Bătrânul Daniel Atonitul (1929), iluminatul isihast din Catunachea, are notat în manuscrisele lui și următoarea întâmplare care a avut loc în Smirni și patria lui (1896).
Un oarecare creștin evlavios a chemat în ultimele zile ale vieţii sale pe părintele Dimitrie, duhovnicul lui, și i-a spus:
- Eu astăzi mor! Spune-mi, te rog, ce trebuie să fac în acest timp.
Preotul, cunoscându-i viaţa și pregătirea lui tainică i-a propus aceasta:
- Dă poruncă să-ţi facă după moarte, în fiecare zi, 40 de Liturghii într-un paraclis.
Așa s-a și întâmplat. Domnul Dimitrie (acesta era numele celui care urma să moară) a lăsat poruncă fiului său, Gheorghe, să facă, după adormirea sa, 40 de Liturghii. Iar acela, ascultând ultima dorinţă a tatălui său, a rugat pe părintele Dimitrie să facă aceste Liturghii. Smeritul levit a primit să facă cele 40 de Liturghii, pe care el însuși sfătuise pe răposat și s-a retras pentru tot acest timp la Paraclisul Sfinţilor Apostoli. Cele 39 de Litrughii s-au săvârșit fără întrerupere. Ultima, cea de-a 40-a, trebuia să se facă într-o duminică, însă sâmbătă seara, având o puternică durere de dinţi, preotul Dimitrie a fost nevoit să se întoarcă acasă. Preoteasa lui l-a sfătuit să scoată dintele, dar acesta a refuzat deoarece în ziua următoare trebuia să săvârșească ultima Liturghie din cele 40 ca total. La miezul nopţii, durerea a devenit insuportabilă și până la urmă a fost nevoit să scoată dintele. Dar datorită acestei intervenţii stomatologice, a amânat ultima Liturghie pentru ziua de luni.
Între timp, în după-amiaza sâmbetei, Gheorghe, fiul răposatului Dimitrie, a pregătit câţiva bani pentru efortul preotului, cu scopul de a-i oferi în ziua următoare. La miezul nopţii s-a trezit să se roage. S-a ridicat din pat și a început a-și aminti de bunătatea, calităţile și cuvintele pline de înţelepciune ale tatălui său. La un moment dat i-a trecut prin minte următorul gând: „Așadar, sunt folositoare cele 40 de Liturghii care se fac pentru sufletul unui adormit sau le-a impus biserica pentru mângâierea celor vii?”.
Exact atunci l-a cuprins un somn adânc și a văzut cum că se găsea într-o câmpie de o frumuseţe nedescrisă. S-a simţit nedemn de a se găsi într-un loc sfânt și minunat. În faţa lui se întindea un umbrar care înmiresma într-un chip nedescris toată câmpia. „Acesta e cu siguranţă raiul!”, a gândit în sinea lui. „O, câtă splendoare îi așteaptă pe cei care vieţuiesc în bună cuviinţă pe pământ!”.
Urmând cu uimire frumuseţile nepământești, a văzut un pridvor cu o arhitectură minunată pe când pereţii străluceau de diamante și aur. Frumuseţea lui era de nedescris. S-a apropiat și atunci - ce bucurie! - vede la intrarea în palat pe tatăl său strălucind și fiind înconjurat de lumină.
- Cum ai ajuns aici, copilul meu?, îl întrebă cu bunătate.
- Nici eu nu știu, tată. Înţeleg că nu sunt demn de acest loc, dar spune-mi, te rog, cum o duci aici? Cum ai ajuns? Al cui este acest palat?
- Iubirea de oameni a Domnului Iisus Hristos împreună cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, la care am avut evlavie, m-au învrednicit să vin în acest loc. Chiar astăzi trebuia să mă mut în palat. Constructorul însă, care lucrează la acest palat, a avut o greutate, scoţându-și dintele și așa nu s-au terminat cele 40 de zile care erau prevăzute pentru construirea și terminarea lui. Pentru acest motiv o să intru mâine.
După acestea, Gheorghe s-a trezit în lacrimi și uimire și cu multe nelămuriri. A petrecut restul nopţii slăvindu-L pe Dumnezeu. După Sfânta Liturghie a luat prescuri, tămâie și ceară curată, pornind spre paraclisul Sfinţilor Apostoli. Părintele Dimitrie l-a primit cu bucurie.
Pelerinul atunci i-a povestit de întâmplarea cu vedenia. În momentul în care a ajuns să relateze că tatăl său nu a intrat în palat, pentru că acel constructor și-a scos dintele, părintele Dimitrie s-a îngrozit minunându-se.
- Eu sunt, iubite, constructorul care a lucrat la palatul tatălui tău, a spus cu bucurie. Astăzi nu am săvârșit Sfânta Liturghie pentru că mi-am scos dintele, însă o voi face luni; astfel voi termina palatul duhovnicesc al tatălui tău.
(referinţă: Daniil Katunakiotul, Arhimandrit Heruvim, Sfânta Mănăstire Paraclitu, Oropos, 1994)
Din cartea Minuni si descoperiri din timpul Sfintei Liturghii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu