O mărturisitoare a zilelor noastre. Mamă cu 7 copii își ține Credința în ciuda ademenirilor eretice

Preluare dupa ortodoxinfo.ro

Maria Simociko nu se leapădă de crucea lui Hristos înfruntând multe greutăţi şi necazuri. Este hotărâtă să nu se lase pradă prozelitismului protestant care a pătruns de câţiva ani în comunitatea volohă din Ucraina, unde trăieşte.

O româncă din Ucraina, satul Poroşkovo, regiunea Transcarpatia, ne-a dat exemplul viu al mărturisirii credinţei prin fapte, aşa cum găsim la Pateric sau în multe scrieri bisericeşti din pangarele ortodoxe. Maria Simociko are o viaţă foarte grea, aşa cum au toţi românii volohi din vestul Ucrainei. Trăieşte împreună cu soţul ei şi şapte copii într-o casă de dimensiuni mici 3,5×4 metri. Casa este doar o singură cameră şi nici măcar aceea nu este a ei, ci a unei rudenii care a primit-o din milă să locuiască împreună.

Sărăcia nu a speriat-o şi nici nu a determinat-o să facă compromisuri. Am aflat de la săteni că pastorul baptist Ioan Pătraş (numit “Jon”) i-a propus să treacă în secta condusă de acesta, iar în schimb îi va construi o casă. Ea a refuzat categoric preferând să trăiască în sărăcie, dar să îşi păstreze credinţa dreaptă moştenită de la strămoşii ei: volohii din Carpaţii Păduroşi (regiunea Transcarpatia – Ucraina).

Am contactat-o pentru a afla mai multe detalii despre acest subiect. Ne-a impresionat că o femeie care nu are unde să locuiască, a decis să trăiască în sărăcie confruntându-se cu foamea şi frigul, cu înghesuiala şi nesiguranţa, pentru a-şi păstra credinţa ortodoxă. Nu a speriat-o faptul că nu are o casă a ei, cât de mică, se gândeşte că Dumnezeu îi va purta de grijă.

Intrând în casa unde locuieşte în prezent, am aflat că soţul ei este plecat la muncă prin oraşele ucrainiene, unde lucrează ca zilier. Pe lângă faptul că nu întodeauna găseşte de lucru, uneori nici nu i se dau banii promişi de angajator:

„Omul unde a lucrat l-a trimis acasă după ce o fost gata. A promis că dă 9000 de grivne pe lună, da când o fost gata, io dat numai 3000 şi o trebuit să meargă în altă parte”¹.

Cu toate acestea ei se străduiesc să îşi facă o casă a lor, de dimensiuni foarte mici:

„Noi nu avem bani de casă mare. Omul meu lucră la casă, iar de banii care îi aduce după ce vine din Ucraina trăbă să ne cumpărăm mâncare şi ciment să lucrăm la casă”.

Tot de la ea aflăm că soţul ei lucrează în construcţii, iar manopera la casă nu îi costă nimic:

„Nu tră să plătim om la lucrul casei, omul meu să pricepe să facă, dar nu sunt bani de ciment şi blocuri”².

Nevoia de a-şi face propria lor casă este evidentă. La câteva zile după Paşti, când am fost la ea, am găsit-o cu bagajele făcute. Tocmai s-a reîntors căci rudenia la care stă o dăduse afară din casă, înainte de Paşti, pentru că nu mai suporta gălăgia copiilor şi aglomeraţia din încăpere. În trei paturi dorm trei persoane mature şi copiii. Maria este conştientă de povara pe care o poartă şi cu toate acestea este decisă să rabde orice situaţie rămânând cu sufletul curat şi conştiinţa împăcată. Maria ne spune că, de câte ori gazda nu mai poate suporta gălăgia copiilor şi înghesuiala, este nevoită să stea pe unde apucă, la mila altor săteni. Astfel mereu stă cu gândul că oricând poate ajunge iarăşi pe drumuri cu copiii şi bagajele după ea. Soţul pleacă la muncă, dar banii care îi trimite îi adună pentru casuţa care vor să o înceapă cât de curând. Pe lângă asta mai sunt cheltuieli cu şcoala copiilor, cu medicamente, hrană, îmbrăcăminte etc.

După ce ne-a povestit mai multe despre greutăţile vieţii ei, am întrebat-o şi despre ceea ce am aflat de la săteni. Ne-a confirmat că fiind dintre cei mai săraci din sat au fost şi ei îndemnaţi de către cineva din cultul baptist să ceară ajutorul pastorului protestant:

„Jon o zis că ne ajută şi pe noi să facem casa, numa dacă mă lapăd de cruce şi merg la el, aici la biserica românească unde predică baptisturile”³.

Maria spune cu demnitate că e decisă, orice ar fi, să nu se lepede de credinţa străbunilor volohi:

„Mai bine să rămân săracă, să mănânc ce am, dar de cruce nu mă lapăd în veci”.

Ne-a arătat că la gât are atârnată o cruciuliţă din lemn legată cu aţă pe care a primit-o de la cineva din România:

„Asta nu lapăd niciodată că aşa au avut baticulii şi didulii mei, aşa trabă să am şi io, şi pruncii mei aşa o ave”⁴.

Cei şapte copii i-a botezat la biserica ortodoxă din sat:

„La pravoslavinici nu vorbeşte rumâneşte, da are cruce. Toţi pruncii i-am dus acolo de i-am botezat şi aşa i-am învăţat să nu să lapăde de cruce”.

Maria e decisă ca toţi copii ei, pe care Dumnezeu îi va da în viitor, să fie botezaţi în credinţa străbunilor ei volohi:

„A nostri badicuri, diduri, pradiduri or fost pravoslavnici, şi noi şi pruncii noşti aşe om fi”.

Tot de la săteni am aflat că pastorul le promite românilor volohi lucruri de care ei au mare nevoie pentru a-i atrage la secta baptistă. Femeile o duc foarte greu cu creşterea şi întreţinerea copiilor. Având foarte mulţi copii au multe rufe de spălat, iar pastorul „Jon” le promite maşini de spălat celor care acceptă botezul baptist. Altora le promite sobe, alimente, îi ajută să îşi facă fântâni sau alte utilităţi de care volohii au mare nevoie. La adunarea baptistă, duminicile se împart alimente (zahar, ulei, orez, făină etc) pentru cei care frecventează ritualurile religioase ale acestui cult.

Cazul de faţă nu este unic. Am stat de vorbă cu mai mulţi săteni care ne-au confirmat că nu au primit maşini de spălat sau sobe, sau alt ajutor decât cu condiţia frecventării casei de adunare baptiste în limba română care s-a construit în comunitatea lor. Jumătate din sat au cedat în faţa tentaţiilor, iar cealaltă jumătate preferă să trăiască în sărăcie, dar cu demnitate. Un alt sătean român din Poroşkovo, Mihai Canaloş, ne spune că soţia sa merge la „biserica românească” pentru că primeşte ajutoare:

„Muierea mea se duce la Jon că dă culiocuri şi pe prunci ajută cu râze, da io nu mărg acolo. Muierea s-o botezat şi duce şi pe prunci după ea, da io nu m-oi boteza că nu am după ce mere acolo”⁵.

Tot de la săteni aflăm că prin satul lor mai merge, din când în când, un preot ortodox din România care le mai duce câte ceva. Volohii care au rămas „pravoslavnici” ne spun că ar dori să se facă o biserică ortodoxă în limba română în comunitatea lor, dar acest lucru deocamdată nu e posibil.

Prozelitismul protestant este o modă, azi, în ţările din Estul Europei, cu atât mai mult într-un sat cum e Poroşkovo, unde săracii îşi dau credinţa în schimbul unei sobe, o maşină de spălat, sau un pachet de alimente. Cu toate acestea, Dumnezeu ţine printre ei şi oameni care preferă să stea în sărăcie, conştienţi fiind că sufletul lor nu e de vânzare. Cazul Mariei Simociko ne impresionează amintindu-ne de românii din Ardeal care, în perioada ocupaţiei habsburgice, au fost ademeniţi cu pământuri şi facilităţi lumeşti (unii chiar bătuţi sau ucişi), pentru a trece la protestantism sau uniatism şi a accepta credinţa calvină sau cea greco-catolică, dar au preferat să rămână săraci şi demni peste veacuri. Volohii descind tot din Ardeal, emigrând spre nord (atunci Polonia)⁶ în perioada ocupaţiei Imperiului Habsburgic.

Loredana MacoveiNicolae Dutcămaterial primit pe adresa redacției

1  9000 grivne = 1350 lei, iar 3000 grivne = 448 lei, bani pe care îi primea după o lună de muncă.2  Blocuri – aşa spun volohii la bolţarii de beton din care îşi construiesc casele. Bolţarii albi BCA-urile sunt mai scumpi, motiv pentru care românii din Poroşkovo se mulţumesc şi cu bolţarii din beton care sunt mai reci şi păstrează umiditate.3  Deoarece casa de adunare baptistă este singura în care se predică în limba română, volohilor li s-a indus concepţia că aceea este biserica lor şi o numesc: „Biserica românească”. În biserica ortodoxă din sat se slujeşte în limba ucraineană, de aceea ei o numesc „Biserica ucraineană”.4  Bătculii = părinţi, didulii = bunici.5  Culiocuri = pachete, râză = îmbrăcăminte.6  Istoricii ucrainieni spun că zona unde trăiesc volohii, în urmă cu cateva veacuri, când ei au emigrat spre nord, era teritoriu al regatului polon.