi aduc aminte că odată, când l-am întâlnit, mi-a zis: „Copilul meu, mi se întâmplă ceva ce, dacă o voi spune altora, vor crede că sunt nebun, dar ce să fac? Până în 1974 aveam o așa mare iubire pentru Dumnezeu, încât atunci când mă copleșea această iubire, fiind pe drum, cădeam și leșinam. Și trecea destul timp, rămânând acolo liniștit în rugăciune și îmi reveneam apoi.
Din 1974 încoace, această dragoste pentru Dumnezeu s-a schimbat și s-a transformat în dragoste pentru oameni. Cu atâta dorință mă rog pentru ei atunci când vin la chilia mea și îmi spun că au probleme de divorț. Merg, în duh, în Sydney, în Melbourne, în Monaco, în Cipru, în Atena. Merg și îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, în mod nevăzut, iar aceștia se liniștesc. Mai apoi, mă rog pentru bolnavi, merg în spitale și îi vizitez pe cei de la terapie intensivă, la fel îi însemnez cu semnul Sfintei Cruci, iar aceștia se însănătoșesc, fără să știe nimeni acest lucru, că am fost acolo în duh. Acest lucru mi se întâmplă de multe ori”.
Cum poartă de grijă si de dincolo Părintele Justin de mănăstirea sa și de copiii din orfelinatul m-rii Paltin
Preluare din ATITUDINI
Domnul I. era un ucenic apropiat al Părintelui Justin, care se bucura din plin de dragostea și aprecierea Părintelui.Părintele îl îndrăgea foarte mult pe acest ucenic, datorită râvnei și evlaviei acestuia față de Biserică și rugăciune, cât și pentru multa sa milostenie către cei nevoiași. Domnul acesta deținea o firmă de produse alimentare și adesea venea la Părintele plin de daruri pentru călugării, maicile din mănăstirile Părintelui, dar mai ales pentru bolnavii și copiii pe care Părintele, din multa sa dragoste, i-a adăpostit în m-rea Paltin.
Și după mutarea Părintelui la cele veșnice acest domn și-a continuat obiceiul cinstit de a ajuta mănăstirea Părintelui Justin. Însă, datorită unor nevoi și probleme personale, Domnul I. uită de milostenie și timp de un an de zile nu mai trecu pe la mănăstirea Părintelui.
miercuri, 2 decembrie 2015
Părintele Justin despre pictura Părintelui Arsenie Boca
Preluare dupa Manastirea Petru Voda
Cu ani în urmă câţiva dintre noi l-am întrebat pe Părintele Justin despre Părintele Arsenie Boca câteva lucruri care ne nedumereau. Nu am fost singurii, multă lume a întrebat şi a primit răspuns după puterea fiecăruia. În deliberările pentru canonizarea Părintelui Arsenie Boca au apărut foarte multe mărturii, atît despre lucrările dumnezeieşti săvîrşite în vieţile oamenilor prin credinţa sa, cît şi contestări înverşunate. Mănăstirea noastră nu are o opinie unilaterală despre un subiect atît de complex precum viaţa, personalitatea şi activitatea Părintelui Arsenie Boca, însă ne vom aduce, încet încet, şi noi contribuţia de mărturii, în măsura în care ne va lumina Dumnezeu. Deocamdată însă nu ne exprimăm nicidecum opiniile şi mărturiile noastre personale, ci numai ceea ce ne-a răspuns Părintele Justin. Răspunsurile Cuvioşiei Sale sunt în număr mare, date multora dintre ucenicii şi ucenicele sale. Redăm doar cîteva, pentru început:
Întrebare: Care sunt scrierile autentice ale Părintelui Arsenie, şi cum să le diferenţiem de sutele de scrieri care i se atribuie? Fiindcă nu poate fi judecată ortodoxia cugetării cuiva pe textele altcuiva.
Răspuns: Cărţile scrise de Părintele Arsenie sunt numai două: Cărarea Împărăţieişi Cuvinte vii. Restul sunt probabil compilaţii alcătuite de alte persoane, modificate sau cu totul inventate de aceia. Ortodoxia Părintelui Arsenie se poate căuta în cele două cărţi ale sale.
marți, 1 decembrie 2015
PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU despre ROMÂNIA: „România astăzi nu mai există decât cu numele”
Bine ar fi ca acest tineret să îşi pună întrebarea de ce am ajuns aşa, noi, românii? Oare nu din cauza tot a Occidentului care ne-a supt toată avuţia ţării şi au făcut tot cât le-a stat în putinţă să ne sărăcească? Dacă ar fi aflat acest răspuns, nu ar mai fi alergat să îmbrăţişeze degrabă Occidentul, ci ar fi căutat să stea de strajă aici în hotarele noastre. Noi, românii, am fost tot timpul un piept şi spadă puternică de apărare a Occidentului de-a lungul istoriei. Carpaţii aceştia au fost ziduri de fier ce au pus stavilă tuturor celor ce doreau să cotropească Europa. Dar Occidentul a ştiut mai degrabă să profite de pe urma noastră şi niciodată nu ne-au fost recunoscători, iar acum se întreabă ironic oare de ce a ajuns românul să cerşească? Mai e şi vina conducătorilor noştri şi partidelor româneşti care s-au mâncat între ele şi s-au înghesuit care mai de care să trădeze mai repede şi să primească susţinere din partea marilor puteri. Dar toată această situaţie şi obişnuinţă în a trăda nu a făcut decât să slăbească rezistenţa şi bogăţia ţării. Da, noi am ajuns cerşetorii Europei, pentru că noi toată sărăcia noastră am pus-o în slujba Europei Occidentale, care acum trăieşte pe jertfa noastră. Dar rolul nostru foarte greu va fi valorificat de lumea aceasta a Occidentului care nu trăieşte şi nu poate să ajungă la gradul românului de jertfire. Îi invităm pe fraţii noştri occidentali să participe la sărbătorile acestea frumoase ale ţării noastre, aşa cum frumos vestesc tradiţiile populare Naşterea lui Hristos, poate mai frumos ca oricare popor, de la cel mai bătrân pană la cel mai mic prunc al lui, care gângureşte în braţele mamei, mărturisind parcă şi el Naşterea Domnului.