Din minunile Sfantului Ioan Maximovici

Maria Tsalla

În anul 2007, pe când aveam 15 ani, fiind orfană de tată, rugăciunile mele de fiecare seară ascundeau în ele o nemulțumire îndreptată împotriva lui Dumnezeu: De ce l-a luat atât de devreme pe tatăl meu? Și cu toate că-L rugam să-l văd fie și în vis, această dorință a mea nu mi s-a împlinit. Dar răspunsul lui Dumnezeu la nemulțumirea mea nu a întârziat să vină. El a venit printr-un vis. Am văzut că mă aflam într-o biserică ciudată și așteptam la o coadă pentru a ne închina la ceva. Înaintea mea erau copii de diferite neamuri. În timp ce așteptam, niște oameni mi-ai făcut semn să merg înainte și să mă închin. Atunci la porunca acestora oameni, copiii din fața mea s-au dat în lături și m-au lăsat să trec eu. Deodată m-am aflat înaintea icoanei unui Sfânt pe care nu-l mai văzusem niciodată. Era bătrân și avea părul gri. În timp ce-l priveam, el a ieșit din icoană și mi-a spus să merg în partea dreaptă.

Când m-am întors spre partea pe care mi-a arătat-o, am văzut o raclă din care a ieșit bătrânelul pe care-l văzusem în icoană. Acum l-am văzut nu ca în icoană pictat în culori așa cum fac pictorii, ci cu trup și oase. M-am apropiat de el, după care ne-am așezat amândoi pe raclă. Nu m-a înfricoșat deloc prezența lui, ci aveam simțământul că stăteam cu cineva foarte apropiat al meu pe o bancă, iar nu cu un Sfânt pe o raclă. Mă privea în ochi cu dragoste și gingășie. Ochii săi răspândeau dragoste și afecțiune și înfrumusețau trupul său îmbătrânit și gârbovit. M-a îmbrățișat părintește și mi-a vorbit într-o limbă necunoscută. Nu era o limbă pe care o vorbesc oamenii, ci una cu care comunică sufletele noastre. Mi-a spus că de atunci înainte el îmi va fi tată. Îmbrățișarea lui mi-a umplut sufletul de pace și mireasma lui a făcut visul realitate.

M-am deșteptat cu gândul la acela și cu nedumerirea: Cine să fie acest bătrânel? La multele întrebări pe care le aveam, la una, „oare eu am tată?”, mi-a venit răspunsul. Am cerut ajutor de la mama mea care era profesoară de religie și cunoștea multe despre Sfinți și despre viețile lor, însă nici unul despre care îmi spunea nu corespundea descrierii pe care i-o făceam. Știam numai că avea părul și barba gri, era bătrân, scurt și gârbovit. După toate probabilitățile era străin, pentru că nici biserica nu semăna cu cele bizantine, nici ceilalți închinători nu erau greci și nici bătrânul nu vorbea grecește. Mama mea m-a sfătuit să mă rog aceluia ca să-mi descopere cine este.

De această dată, răspunsul la rugăciunea mea nu mi-a venit prin vis, ci printr-un dar la ziua numelui pe care mi l-a făcut duhovnicul meu (căruia nu-i spusesem nimic despre vis). Am desfăcut pachetul și am constatat că era o carte. Când am deschis-o, am văzut biserica ciudată – străină pentru mine, pentru că era rusească – pe care o văzusem în vis, icoana Sfântului, racla sa, precum și pe Sfântul. Astfel am aflat numele lui: Sfântul Ioan Maximovici, ocrotitorul orfanilor. Astfel am aflat numele tatălui meu, tatăl tuturor orfanilor, al celor întristați, al celor neputincioși, al celor săraci și al celor nedreptățiți. Sfântul nu m-a lăsat niciodată singură, ci este totdeauna lângă mine și de multe ori mi se arată în vis, pentru a mă sprijini, a mă mângâia și a mă sfătui în momentele grele ale vieții mele.

Dumnezeu mi l-a luat pe tatăl meu, însă s-a îngrijit să-mi trimită unul nestricăcios – trupul nestricat al Sfântului se află la San Francisco -, care se află pe pământ și ne aduce aminte că cel care Îl urmează pe Hristos, nu are motiv să se teamă de moarte. Moartea nu a putut să-i strice trupul Sfântului. Cum este cu putință ca biserica unui suflet sfânt să devină iarăși pământ?

Mă simt fericită, dar în același timp, de vreme ce Dumnezeu a îngăduit să se petreacă aceasta cu mine, cea mai păcătoasă, am responsabilitatea să-l fac cunoscut pe Sfântul Ioan Maximovici la cât mai mulți oameni și, odată cu schimbarea mea, să-i schimbe și pe mulți alți oameni, care, citind acum aceste cuvinte, caută un refugiu și o îmbrățișare părintească.

Singurul lucru pe care am putut să-l fac, la vârsta mea de cincisprezece ani, a fost să fac o pagină pe facebook cu numele SFÂNTUL IOAN MAXIMOVICI, care astăzi numără mai mult de trei mii de membri. În îmbrățișarea pe care mi-a dăruit-o acela, încăpem mulți.

Sursa: marturieathonita.ro