Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, un lăcaş îmbrăcat în veşmânt de Înviere

Este singurul sfânt lăcaş din Capitală cu hramul „Învierea Domnului“, unicat în ţară prin adăpostirea copiei, adusă din Sfântul Munte, a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Prodromiţa, sub al cărei acoperământ sălăşluiesc moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur. 

Sunt aproape doi ani de când acest paraclis există, fiind construit lângă şantierul Catedralei Mântuirii Neamului, şi deja conştiinţa bucureştenilor îl percepe ca spaţiu cu o puternică încărcătură liturgică, dar şi ca „biserică ce odihneşte suferinţele oamenilor, prin implicarea activă a credincioşilor voluntari în viaţa semenilor mâncaţi de urâciunea singurătăţii, a sărăciei, a neputinţei, a bolii“, fapt confirmat de arhimandritul Ciprian Grădinaru, slujitor şi duhovnic la paraclisul patriarhal. 

Firul istoriei recente a bisericuţei coboară în timp nu mai departe de luna august a anului 2011. Era o zi toridă când s-a turnat temelia paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului. Iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel a prins rădăcini în cugetul arhimandritului Ciprian Grădinaru, eclesiarhul Mănăstirii Sihăstria, care a primit binecuvântarea de a se ocupa de bunul mers al lucrărilor de zidire a noului lăcaş, dar şi a sufletelor celor care nu au întârziat să răspundă chemării credinţei. 

Cum se construieşte o biserică în două luni

După stabilirea planului construcţiei în stil ştefanian, schiţat de inginerul Nicolae Stroe, asemănător bisericii celei vechi de la Sihăstria, din 1824, construcţia a fost terminată în termen record, adică în 60 de zile. Echipe de muncitori conştiincioşi au lucrat zile întregi până noaptea târziu, spre orele 3:00, chiar 4:00 dimineaţa. „Ne-a ajutat Dumnezeu, aşa încât am găsit oamenii potriviţi. Un mare ajutor am avut din partea părintelui consilier patriarhal Ştefan Ababei. Construirea nu a durat decât două luni, s-a făcut cu efort şi grijă, din contribuţia exclusivă a credincioşilor. Am simţit mâna lui Dumnezeu şi binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh, semn că este nevoie de acest paraclis“, explică părintele Grădinaru. 24 de ore s-au închinat oamenii la Sfânta Masă în ziua sfinţirii bisericuţei, când a primit hramurile „Învierea Domnului“, „Icoana Maicii Domnului - Prodromiţa“ şi „Sfântul Ioan Gură de Aur“. Din momentul în care s-a sfinţit, paraclisul n-a rămas nici închis, nici gol. Împreună cu arhimandritul Ciprian Grădinaru slujesc astăzi arhimandritul Paisie Teodorescu, protosinghelul Mitrofan Lupuleasa şi diaconul Ioan Dragomir. Din strană dau răspunsurile la sfintele slujbe studenţi ai Facultăţii de Teologie.

„Scara de valori a unui om se schimbă sub epitrahilul duhovnicului“

Biserica este deschisă de dimineaţă, de la ora 8:00, până la 1:00, 2:00. În funcţie de nevoile duhovniceşti ale credincioşilor, mult timp părintele Grădinaru putea fi găsit la scaunul de spovedanie de la ora 7:00 şi până la orele 3:00, 4:00, chiar şi 5:00, a doua zi dimineaţă. Arhimandritul Ciprian mai spune că omul trebuie să plece de la biserică cu o bucurie, cu speranţă, şi că biserica nu poate avea un program fix, pentru că „necazurile nu dau preaviz la nimeni, iar omul nu va fi niciodată pregătit sufleteşte să le întâmpine“.

Catedrala Mântuirii Neamului a prins deja viaţă şi datorită oamenilor adunaţi în paraclisul său. Se interesează de lucrările impunătorului edificiu, „care este o necesitate a Bisericii şi a poporului şi o dorinţă a credincioşilor“, după cum arată duhovnicul paraclisului, care primeşte lunar din partea multor bătrâni cu pensii modeste sume de bani din dorinţa acestora de a se număra printre ctitorii catedralei. 

„Eu mă bucur mult că, în Bucureşti, o metropolă care strânge suflete venite de peste tot din ţară, oamenii îşi pun încrederea în Biserică, îi caută îndrumarea, chiar dacă împotriva Bisericii se duce o propagandă atât de bine organizată pentru dezinformarea populaţiei. Biserica a rezistat în timp şi va rezista şi de acum încolo, indiferent câte valuri vor veni, mai ales că Mântuitorul a spus că nici porţile iadului nu o vor birui“, mărturiseşte părintele, care spune că „duhovnicul este chirurg de suflete, pentru că intră în sufletul omului ca nimeni altul, iar temperamentul, caracterul şi scara de valori ale unui om se schimbă sub epitrahilul acestuia“. Aceasta este explicaţia prezenţei numeroase a oamenilor, care fac roată în jurul lui oriunde s-ar afla şi care şi-au schimbat modul de a gândi şi de a trăi, mulţi dintre ei fiind tineri. Nu degeaba i-a fost încredinţată misiunea urcuşului spre mântuire al celor care păşesc în paraclisul catedralei, mai ales că arhimandritul Ciprian a fost ucenic al vrednicului de pomenire părinte Cleopa. 

„Mila creştină înseamnă fapte, nu doar vorbă“

Pe lângă activitatea liturgică, paraclisul Catedralei Mântuirii dezvoltă acţiuni social-filantropice diverse, susţinute de peste 100 de voluntari de toate vârstele. Ultima iniţiativă, catalogată drept o acţiune fără precedent a Bisericii, a constat în prezenţa, la Institutul de Hematologie din Bucureşti, a 280 de persoane care au donat sânge. De asemenea, în mod constant, voluntarii se implică cu responsabilitate în susţinerea cu alimente, haine, medicamente, după caz, menaj şi companie a copiilor şi bătrânilor aflaţi în centre instituţionalizate. În plus, 20 de persoane, familii în general, la sfârşit de săptămână, iau doi, trei copii de la orfelinate, îi aduc în căminele lor şi îi tratează ca pe propriii descendenţi, cu scopul de a-i integra social.

„Ne străduim să transpunem în fapte Cuvântul Evangheliei, pentru că mila creştină înseamnă fapte, nu doar vorbă. Părintele Papacioc spunea: «Un sărac când întinde mâna nu-ţi cere, îţi oferă Împărăţia lui Dumnezeu», şi mare dreptate avea“, punctează chirurgul de suflete. 

Alina Scurtu, voluntar activ în cadrul comunităţii de la paraclisul Catedralei Mântuirii, spune: „Mereu am considerat că faptele sunt cele care vorbesc în orice domeniu şi, în plus, sunt cele care definesc un adevărat creştin. Am regăsit la paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului această dorinţă sinceră de a-l ajuta pe omul în suferinţă, începând de la părintele arhimandrit Ciprian Grădinaru, care ne spune că «în fiecare dintre noi există dorinţa de a face bine», şi până la toate persoanele care se implică în aceste acţiuni din toată inima“. 

Aproape toate ideile, dezvoltate în proiecte concrete, îi aparţin duhovnicului, care îşi găseşte „inspiraţia“ în urma discuţiilor cu oamenii. Părintele Ciprian este exemplul evident al prezenţei preotului în mijlocul credincioşilor, care trebuie mobilizaţi şi încurajaţi în iniţiative rodnice. Omul aşteaptă din partea preotului nu mult, ci foarte mult. Iar cuvântul său este literă de lege, zideşte sau dărâmă. În măsura în care preotul se implică în formarea duhovnicească a ucenicilor, în aceeaşi măsură îi are alături de el în biserică sau îi pierde. Arhimandritul de la Mănăstirea Sihăstria îşi iubeşte ucenicii, în sensul că le vrea binele şi doreşte să Îl facă simţit pe Hristos în sufletul fiecăruia, deoarece „mai mare bucurie ca duhovnic să poţi ajuta oamenii la mântuire nu există. Să alini suferinţa sufletească, să îi îmbărbătezi să-şi ducă crucea pe care Dumnezeu le-a rânduit-o. Crucea creştinismului nu înseamnă numai suferinţă, ci este o libertate plină de responsabilităţi“.

Nu deznădăjduiţi. Bucuraţi-vă!

Din vasta experienţă ca duhovnic, părintele Ciprian ne împărtăşeşte câteva aspecte importante ale existenţei omului: „Nu este om fără păcat. Pocăinţă există până în ceasul morţii. Tâlharul este cel mai bun exemplu - s-a pocăit şi a intrat primul în Rai, din mila şi milostivirea lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să aibă nădejdea mântuirii, pentru că din lipsa acesteia se naşte deznădejdea - o suferinţă care greu se stinge, sau poate fi un vierme neadormit“. Arhimandritul Ciprian mai spune că cel mai greu chin pentru om este să ajungă la un nonsens al vieţii; Raiul şi iadul încep din viaţa aceasta pentru toţi, depinde de libertatea voinţei noastre cum lucrăm porunca lui Dumnezeu. Facem voia Lui, ne odihnesc creaţia şi pământul lui Dumnezeu. 

Nu facem voia Lui, nu ne bucură nimic. Spovedania, numită al doilea botez, dezleagă, iartă şi îl apropie pe om de Dumnezeu. Nu cantitatea sau gravitatea păcatelor aduce deznădejdea, mai spune duhovnicul, ci timpul petrecut fără Dumnezeu. Timpul, care este al doilea element al creaţiei divine, început al veşniciei, iar moartea, un prag între cele două - timpul fizic şi eternitatea lui Dumnezeu. „Ca duhovnic, de-a lungul timpului, şi din experienţa de la spovedanie, am întâlnit oameni bogaţi, deştepţi, realizaţi profesional şi social, dar lipsiţi de sensul şi de bucuria vieţii, nefericiţi, suferinzi sufleteşte. Alţii, cu posibilităţi modeste de trai, erau împăcaţi cu ei şi cu tot ceea ce era în jurul lor. Mare lucru! Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Nu doreşte moartea păcătosului. Nu face discriminare. El vrea ca omul, care este cununa creaţiei, să se mântuiască. Să nu uităm că atât la Naşterea Mântuitorului, cât şi la Înviere, mesajul a fost acesta: «Bucuraţi-vă!»“

Mai multe pe Ziarul Lumina